Umilința
Viața așa cum e
Umilința
07 iul. 2021 |

În timp ce-i explicam fetiței mele că nu trebuie să plângă și să se teamă de medic – pentru că medicii ne ajută să ne însănătoșim – mă întrebam de ce eu nu pot să mă liniștesc. Și mi-am amintit. Mi-am amintit de ce, de fiecare dată când trebuie să merg la spital, se instalează frica.

Am tot umblat cu ai mei pe la diverse spitale în ultimele două luni – acum e totul bine, dar nu cred că e ceva care mă consumă mai tare decât grija pentru sănătatea celor apropiați și tot ceea ce presupune mersul la spital. Am fost un monument de stres, practic anxietățile mele și-au făcut de cap în perioada asta.

Țin să las un disclaimer aici și să menționez că eu nu fac parte dintre cei care cred că toți medicii sunt la fel, nici că toate spitalele sunt la fel. Acum, când am avut de mers și la spitale de stat, și la clinici particulare, și la pediatrie, și la chirurgie, am dat numai peste medici minunați.
Fiică-mea a fost tare încântată de doctorul care a tratat-o, care „are niște obrăjori moi-moi, ca bătrâneii, și o insignă cu unicorn, ai văzut?”. Tata – da, tata, care e un om greu de mulțumit (da, știu că mă citești, dar am dreptate) – a fost super încântat de cum s-a purtat toată lumea cu el. Doctorii care au avut grijă de el au fost, citez, „ca niște sfinți”.

Dar frica mea nu vine din experiențe de genul ăsta, ci din orele petrecute pe holurile de la oncologie, când a fost mama bolnavă. Unde n-am găsit prea mulți sfinți.
Acolo am făcut cunoștință cu umilința.

Cenușă-n cap

Îmi este foarte greu să înțeleg de ce unii doctori se pot purta atât de rău tocmai cu pacienții bolnavi de cancer. Oamenii care primesc diagnosticul ăsta sunt oricum speriați și habar n-au dacă o să reușească să învingă boala sau nu. Dacă o să mai iasă din spital sau nu. Nu văd nici un motiv pentru care un alt om – medic, de data asta, tocmai cel care are puterea să te salveze – se poartă execrabil doar pentru că poate.

E un abuz de putere care te pune la colț, pentru că nu ai ce să faci: doctorul X o să te opereze, îți poate salva viața. Faci orice ca să nu-l superi.

În zecile de ori în care am umblat cu mama prin diverse secții de oncologie am învățat să-mi pun cenușă-n cap. Pentru că așa nu se țipa la mine sau la maică-mea.
Am învățat să îmi cer scuze când n-am nici un motiv să-mi cer scuze: de exemplu, că „deranjez” cu o întrebare – deși nu era nici un deranj, era dreptul meu să aflu care era starea mamei mele. Să-mi cer scuze dacă mai am încă o întrebare după prima, că răpesc din timpul domnului profesor. Sau domnului conferențiar.

Am învățat să rețin titlurile, pentru că domnul conferențiar s-ar putea simți jignit dacă îi spui, simplu, domnule doctor.

Și nu pot să uit atitudinea cu care eram tratată: mi se făcea un serviciu. Aveam onoarea de a sta de vorbă cu domnul profesor. Că oricum eu nu sunt medic și nu pricep nimic, ce sens să-mi mai explice.

Am învățat și inevitabila muncă de detectiv: când și cum îl găsești pe doctor dacă vrei să-l întrebi ceva. Întrebat asistente, infirmiere, medici, pe oricine în halat alb. Nu se știe. Mergeți sus, la etajul 2, și mai întrebați.

Am învățat așteptarea. La unul dintre domnii profesori trebuia să ajung, cu maică-mea, bolnavă, la 5 și jumătate dimineața. N-am înțeles niciodată de ce, mai ales că domnul profesor nu venea niciodată înainte de 9. Dacă venea. Nu știa nimeni dacă vine sau nu.

cum am invatat umilinta
Foto: Ulrike Mai / Pixabay
Unde te crezi?

La radioterapie la Fundeni era mereu coadă. O pacientă era îngrijorată pentru că urma să facă o procedură care ar fi putut fi foarte dureroasă. Nu era sigură, dar îi era teamă să întrebe. Îi povestea mamei că a citit că procedura respectivă se poate face cu anestezie locală.
Asta e una dintre poveștile pe care n-am putut-o uita, pentru că e groaznic ca unui bolnav de cancer să-i fie teamă să-i pună o întrebare medicului său.
Bine, am și finalul întâmplării: până la urmă, femeia și-a luat inima în dinți și a încercat să afle dacă e posibil să i facă anestezie. Doctorița a început să țipe, uimită de pacienta asta cu atâta tupeu, da’ unde naiba se crede?.

Suferise destul. Voia doar să n-o mai doară.

Mai am multe astfel de amintiri: ziua în care s-a stricat aparatul de radioterapie și toți pacienții au fost trimiși acasă, că aia e. Mama venea zilnic, de la 100 de kilometri distanță.
Apoi a fost și ziua în care aparatul a intrat în revizie și toți pacienții au luat „o vacanță” de două săptămâni. Nu li s-a recomandat să facă tratamentul în altă parte (deși ce știu eu despre radioterapie e că se face zilnic, altfel nu dă rezultate – dar nu sunt medic, nu sunt convinsă că am dreptate).

A venit și ziua în care mama se simțea din nou rău și nu știam ce să fac: pur și simplu nu mai reușeam să dau de ultimul medic care o tratase.
Am dat atunci toate telefoanele din lume, dar nu am putut să mă întreb: ce fac cei care n-au pe cine să sune pentru o recomandare într-un spital oncologic?

Luminița de la capătul tunelului

Habar n-am dacă lucrurile s-au schimbat între timp. Poate doar procedurile; nu cred că un medic care urlă la pacienți își schimbă atitudinea peste noapte.

Și da, știu că în spitalele românești sunt multe lipsuri, inclusiv de personal. Știu că doctorii se luptă să ne salveze viețile, că lucrează mult și că dorm puțin. Dar uite că există, printre ei, și unii care știu să se poarte, care au răbdare să vorbească și cu copiii, care îți explică e de făcut fără să-i rogi, fără să-ți ceri mii se scuze și fără să țipe.

Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord