Sunt la birou, lângă colegul meu, Vali. Ne uităm pe layout-urile care sunt gata, că-i săptămâna de predare. Mai negociem una, alta: eu îi zic să pună un box cu transparență 50%; el îmi zice că nu-i place transparența; eu îi zic că mie, da; el îmi spune că nu mai avem asta nicăieri în revistă; eu mă prind că se folosește de armele mele.

Și-n timpul acestei discuții – care are loc în fiecare deadline – aud un zgomot. Un pârâit scurt. Prrr. Îl știu foarte bine. E pârâitul pe care-l fac blugii rupți când se rup mai tare. Știi? Când te-așezi și ruptura din genunchi se mai mărește un pic.

Îhmmm. Doar că azi nu port blugii ăia rupți.

Și-atunci ce-o fi pârâit? Că nici Vali n-are blugi rupți.

Mă duc până la toaletă, să investighez. Mă uit cu atenție în oglindă. Mda. Blugii mei, până acum nerupți, au o gaură de vreo doi centimetri. Coordonate GPS: un pic mai jos de buzunarul de la spate. Sunt, practic, cu pantalonii rupți în fund.

Mă uit la mine și mă pun pe râs. E cam ce știu să fac mai bine în ultima vreme. Când îmi trece, îmi mai privesc o dată posteriorul. Parcă nu se observă așa de tare. Bine, mi se văd un pic chiloții, însă doar din anumite poziții și doar dacă se uită cineva atent la fundul meu. Mă felicit că port lenjerie într-o nuanță apropiată de cea a jeanșilor, deci nu e vreun contrast care să sară-n ochi. Ah, și încă o alegere potrivită: port un tricou pe sub pulover. Așa că-mi scot puloverul, mi-l leg în talie și mă-ntorc în birou cu o atitudine din aia cool. Ce, s-a întâmplat ceva?!

Între timp, îmi trec prin cap următoarele:

• e OK, n-o să se prindă nimeni. Iar când plec, o să-mi pun puloverul pe mine, că am geaca aia lungă și groasă, deci n-o să mi se vadă fundul în drum spre casă;
• dar nu mă duc acasă. Diseară mă întâlnesc cu un prieten în oraș. E cam ciudat să mă duc într-un bar și să rămân în tricou (ca să-mi leg din nou puloverul în jurul taliei);
• dacă e cald, aș putea totuși să rămân în tricou;
• dar dacă nu e cald? Rămân în tricou și tremur? O să mă-ntrebe omul de ce nu mă îmbrac;
• o să stau jos. Mai mult, nu e un loc foarte bine luminat. N-o să observe nimeni că am blugii rupți în fund;
• și dacă observă, se poate gândi că așa-i designul (oare?);
• dar dacă se prinde omul ăsta cu care mă întâlnesc? N-aș transmite altfel de mesaje să apar cu o gaură de doi centimetri prin care mi se întrezărește lenjeria intimă și, mda, fundul?
• mai bine îl sun și-i zic să ne vedem o oră mai târziu. Ca să mă duc acasă și să mă schimb;
• la naiba, e prea departe, o să fac o veșnicie pe drum;
• oare cine stă cât de cât aproape? Loredana. Și Mara;
• dar Mara sigur își cumpără haine de la copii, nici o șansă să încap în ele;
• poate aș reuși cu hainele lui Lore. Totuși, e cam ciudat s-o sun să-i cer niște blugi.

Și mă pufnește râsul din nou. Le spun fetelor din redacție cum că-s ruptă-n fund. Și cum plec io acum în oraș?, le întreb.

Înșir cele de mai sus. Zic că, totuși, cea mai bună varianta e să mă duc și gata. O să stau jos. O să fiu în picioare doar la venire și la plecare, eventual poate fac și-un drum până la toaletă. N-o să se uite nimeni la fundul meu. (Se fac diverse glume și pariuri, desigur).

Privirea-mi ajunge pe cămașa Flaviei. Nu mi-o dai mie?, o întreb. Parcă-i destul de lungă. Nu era.
Andreea insistă și-mi face stylingul. Cu cămașa Flaviei băgată-n blugii mei cei proaspăt rupți și același pulover legat în jurul taliei, da’ un pic mai într-o parte.

Cealaltă Andreea se distrează și-mi zice că știe că o să scriu despre asta.

Mă rog, până la urmă am fost în oraș, n-a observat nimeni. Sau, dacă a observat cineva, a fost destul de discret să nu-mi atragă atenția.

DISCLAIMER: Vreau să menționez că blugii erau dintr-aia subțiri, de primăvară, și că ăsta e singurul motiv pentru care s-au rupt. Nu că m-aș fi îngrășat eu sau ceva de genul. E vina lor, nu a mea.

O să-i pastez, totuși. Cred că pot fi mișto de purtat uneori. Așa, prin casă.