Cele două femei erau șocate să afle ce a făcut acest om, ba au scăpat și un „Doamne ferește!” și au încheiat cu „Dar și fetele astea de ce au zis abia acum?”.

Sunt convinsă că nu e prima dată când auziți această întrebare, aparent nevinovată și care e deseori folosită pentru a discredita victima. Tot ea e de vină, că n-a spus.

Recunosc că sunt puține afirmații care mă înfurie mai tare și că pur și simplu nu-mi vine să cred că, de fiecare dată când apare în presă un astfel de scandal, sunt sute și mii de oameni care comentează în social media și dau vina pe victimă. Multe dintre cei care acuză și care pun această întrebare nevinovată, „de ce tocmai acum?” sunt femei.

Ei bine, unul dintre motivele pentru care victimelor le e greu să spună prin ce au trecut sunteți chiar VOI.
Voi, cei care le acuzați tot pe ele, le spuneți că aveau fusta prea scurtă, că au ele ceva de obținut din asta, că le-a și plăcut dacă au suportat atât. Voi, curajoșii din spatele tastaturii, care l-ați fi pălmuit pe agresor, l-ați fi pus la punct, ați fi chemat imediat poliția, ați fi făcut dreptate.

Dar, sigur, acesta nu e singurul motiv. Iar întrebarea din titlu este una cât se poate de serioasă și trebuie tratată ca atare.

Am rugat-o pe Laura Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut, să ne spună care sunt motivele pentru care, uneori, victimele unui viol nu spun imediat ce li s-a întâmplat. Unele dintre ele, chiar niciodată.

Laura Dumitrescu: Sunt foarte multe motive. Majoritatea victimelor sunt atât de șocate de experiența prin care au trecut, încât reacționează printr-un fel de amorțire emoțională, îngheț, sunt confuze și incapabile să proceseze evenimentul imediat, se disociază. Acesta nu este altceva decât un mecanism de apărare la care psihicul recurge pentru a putea supraviețui abuzului și pentru a putea funcționa în viața de zi de cu zi.

Apar sentimentul de rușine, sentimentul de vinovăție, victimele se simt responsabile de abuz, cred că au făcut ceva greșit care să provoace agresorul, iar acest lucru aduce multă teamă să nu fie judecate de ceilalți și să nu fie respinse. Stigmatizarea socială prin etichetare sau prin marginalizare este atât de temută, încât victimele aleg tăcerea în locul unei reputații afectate.

De asemenea, sunt cazuri în care victimele sunt amenințate de agresor cu violență suplimentară sau cu alte represalii. Dacă agresorul are un rol important în viața sau în anturajul victimei (membru al familiei sau cineva apropiat) sau dacă este o persoană care are vizibilitate socială, este „respectabilă”, dezvăluirea devine și mai dificilă. În astfel de situații, victimele trăiesc cu senzația că nu vor fi crezute de familie sau de autorități și că nu le poate ajuta nimeni cu adevărat.

Pe de altă parte, există victime care sunt dependente emoțional sau material de agresor și nu reușesc să găsească nicio ieșire din această situație, acceptând să fie abuzate în mod repetat pe o perioadă lungă de timp.

În plus, mediul social sau familial din care provine victima poate să normalizeze abuzul, lucru care inhibă dezvăluirea, pentru că victimei îi este transmis mesajul că nu i s-a întâmplat nimic grav și că doar exagerează.

L.D.: Să nu uităm că, în cazul unei mărturisiri, procedura legală presupune interogatorii, examene medico-legale, chiar și expunere publică, iar toate aceste demersuri pun victimele în situația de a se reconecta la abuz și de a-l retrăi, existând riscul unei retraumatizări, care este insuportabilă pentru o persoană deja vulnerabilă.

Pentru a proteja victima de toată durerea cauzată de abuz, psihicul va folosi toate mecanismele de apărare și toate strategiile de coping pe care le are la dispoziție. Aceste strategii defensive sunt atât conștiente, cât și inconștiente și pot lua mai multe forme, printre care pe cea a uitării, a minimalizării sau a fragmentării acelei amintiri, pentru a evita contactul cu durerea.

Ținând cont de toate motivele de mai sus, este firesc să fie nevoie de timp pentru integrarea psihică a traumei, pentru ca victima unui viol să proceseze experiența și să se simtă suficient de sigură să se deschidă și să vorbească fie în terapie, fie cu familia sau cu autoritățile despre trauma prin care a trecut.

