Am stat cu ochii pe știri, refresh, refresh, am citit destul de mult și am căutat surse de încredere. Am încercat să nu mă uit la televizor pentru că îmi face rău. E groaznic să vezi și să auzi războiul în direct; și, mai mult, am vrut să țin fetele departe de imaginile astea. Vreau să mai copilărească puțin, să aibă griji de-ale vârstei lor, legate de unicornii de pluș și de câtă ciocolată au voie să mănânce într-o zi.

Am donat unei asociații în care am încredere, am pus în legătură oameni cu alți oameni, sunt atentă la ce pot să fac în timp ce încerc să mă adaptez la ce întâmplă lângă noi. Inițial eram într-un fel de amorțeală; nu-mi venea să cred că se întâmplă cu adevărat și mi se părea totul inutil. Nu puteam nici să lucrez: aveam o listă de subiecte pentru blog, dar toate erau ca nuca-n perete. Și simțeam că nu pot să scriu.

Mi-am luat pauza necesară și acum încerc, încet, să revin. Asta nu înseamnă că nu rămân conectată la tot ce se întâmplă (nici nu aș putea altfel), că nu sunt atentă să văd unde și cum pot ajuta, dar nu vreau să mă întorc la starea de paralizie.

O să încep să pubic și articolele pe care le-am amânat zilele astea și voi face asta din două motive: primul, pentru că nu sunt specialist în probleme de război. E plin Facebook-ul de specialiști și, acum foarte serios vorbind, cine vrea să afle ce se întâmplă în Ucraina nu caută aici.

Iar al doilea motiv e că avem nevoie și de lucruri frumoase. Eu, una, am nevoie să citesc texte care vorbesc și despre o lume „normală”, despre filme și cărți, despre un parfum care-mi dă o stare de bine. Chiar și despre mâncare. Am nevoie să-mi pot face planuri de vacanță, mai ales după acești doi ani dificili de pandemie. Lucrurile astea, care poate că par superficiale, mă ajută să-mi țin anxietățile în frâu – și bănuiesc că mai simt și alți oameni așa. Ei bine, pentru ei o să scriu.

Sunt momente în care am senzația unui deja-vu din pandemie (departe de mine să compar două tragedii, vorbesc doar despre ce simt): mi-a fost foarte frică la început și apoi am învățat, încet, încet, să trăiesc cu noua stare de fapt. Acum mi-e încă greu, dar încerc să-mi îndrept atenția și spre ceva ce-mi dă o stare de bine și să nu uit să apreciez ce am aici și acum.

Foto principală: Shantanu Kulkarni / Unsplash 

The post Cum au fost ultimele zile appeared first on Mara Coman.

­Mi-au trecut prin cap o mulțime de gânduri, care mai de care mai banale – sau, din contră, mai nebune:

E însurat.

Ba nu, e microbist și-și petrece fiecare weekend pe stadion.

Îi plac blondele și vrea să-mi decolorez părul.

Își roade unghiile. Sau sforăie.

Locuiește cu mama lui.

Sau te pomenești că poartă sandale! Nu știu dacă pot să trec peste asta.

Poate vrea să-și ia un an sabatic și să plece singur, în Honolulu.

Are niște fantezii caudate, stai să vezi…

O place pe prietena mea cea mai bună.

Dar, așa cum bănuiți, nu mi-a spus nimic din cele de mai sus. A luat o gură din paharul de vin și m-a anunțat:

– Sufăr de depresie.

Recunosc că nu eram pregătită pentru asta și n-am știut cum să reacționez. Aveam senzația că merg pe teren minat și mă tot gândeam să nu spun ceva care să-l lezeze. Nu-mi amintesc exact ce-am zis, însă ne-am continuat discuția destul de firesc și am aflat apoi că nu, nu avea un diagnostic de la un medic psihiatru, nu făcea terapie, nu lua nici un tratament.

Erau însă zile în care se simțea foarte rău: n-avea chef de nimic și nu vedea pic de speranță, i se părea că totul merge prost, nu era în stare să muncească, iar uneori făcea atacuri de panică. Toate astea l-au făcut să-și pună singur un diagnostic pe care mi l-a făcut cunoscut și mie, la cina noastră romantică.

