Totul a fost atât de rapid încât n-am avut timp să-i fac vreo poză.

Dar, chiar dacă aș fi avut timp, din cauza șocului, nu m-am gândit la asta.

Încă mă întrebam ce ar trebui să fac când un șofer din spatele meu a venit la mine și mi-a zis:

Am văzut că v-a lovit, mă duc eu după el.

A plecat în urmărirea celui care mă lovise. Probabil că nu l-ar mai fi prins niciodată, doar că aseară, ca de obicei, era un trafic infernal – iată unul dintre rarele momente în care m-a ajutat aglomerația din București.

Domnul respectiv l-a ajuns pe fugar din urmă, l-a oprit, m-a așteptat și a stat cu mine cât am „negociat” cu cel care mi-a lovit mașina.

A fost bine că a stat cu mine pentru că respectivul n-a vrut să recunoască, n-a vrut să meargă la poliție și, pur și simplu, a plecat. Nici măcar nu era român.

Am fost eu la accidente ușoare, am dat declarații, am arătat poze, am suflat în fiolă pentru prima dată-n viață. Pe scurt, m-am distrat.

Dar nu scriu asta pentru că am făcut eu ceva special. Ci pentru că nu pot să-mi scot din minte că, aseară, în mijlocul Bucureștiului, un om pe care nu-l cunoșteam a făcut toate astea pentru mine.

Mai mult, mi-a lăsat numărul de telefon și datele personale ca să poată fi contactat de poliție și să confirme toată tărășenia.

L-am trecut frumos, la contacte: Robert Accident :).

Habar n-am dacă ajunge pe aici, dar, dacă cumva ajunge, vreau să-i mulțumesc încă o dată.

Faith in humanity restored.