Acest comportament nu se aplică doar în cazul agresiunilor sexuale. De foarte multe ori, femeile nu vorbesc nici despre o relații toxice, relații cu parteneri alcoolici sau despre violență domestice. 

De ce tac și nu cer ajutor, deși e clar că duc o viață foarte grea?

L.D.: Motivele pe care le-am expus mai sus sunt valabile și pentru astfel de situații.

Femeile care aleg să trăiască experiențe cum ar fi relații toxice, violență domestică, partener alcoolic, se încadrează, după caz, în unul sau mai multe dintre contextele de mai sus.

Consider că rușinea, vinovația, dependența de partener și normalizarea unor astfel de comportamente din partea partenerilor în mediul din care aceste femei provin reprezintă principalii factori pentru care ele aleg să rămână într-o relație de acest fel și să nu ceară ajutor.

Poate că o parte dintre ele au crescut într-un mediu abuziv și atunci le este familiar și cunoscut acest mod de a trăi, pe care îl preferă singurătății.

Șapte femei au mărturisit că au fost agresate sexual de Cristian Andrei într-un documentar Press One.

Am fost șocată să văd câte comentarii – inclusiv din partea altor femei – sunt legate de subiectul ăsta: „De ce victimele n-au zis nimic până acum?”

Ce le împinge pe unele femei să acuze victimele?

L.D.: Astfel de mesaje vin tot dintr-o zonă de autoprotecție, negarea victimei nu este altceva decât o altă formă de apărare a psihicului în fața fricii. Aceste abuzuri ating probabil o limită de toleranță psihică a celor care reacționează prin astfel de mesaje.

Gândul care stă la baza reacției poate suna astfel: „Dacă altor femei li s-a putut întâmpla așa ceva, înseamnă că i se poate întâmpla oricui, deci și mie”. Or această posibilitate vine cu multă vulnerabilitate și se simte ca un pericol care este negat prin culpabilizarea victimei și distanțarea față de pericol („dacă victimele mint sau exagererează, atunci eu sunt în siguranță”).
Scopul distanțării este de a evita anxietatea legată de perspectiva de a deveni tu însăți victimă.

De asemenea, acceptarea posibilității că oricine poate suferi un astfel de abuz distruge credința într-o lume dreaptă, iluzia unei ordini morale, că există dreptate în sensul că atâta vreme cât nu faci tu ceva prin care să provoci, nu ți se poate întâmpla nimic rău, că vinovații sunt mereu vizibili și că răul este evident.
Oamenii au această nevoie psihică profundă de a crede că lumea este bună și sigură.

În plus, există femei care reacționează astfel dintr-o identificare inconștientă cu agresorul. Ele poate că l-au cunoscut, au primit ajutor sau l-au urmărit pe agresor, învestindu-l cu autoritate. Efectul acestei învestiri este o idealizare a imaginii acestuia, ele îl admiră atât de mult încât nu pot accepta că s-au înșelat și că el este în stare să facă ceva rău.

L.D.: Și nu în ultimul rând, nu trebuie să subestimăm lipsa de informație despre traumă și consimțământ, despre ce înseamnă un abuz și cum este el trăit de către victime. Probabil că și aceste carențe care țin de psihoeducație (neînțelegerea reacțiilor de îngheț, disociere sau întârziere a dezvăluirii) contribuie la apariția acelor mesaje acuzatoare la adresa victimelor.

Există o relație specială care se creează între pacient și psihoterapeut? Această relație ar putea avea legătură cu faptul că victimele n-au avut curaj să măruturisească prin ce trec?

Ar putea fi vulnerabile și manipulate de terapeut, în așa fel încât să creadă că e vina lor?

L.D.: Cu siguranță că există o relație specială între un pacient și terapeutul său, în sensul că, în cadrul terapiei, se creează un spațiu de încredere și siguranță, de intimitate, în care pacientul își permite să se deschidă și să fie vulnerabil.

Rolul terapeutului este acela de a-l însoți cu grijă, respect și responsabilitate în explorarea experiențelor sale, fără judecată și fără a-și impune propria agendă. Tocmai această asimetrie de roluri, în care pacientul se deschide, iar terapeutul deține poziția de autoritate profesională, face ca relația terapeutică să fie una profund sensibilă și să necesite limite etice foarte clare.