N-am zis cu voce tare (și bine am făcut), dar pe atunci aveam senzația că dragostea vindecă orice, așa că nu m-a speriat confesiunea lui.

Dar să termin cu domnul, că nu-mi place să las poveștile în aer: nu știu dacă dragostea l-a salvat. Nu ne-am înțeles (din alte motive, nu cele legate de sănătate) și n-am păstrat o legătură apropiată, deci nu știu dacă diagnosticul lui a fost confirmat de un medic sau nu.
Însă m-am întrebat deseori de atunci: cum ar trebui să reacționăm când cineva ne face o destăinuire atât de intimă? Și nu e puțin probabil: studiile spun că una din patru persoane va fi afectată personal de probleme de sănătate mintală, precum depresia, pe durata vieții.

Voi ați trecut prin așa ceva? Aveți prieteni care suferă de depresie?

O să vorbesc acum și despre mine, și despre perioadele în care nu mă simt eu bine: cel mai greu și cel mai greu îmi e atunci când simt că nu pot.

Poate că nu pare ceva impresionat, dar pentru mine nu e deloc ușor. Mai ales că “nu pot”-ul își întinde tentaculele pe toate planurile și acaparează orice urmă de optimism. Nu pot să fac curat, nu pot să gătesc, nu pot să mă duc până la Mega, nu pot mă concentrez ca să fac un excel sau să citesc un contract. Nu pot să mă uit la TV și nu pot să citesc, nu pot să-mi strâng hainele de pe jos și nu pot să pun vasele murdare în mașina de spălat. Nu pot și nu vreau să sun pe nimeni. Am ochii în lacrimi și mă gândesc doar la lucrurile rele – care se întâmplă sau care s-ar putea întâmpla. Sunt convinsă că n-o să-mi iasă nimic bine, că n-are sens să mai scriu, mai bine m-aș apuca de altceva, dar – hei! – să nu uităm că nu pot, deci n-aș putea nici să muncesc și aș fi concediată a doua zi.

Dacă aș fi o floare, m-aș ofili într-o zi din asta.

Norocul meu e că astfel de zile sunt rare, poate foarte rare, și că în timp am învățat că există o luminiță la capătul tunelului: fără să fac nimic, în dimineața următoare mă trezesc veselă și cu chef de viață și POT să fac tot ceea ce ieri era un obiectiv de neatins.

Cum e ca momentele bune să fie, de fapt, cele rare? Pentru că depresia poate arăta așa.

Sau poate să însemne și atacuri de panică frecvente, insomnie, lipsa poftei de mâncare, probleme de concentrare, neliniște, anxietate, lipsă de interes pentru orice, lipsă de plăcere pentru orice, izolare, singurătate, sentimente puternice de vinovăție, nesiguranță. În cazuri grave, apar dependențe – de alcool, tutun, droguri – și chiar gânduri suicidale. Și, de foarte multe ori, habar nu avem că prieteni de-ai noștri trec prin asta. Pentru că nu e deloc ușor de recunoscut (întâi, față de tine însuți) și nici ușor de împărtășit. Iar teama legată de cum vor reacționa ceilalți este una întemeiată.

De fapt, de la asta am pornit povestea mea: nu știm cum să reacționăm când cineva apropiat ne spune că suferă de depresie.

Știu sigur cum nu trebuie să reacționăm. Să nu-i spunem:

– Stai liniștit, mi se întâmplă și mie, dar trece.

– Bine, înțeleg, dar mai ieși și tu din casă, că o să te simți mai bine.

– OK, depresie, dar înceacă și tu să gândești pozitiv. Altfel, unde-o să ajungi?

– Mi-a zis o vecină că ia niște pastile, vrei să întreb ce anume?

Cei care suferă de depresie au nevoie, mai degrabă, să știe că suntem alături de ei. Că suntem dispuși să-i ascultăm și să-i ajutăm când și dacă ne cer asta. E cel mai bun lucru pe care-l putem face.

Foto: jisoo kim / Unsplash

Material susținut de Janssen în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia”. Poți afla mai multe depresie aici.

The post Trebuie să știi ceva despre mine appeared first on Mara Coman.

