Dar nu mai mult decât avem nevoie.
Vă amintiți de pregătirile de Crăciun din familiile voastre? Sigur că da. De altfel, toți avem aceste povești cu mirosul de cozonac și de sarmale, cu mesele pline și cu toată familia acasă.
La noi acasă, mama și bunica aveau treabă întruna câteva zile înainte de Crăciun – și nu numai, ritualul era valabil și pentru restul ocaziilor în care aveam invitați. Masa era întotdeauna bogată, abia aveau loc toate felurile de mâncare. De altfel, se putea sătura toată lumea doar cu aperitivele: câteva legume proaspete, brânzeturi și salamuri, dar și salata-minune a mamei, plus mult-lăudata zacuscă de ghebe. Dacă era prânz, aveam și ciorbă. Și-apoi urmau felurile principale: piftie, fripturi și sarmale. Câteodată chiar și pește. Nu prea-mi amintesc de cozonac, că nu ne prea plăcea, mâncam doar câte o felie. Însă mama făcea niște clătite cu brânză și stafide la amintirea cărora mai-mai că-mi vine să pornesc cuptorul.
În zilele “normale”, mâncam ca toți oamenii. Nu aveam șapte feluri la masă, ci vreo două – cât e, de fapt, de ajuns. Însă, când aveam invitați, tata își dorea foarte mult să avem de toate. Multă mâncare (să nu cumva să nu fie de ajuns!) și multe feluri. Voia ca oamenii să se simtă bine, dar și să se laude un pic cu ce făcea mama; sau câte putea să facă.
Desigur, mamei nu prea-i plăcea. În primul rând, pentru că avea nevoie de cel puțin două zile ca să gătească. În al doilea rând, pentru că știa că e imposibil ca invitații noști să mănânce atât. Știa, la fel de bine, că o să ne strâmbăm la friptura reîncălzită și că n-o să mai avem chef de piftie în zilele următoare.
Cu toate astea, nu i-am văzut pe ai mei aruncând mâncare, în ciuda festinurilor de mai sus. Poate și pentru că ei au trecut prin vremuri în care n-aveau de nici unele. Tata îmi povestea chiar că, pe când avea vreo 7 ani (era în timpul celui de-al doilea Război Mondial), se învârtea pe lângă o oală cu fasole care era aproape gata. Era tot ce aveau de mâncare, iar el era un copil înfometat și nerăbdător. S-a fâțâit până când a răsturnat oala pe jos – și de-aici nu mai știu ce s-a întâmplat, că mereu îmi dădeau lacrimile când îl ascultam. Mi-a spus și cum, în facultate, n-avea bani de cantină și mânca doar dacă rămânea ceva după ce terminau colegii care plăteau. Dacă rămânea, primeau ceva și cei care nu aveau bani.
Având în vedere cele de mai sus, înțeleg dorința și nevoia lui de a avea masa plină cu de toate. Iar obiceiul ăsta nu era doar al familiei mele, ci, mai degrabă, o tradiție românească. Vrem belșug, vrem ceva bun de mâncare de sărbători, poate ceva mai bun decât de obicei. De acord – și eu simt la fel. Însă nu trebuie să fie neapărat mult. Sau, mai bine zis, nu trebuie să fie mai mult decât consumăm. Altfel, mâncarea ajunge la gunoi.
E oare o problemă dacă arunci un măr stricat?
E doar un măr.
Dar nu ești singura.
Dacă fiecare om din orașul în care locuiești aruncă, într-o zi, un fruct sau o legumă, câte se strâng?
Dar dacă fiecare dintre noi aruncă resturile de la cină? O lingură de paste, un polonic de ciorbă, o felie de tort, o legătură de pătrunjel care s-a ofilit, un morcov zbârcit.
Câtă multă mâncare aruncăm, de fapt?
Conform unui articol recent pe acest subiect, un român aruncă anual 129 de kilograme de mâncare, adică 350 de grame pe zi. Practic, în fiecare zi, o porție de mâncare se duce la gunoi. Anual, 2,55 de tone de hrană (în special mâncare gătită, fructe și legume) ajung la gunoi – asta, numai în România.
De ce e atât de greșit să aruncăm alimentele?
Pentru că aproape un sfert dintre locuitorii României trăiesc la limita sărăciei și le este dificil să-și asigure hrana zilnică.
Pentru că risipa de hrană înseamnă risipă de energie, apă, și toate resursele implicate pentru a o produce. Efectele sunt atât de complexe încât merg până la încălzirea globală.
Deșeurile alimentare aruncate la coșul de gunoi fac imposibilă reciclarea celorlate deșeuri.
Iar în contextul în care resursele planetei sunt limitate, e o crimă să le aruncăm.
Ce putem face?
Primul lucru e să înțelegem că schimbarea începe cu fiecare dintre noi. Nu contează ce face vecinul. Dacă ne interesează și ne gândim la risipa de alimente, atunci ne vom informa și vom schimba ceva.
Las mai jos câteva idei:
Am dat doar câteva exemple, dar internetul e plin de tips & tricks. De asta am spus că, din punctul meu de vedere, cel mai important e să fim interesați de reducerea risipei; apoi, vom găsi informații despre cum să acționăm.
De Crăciun, fii mai bun
Mi-am început articolul cu amintirea meselor de Crăciun din două motive: pentru că e cea mai apropiată sărbătoare, dar și unul dintre momentele în care suntem cei mai tentați să facem risipă. Golim rafturile magazinelor ca “să avem de toate”, așa cum făceau părinții noștri.
Dar să ne amintim că suntem în 2021 și că putem cumpăra orice ne dorim în orice zi. Generația noastră n-a trăit atât de mulți ani în comunism încât să aibă acea teamă îngrozitoare că nu va găsi nimic de mâncare. Acum găsim.
Chiar și în perioada sărbătorilor, magazinele sunt închise cel mult o singură zi. N-avem nici un motiv să umplem cu vârf căruciorul din hypermarket, nici măcar pentru masa de Crăciun.
Pentru o cină specială putem cumpăra ceva mai bun sau putem face un preparat special, pentru care n-avem timp în fiecare zi. Dacă vrem mai multe feluri, le putem pregăti în zile diferite și, așa, în fiecare zi avem ceva deosebit la masă. Dar nu mai mult, nu doar ca “să fie”. Pentru că nu mâncăm, la o singură masă, mai mult decât de obicei – și nici nu e sănătos.
În final, un astfel de exercițiu aduce doar plusuri: nu mai petrecem o zi întreagă gătind, cumpărăm și mâncăm atât cât avem nevoie, ba chiar avem șanse să facem și economii. Și, foarte important, nu mai risipim hrana – primul pas pentru un comportament responsabil.
E o faptă bună care are un impact mai mare decât ne putem imagina. Și pe care, sper eu, n-o vom face doar de Crăciun.
Foto principală: Jay Wennington / Unsplash
Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.
Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.
Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.
***
Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman