Există o amintire care nu-mi iese din minte. Aveam 26 de ani și eram implicată într-un proiect nou, o lansare de revistă. Munceam foarte mult, dar aveam job-ul la care visasem. Și știam că, după perioada de început, lucrurile vor intra într-un ritm și n-o să mai stau zi-lumină la birou.

Ei bine, într-o seară, în perioada respectivă, mi s-a făcut rău. Nu rău din ăla de chemat salvarea, dar nu mă simțeam bine. Cunoșteam simptomele, nu eram panicată, dar aveam o mare problemă: nu-mi terminasem treaba. N-aveam timp să-mi fie rău.

M-am dus în sala de ședințe, am unit două scaune, m-am întins acolo și am așteptat, sperând că o să-mi fie un pic mai bine și să mă întorc la lucru. Ceea ce s-a și întâmplat după ceva timp.

Motivul pentru care nu pot să uit seara aia este că știu că am greșit. Mi-ar fi plăcut să fi fost cineva lângă mine care să-mi spună că odihna nu e un lux – ci un semn de respect față de tine.
Cu atât mai mult când nu te simți bine.

Ani întregi am crezut că trebuie să fac lucruri, să dovedesc. Că oboseala e ceva ce trebuie ascuns, mascat, ignorat – și că o să am timp de odihnă după un anumit deadline, după ce duc la bun sfârșit încă un proiect, după ce mai trimit câteva mailuri. Pentru că, nu-i așa, am crescut cu principiul: Când nu mai poți – mai poți un pic.

Nu știu cum a fost pentru voi, dar pe mine nu m-a învățat nimeni să mă odihnesc fără vinovăție. Să stau acasă când mă simt așa și-așa – și nu să trag de mine, să merg la birou sau la o întâlnire, chiar să trimit și câteva zeci de mailuri dacă tot stau în pat.

SĂ TRAG DE MINE, asta e expresia. Să pot atunci când, de fapt, nu mai sunt în stare. Să ignor ce simt și ce mă doare.

Am avut, luna asta, niște zile în care nu m-am simțit minunat. În două dintre ele mi-a fost chiar destul de rău: o migrenă veche și o răceală nouă 🙂 m-au ținut în pat, în pijamale. Nu eram în stare de mare lucru, nu puteam nici măcar să citesc. Când a mai cedat durerea de cap, am pornit televizorul pe Netflix.

Practic, în acele două zile (care n-au fost nici măcar consecutive) n-am făcut decât să mănânc, să dorm și să mă uit la un serial slăbuț, dar care a fost exact genul de comfort watch de care aveam nevoie.
Și am făcut toate astea cu relaxare: nu m-am gândit nici câte calorii are pâinea de care-mi era poftă, nici bananele 😃, nici că ațipesc în miezul zilei.

Sigur că, din când în când, mă încerca vina. Că poate ar trebui să mai termin un articol, să mai trimit două mailuri. Însă, nu știu exact cum, am găsit destule resurse ca să alung sentimentul de vinovăție. Mi-am reamintit că mă odihnesc pentru că nu mă simt bine și că nimic altceva nu e mai important. Că, dacă nu mă refac, nu dau randament și, indiferent la ce lucrez, durează mai mult și nu e la standardul pe care mi-l doresc.

Tot în aceste două zile m-am tot gândit la întâmplarea cu care am început articolul – la seara în care m-am simțit rău la birou, dar nu m-am dus acasă.

Dacă, în loc să stau întinsă pe niște scaune dintr-o sală de meeting, m-aș fi odihnit în patul meu, aș fi băut un ceai și-aș fi adormit mai devreme? Dacă aș fi avut cu adevărat grijă de mine? Mai ales că nu mă ținea nimeni acolo cu forța: eu am fost cea care a decis să nu plece.

Mi-au trebuit foarte mulți ani să învăț că odihna – odihna în general și cu atât mai mult când mă simt rău – nu e o slăbiciune, ci o formă de recunoștință. Pentru corp, pentru minte, pentru viață.

Odihna nu e un moft, nici un act de egoism. E felul în care îi spui corpului tău „mulțumesc” pentru tot ce duce în fiecare zi. Și uneori, singura dovadă de putere de care ai nevoie este să-ți permiți, pur și simplu, să dormi.

Foto: Unsplash+ și Getty Images for Unsplash +.