Acum un an, în timp ce afară erau mai puțin de zero grade, stăteam de vorbă cu prietena mea care era disperată: n-avea nici căldură, nici apă caldă, fetița ei era răcită și nu mai știa ce să facă. Cumpărase un calorifer și încălzea apă pe aragaz, dar cât timp poți trăi așa? De câte calorifere e nevoie ca să încălzești un apartament, nu doar o cameră? Cum e să te speli în lighean, într-o baie în care e frig, de nici nu-ți vine să-ți scoți hainele?

Și mie mi-a fost frig, deși, din fericire, a trecut mult timp de-atunci. Mi-a fost frig în facultate, când verificam în fiecare zi caloriferele reci și îmi imaginam ziua în care, în sfârșit, se vor încălzi.
Locuiam într-un apartament împreună cu două colege și ne încălzeam în bucătărie, cu cuptorul aprins. Mâncam ciorbă și beam cafea fierbinte, iar noaptea dormeam în trening. Cât despre zilele fără apă caldă, nici nu vreau să vorbesc. Bine că n-am avut parte de prea multe, pentru că spălatul pe cap cu apă încălzită și clătitul cu ibricul fac parte din acele lucruri de care nici nu vreau să-mi amintesc.

Vestea tristă e că sunt mulți oameni care trăiesc așa în fiecare zi. Nu doar o câteva zile, o săptămână sau o lună. Din contră: în viața lor, frigul de acasă e regula.
Un sfert din populația României locuiește într-o gospodărie care nu dispune de baie, duș sau toaletă cu apă curentă. Accesul la apa caldă rămâne o problemă majoră în mii de instituții din România, așa cum sunt școlile și grădinițele în special din mediul rural. Bine, asta nu înseamnă că nu se întâmplă ca în școlile din Capitală să nu fie căldură – doar că de obicei sunt perioade destul de scurte.

În acest context, orice inițiativă care îi ajută pe oameni să trăiască în condiții decente e mai mult decât bine-venită. De aceea voi vorbi în continuare despre un proiect în urma căruia au primit ajutor peste 70 de mii de oameni în acest an și peste 200 de mii, în ultimii patru ani. Este vorba despre campania umanitară Ariston Comfort Challenge (ajunsă la cea de-a patra ediție) în parteneriat cu Crucea Roșie Română.

Obiectivul principal al proiectului a fost să ofere confortul acolo unde este nevoie, acolo unde pare greu de atins și să transforme accesul la apă caldă din România în ceva de care beneficiază toată lumea.

Astfel, Caravana Ariston din acest an a început în luna septembrie și a parcurs 26 de județe pentru a ajunge în localitățile identificate de către Crucea Roșie Română unde au fost donate boilere electrice către instituții importante care nu beneficiază de echipamente de încălzire a apei, așa cum sunt: școli, grădinițe, cabinete medicale, cămine de bătrâni și copii.

Proiectul face parte din platformă extinsă de programe sociale Ariston pentru comunitate care reuneşte toate proiectele de CSR sub o misiune comună, unitară, aceea de a duce confortul acolo unde este nevoie oferind astfel o contribuție reală în comunitățile în care activează. Platforma este o continuare locală a campaniei globale Ariston Comfort Challenge.

Și în acest an s-au alăturat campaniei Elisabeta Lipă, cvintuplă campioană olimpică la canotaj și președinte al Federației Române de Canotaj, și sportivul de anduranță Andrei Roșu. Aceștia și-au asumat experimentarea unei situații inconfortabile, pentru a demonstra faptul că ceea ce pentru unii este doar o provocare, pentru prea mulți români este o rutină zilnică. Video-urile celor doi fac o paralelă interesantă între ce înseamnă pentru niște sportiv de performanță să fie într-un context dificil la un moment dat și viața oamenilor pentru care apa caldă este un lux – tot un context dificil, dar în care trăiesc în fiecare zi.

E important să ne uităm și la pașii care au fost făcuți în direcția bună, motiv pentru care las mai jos și rezultatele acestei campanii.
În cei patru ani de când a fost lansată, au fost donate 2 150 de echipamente performante de încălzire a apei către 1 238 de instituții de învățământ, cămine de bătrâni și centre medicale din țară, oferind astfel acces la apă caldă pentru 240 199 de persoane.

