Anul trecut, prin martie, am rugat un prieten să vină la mine ca să facă o fotografie. Voiam o imagine cu căsuța pe care o vedeam pe fereastră, însă musai în perioada în care corcodușul din curtea ei era înflorit. Încercasem eu cu smart phone-ul (pe atunci aveam altul, mai puțin performant) și nu-mi ieșise nimic bun. Din fericire, amicul M. a venit cu camera foto, a făcut poza, eu am fost fericită și-apoi am plecat prin oraș, la vânat magnolii înflorite.
Imaginea pe care mi-o doream nu era spectaculoasă, dar avea ceva care mi se părea mie foarte frumos. E vorba de o casă mică, veche și sărăcăcioasă, vopsită într-o nuanță turbată de turcoaz. Însă, pentru mine, magia se întâmplă primăvara, când în curtea casei crește iarba verde și când înflorește corcodușul. Sub el, o masă veche și două scaune din lemn scorojit. Văd toate astea de la fereastra mea. Nu știu ce amintiri îmi evocă sau în ce vremuri mă poartă, dar zâmbesc. E sărăcie și e și un pic mizerie, dar, pe mine, copacul înflorit mă duce într-o zonă idilică, într-o după-amiază însorită, în care nu se întâmplă nimic special.
M-am gândit din nou la casa veche de la fereastra mea când am dat peste View from my window, un grup creat pe Facebook în perioada asta, cu pandemia (sunt mai multe grupuri cu denumiri asemănătoare, însă e doar unul în care sunt peste 2,3 milioane de oameni). De altfel, ideea cu grupul ăsta e minunată: a fost o perioadă unică în care toată planeta a stat. Oamenii au rămas în casele lor în toată lumea. Am făcut și eu același lucru și mi-a plăcut să descopăr ce văd alții, la ferestrele lor. Și aici nu vorbesc doar la casele cu curți imense și piscine, la apusurile fotografiate de pe terase din Africa, ci și la pozele din locuințe mai modeste. Tot felul de oameni din tot felul de locuri care așteptau, fiecare, în casele lor. Unii în apartamente mici de bloc, cu sau fără balcoane, alții în locuințe luxoase. Eram cu toții prizonieri și ne uitam pe fereastră.
Mai intru și acum pe acel grup, mi se pare fascinant ce pot să descopăr acolo. Am avut dintotdeauna această curiozitate de a vedea casele oamenilor din orașele în care călătoresc – de fiecare dată studiez locuințele, pun ochii pe câte un balcon sau pe câte o fereastră și mă întreb oare cum ar fi să locuiesc acolo. Acum, cu grupul ăsta, am avut privilegiul de a vedea priveliști de la ferestrele oamenilor de peste tot și, uneori, chiar și un pic din locuințele lor. E o intimitate stranie – și publică! -, pe care, în alte condiții, n-ai fi putut să o găsești pe net.
Când am văzut prima dată grupul, m-am întrebat dacă să postez și eu fotografia cu casa modestă și turcoaz. N-am făcut-o; m-am jucat și am pus o poză cu o mâță și cu niște plante cred – nici nu mai știu exact. Mi-am zis că puțini o să vadă frumusețea din imagine și că, probabil, cei mai mulți o să păstreze în minte sărăcia. Și-apoi era povestea mea, ceva ce vedeam eu în fiecare dimineață, ceva ce mă bucura pe mine și nu voiam să o împărtășesc cu toată lumea. Ba să mai și explic și ce văd eu frumos acolo.
N-aș fi publicat, probabil, fotografia asta nici aici dacă, într-una din zilele în care țara era în izolare, n-aș fi auzit zgomote și agitație din curtea casei turcoaz. După acea zi, imaginea idilică a rămas doar în fotografie. Căsuța din poveste e acum tencuită (parcă așa se cheamă!) și neterminată, are o nuanță tristă de gri. În curte a rămas o grămadă de moloz de la „renovare”.
Florile corcodușului s-au scuturat, ca în fiecare an, în doar câteva zile.
Foto: Mihai Ghiduc