L.D.: În situațiile în care aceste limite nu sunt respectate, vulnerabilitatea pacientului poate fi ușor exploatată. O persoană care ajunge în terapie este adesea într-un moment de fragilitate emoțională, cu nevoia intensă de a fi văzută, înțeleasă și acceptată.

Dacă terapeutul distorsionează această nevoie, minimalizează suferința sau sugerează, direct ori indirect, că pacientul este responsabil pentru ceea ce i se întâmplă, se poate crea o formă de confuzie și autoculpabilizare care întârzie și mai mult capacitatea victimei de a recunoaște abuzul și de a vorbi despre el.

Mai mult, dinamica de transfer și atașament specifică relației terapeutice poate face ca pacientul să acorde o încredere foarte mare terapeutului, uneori chiar mai mare decât altor persoane din viața sa. Într-un cadru sănătos, această încredere devine vindecătoare.
Într-un cadru abuziv însă, ea poate contribui la tăcere, îndoială de sine și la credința dureroasă că „este vina mea”. Prin urmare, responsabilitatea etică a terapeutului este fundamentală, iar protejarea pacientului devine o condiție esențială pentru ca relația terapeutică să rămână un spațiu de siguranță și vindecare.

În ce situație ar putea exista o relație romantică între terapeut și pacient sau fost pacient? 

În ce context ar fi permisă o relație romantică din punct de vedere deontologic?

L.D.: Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică stipulează clar ce este interzis și ce este permis din punct de vedere romantic între un psihoterapeut și pacientul său. Pentru claritate și exactitate, voi cita din acest cod.

Art. VI.8. spune că psihologii nu se vor angaja în relații de intimitate sexuală cu clienții lor, cu persoanele despre care știu că se află în relații apropiate cu clienții și nici nu vor încheia terapia pentru a nu intra sub incidența acestui standard.

Potrivit Art. VI.9., psihologii nu vor accepta în psihoterapie persoane cu care au avut relații de intimitate sexuală.

În cee ace privește relația romantică sau sexuală cu foștii clienți, Art. VI.10. arată că psihologii nu se vor angaja sub nici o formă în relații de intimitate sexuală cu foștii clienți pentru cel puțin doi ani de la întreruperea sau încheierea relației psihoterapeutice.

Codul deotologic este un document public care poate fi accesat și studiat aici.

Cum le afectează comentariile acuzatoare din social media pe victimele care au vorbit public despre experiența lor?

Dar pe femeile care trec printr-un abuz și nu au vorbit până acum despre el?

L.D.: Astfel de comentarii pot avea un impact puternic și dureros asupra victimelor care au ales să vorbească despre experiența lor. În loc să fie primate cu înțelegere și sprijin, ele se vor confrunta din nou cu neîncredere, judecată și culpabilizare, trăiri care reiau, la nivel simbolic, invalidarea din momentul abuzului.

Această reacție a celorlalți poate amplifica sentimentele de rușine, izolare și îndoială de sine, făcând ca dezvăluirea să fie urmată de o nouă formă de suferință. Pentru unele dintre victime, expunerea la astfel de mesaje poate reactiva trauma si poate crește nivelul de anxietate, tristețea și sentimentul că nu există un loc sigur în care să fie crezute și protejate.

L.D.: În același timp, aceste mesaje reactive din rețelele sociale nu le afectează doar pe victimele care au vorbit deja, ci și pe cele care nu au găsit încă puterea de a mărturisi abuzul. Mesajele publice de neîncredere sau de învinovățire pot întări frica de a nu fi crezute, teama de respingere și convingerea că vor fi judecate mai degrabă decât ajutate.

În acest fel, tăcerea devine o formă de autoprotecție. Pentru multe dintre aceste femei, climatul creat de astfel de comentarii nu face decât să întârzie căutarea sprijinului și poate prelungi suferința, în loc să primească siguranță, empatie și validare.

***

Sper că răspunsurile Laurei Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut, au făcut puțină lumină și au răspuns la întrebarea pe care o auzim atât de des.

Iar celor care le acuză vehement pe victime le transmit doar că nu vor putea înțelege niciodată pe deplin acțiunile altei persoane, mai ales dacă n-au fost puse niciodată într-un context similar.

Foto: Unsplash.

Comentariile cu care am ilustrat articolul sunt reale. Le-am citit pe Facebook, la o postare scrisă de Ioana Chicet-Macoveiciuc, pe care o găsiți și voi aici.