În cadrul ediției din 2021, implementată la nivel național cu sprijinul parternerului tradițional – Crucea Roșie, Ariston Thermo a donat 658 de echipamente termice de ultimă generație către 369 de instituții din întreaga țară, de care beneficiază în prezent peste 74 917 de copii și vârstnici.

Nu-mi rămâne decât să sper că, în viitorul apropiat, vor fi din ce în ce mai puțini oameni pentru care condițiile unui trai decent să reprezinte un lux.

Foto principală: Alex Padurariu / Unsplash.

The post Ție ți-a fost vreodată frig acasă? appeared first on Mara Coman.

Totul mi s-a tras de la împărțirea cu rest. Eram într-a treia și aveam numai zece la matematică. Într-o zi, când am rugat-o să mă ajute la teme, mama (care era profesoară de mate) s-a prins că nu știam mare lucru; primeam note mari pentru că eram fata lui tata. În consecință, într-a patra, ai mei m-au mutat la altă școală. Au întrebat pe toată lumea care e cea mai bună învățătoare și așa am ajuns în clasa doamnei Catrina, despre care se spunea că “scotea oameni” din elevii ei.

Anul care a urmat a fost unul dintre cei mai chinuitori pe care mi-i amintesc din copilăria mea.
Mi-a fost greu să mă mut la o altă școală și să mă adaptez printre colegi noi, care se știau bine între ei. O vreme nu doar că n-am avut prieteni, dar mi-am luat și porția de bullying.

Mi-a fost greu și pentru că școala cea nouă era la o oră de mers cu autobuzul; asta însemna că mă trezeam pe la 6 jumate și la 7 plecam.
Acele dimineți sunt foarte vagi în memoria mea; nu mâncam, nu aveam vreun ritual. O văd ca prin ceață pe mama care, uneori, mă îmbrăca în timp ce încă dormeam. Apoi lungul drum cu autobuzul aglomerat, nodul din gât, durerea din stomac și cea mai pregnantă amintire: frica.

– Tu o să stai în prima bancă, aici, lângă ușă. Că să nu ne deranjezi prea mult, că și-așa vii mereu târziu, mi-a spus învățătoarea mea cea nouă și mi-a aruncat o privire care m-a făcut să îngheț.

Era adevărat, uneori întârziam. Autobuzul cu care mergeam la școală nu ajungea mereu în timp util. Alergam de cum coboram, de frică să nu deranjez ora. Să mai salvez un minut sau două. Să nu fiu mereu ultima. Cum intram în școală, pe coridor, îmi scoteam haina, cartea, caietul și penarul, ca să nu mai fac zgomot în clasă.
Spuneam “bună dimineața“ și mă așezam în banca mea. Primeam, de la învățătoare, un salut aspru. Tot căutam în privirea ei un dram de înțelegere, mai ales că părinții mei vorbiseră cu ea despre faptul că întârzierea nu depinde de mine, iar doamna le spusese senină că e totul în regulă, nu contează că ajung după 8. În schimb, pe mine mă trata ca și când era o mare problemă.

Îmi doream să nu intru în clasă. Să nu fiu acolo. Să mă evapor și să-mi calmez inima care bătea de parcă mergeam la execuție.

La noua școală am făcut cunoștință și cu un nou mod de corectare a temelor, și cu pedepsele. Totul se desfășura ca un ritual, zi de zi, oră de oră.

Primul pas era ca fiecare să facă schimb de caiet cu colegul de bancă. Astfel, aveai în față alt caiet de teme, nu al tău. Apoi, un alt elev citea tema cu voce tare. Fiecare dintre copii trebuia să sublinieze greșelile găsite în caietul colegului. Apoi, doamna Catrina trecea frumușel printre noi, număra greșelile și, pentru fiecare dintre ele, împărțea câte o lovitură la palmă, cu rigla. Și la prima oră, și la a doua, și la a treia, și a doua zi.

