Vorbeam într-o zi cu cineva care n-are copii și care îmi spunea că i se pare foarte greu să fii părinte – și aici nu se referea la cât e de obositor sau la câte haine și farfurii sunt de spălat într-o zi, ci la frici. Pentru că sunt momente în care-ți e al naibii de frică pentru copii. Am avut câteva episoade din astea, mai toate au fost legate de sănătate. Din fericire, Ioana și Maria nu au avut niște boli foarte grave, dar tot am tremurat în câteva rânduri, până când mi-a zis medicul că e OK.

Și azi.

Din fericire, acum e toată lumea veselă și bine-mersi (mă rog, eu nu-s chiar veselă, ci ușurată).

Se anunța o duminică însorită și liniștită. Mi-am băut cafeaua și m-am îmbrăcat în haine de dus la alergat. Mă bucuram că am timp de mers în parc și că o să mă simt toate bine după.
În timp ce mă pregăteam, fetele mi-au zis că se duc la joacă, în curte. Totul bine până aici.
Apoi am auzit ușa trântindu-se. Am auzit-o pe Ioana strigând-o pe soră-sa. Și plânsete. N-am mai respirat. Am bănuit exact ce s-a întâmplat: îi prinsese, din greșeală, degetul în ușă. În ușa de la intrare. Aia pe care am auzit-o eu nu închizându-se, ci trântindu-se cu putere.

Osul nu e rupt, unghiuțele sunt la locul lor și toate lucrurile mult mai grave care se puteau întâmpla nu s-au întâmplat. Însă pe toate astea nu le-am știut imediat. Durerea era foarte mare, Ioana plângea și-mi spunea doar: „Mama, mă doare.” Asta m-a rupt în două: că nu puteam să fac mai nimic. Am pus gheață și iubire, dar mă înnebunea faptul că știam că o durea de-i venea să se urce pe pereți și că eu n-aveam ce să fac.
Nu mai știu cât a durat. Nu i-a trecut repede, că nu a fost o simplă julitură, dar, în final, i-a trecut. Am împăcat și cealalaltă copilă, speriată și amărâtă, care plângea și ea. Și-apoi m-am dus să plâng și eu, de ușurare. Dar m-am speriat și eu.

Pățania de azi mi-a amintit de discuția aia legată de faptul că nu-i ușor să fii părinte. E și foarte frumos, desigur, că greul ăsta trebuia compensat cu ceva. Dar frica pe care o simți când e ceva în neregulă cu cei mici e teribilă. Nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul părinților ai căror copii suferă de boli grave. Eu încă nu pot să-mi scap din cap acel „Mama, mă doare” și senzația pe care o aveam când știam că nu pot face (mai) nimic.

***
Fetele sunt în camera lor, citesc, eu m-am restras un pic la mine, ca să scriu și să încerc să-mi amintesc încă o dată că sunt o mulțime de lucruri care mă pot la prin surprindere. Bune, rele, pe foarte multe nu le pot controla. Zic asta în mijlocul unei pandemii, care ar trebui să fie o lecție de „se poate întâmpla orice”.
Așa că, Mară, respiră adânc și bucură-te. În clipa asta, totul e bine și frumos. Ba chiar mai e și soare afară, cum îți place ție. Spune-i, te rog, minții tale să nu mai plece pe câmpii și să nu mai facă scenarii. Să nu mai încerce să controleze tot. Să lase deoparte povestea aia cu drobul de sare. Rămâi aici, în clipa asta, unde nu e nici un nor.