N-am cum să uit: femeia se transforma pur și simplu și lovea cu toată puterea, ca un gardian care are de-a face cu niște răufăcători. Vedeam în ochii ei un sadism greu de imaginat. Începea să urle dacă nu țineai mâna drept sau încercai să o tragi un pic înainte de lovitură. Făcea și mai urât când vreun amărât cu zece, 15 greșeli începea să plângă și să o roage să-l ierte.

Cred că îi făcea plăcere, altfel nu înțeleg cum de avea atâta putere și răbdare să ne lovească pe toți, every f*ucking day. Că rareori scăpa neatins vreunul dintre noi.

Nu cred că m-a lovit nimeni mai tare.

Am diverse flash-uri legate de riglele luate la palmă.
Îmi amintesc de dictarea după care am încasat 4 (da, patru) lovituri pentru că am omis două virgule și două semne ale exclamării.

Dar cel mai des îmi amintesc de temele la mate, pentru care luam bătaie degeaba. V-am mai zis, un copil se ridica în picioare și citea rezultatele. Clasa spunea în cor un “daaaa“ când era corect și un “nuuuu“, când nu era. Numai că, la exercițiile mai dificile, greșea majoritatea. Corul spunea că exercițiul e rezolvat corect și nu îndrăznea nimeni să deschidă gura și să spună altceva.
Ajunsesem să o rog pe mama să-mi verifice temele cu calculatorul și, chiar și așa, luam în continuare bătaie.

Din fericire – și spre deosebire de colegii mei -, am fost doar un an eleva doamnei Catrina. La finalul clasei a patra, am dat cu toții un test, un fel de evaluare. Am avut nota cea mai mare din clasă (lucru care nu m-a ajutat prea mult în relațiile cu colegii mei, doar eram ultima venită). Nu rețin dacă nu cumva n-am luat bătaie și atunci, că la unul dintre teste am luat nouă sau nouă și ceva, deci am avut niște greșeli.
Când a făcut media și a aflat că a mea e cea mai mare, învățătoarea mi-a zis să mă ridic în picioare și cred că m-a felicitat; nu sunt sigură pentru că eram mereu în alertă, mi-era teamă să nu fac vreo nefăcută și să urmeze alte lovituri.

Nu știu dacă am învățat cel mai bine sau dacă nu cumva mi-a fost mai frică decât celorlați. Dar am învățat împărțirea cu rest, o știu și-acum.

Chiar dacă bătaia era mai degrabă o regulă în școlile comunismului, m-am întrebat deseori de ce ai mei au acceptat să fiu tratată așa. De ce li se părea că e în regulă să iau bătaie la școală aproape în fiecare zi, chiar și pentru o virgulă. De ce erau împăcați cu ideea că învăț de frică.
M-am întrebat de ce mama, profesoară fiind, nu s-a decis într-o zi să mă învețe ea afurisita aia de împărțire cu rest și m-a lăsat să mă chinui în ceva ce mi-a rămas în memorie ca un coșmar.

Adult fiind, încă mă mai lupt cu diverse frici și cu veșnica starea de alertă. Nu mi se trag toate de la învățătoarea dintr-a patra, dar cert e că mi-a oferit o experiență grea, la o vârstă la care copiii n-ar trebui să trăiască cu temeri și lovituri. Și în nici un caz nu ar trebui să le fie frică să meargă la școală.

Loviturile alea nu au cum să nu lase urme, chiar dacă în palmele mele nu se mai vede nimic.

Foto: Unsplash

The post Învățătoarea dintr-a patra appeared first on Mara Coman.

Face parte din categoria acelor întrebări care nu se pun, de genul: N-ai și tu de gând să te căsătorești? și De ce nu faci și tu un copil?.
Numai că noi, ăștia divorțați, le-am primit deja și pe astea. Nu e nimic nou pentru noi. Avem pielea tăbăcită. Trebuie să-ți refaci și tu viața e un fel de cireașă de pe tort; nu te mai surprinde, te întrebi doar când și de unde o să mai vină.

Am auzit și eu vorbele astea, desigur. Doar că eu mi-am refăcut viața când am divorțat. 

M-am întrebat deseori oare ce-și imaginează despre tine cei care-ți dau sfatul ăsta, în afara faptului că sunt extrem de preocupați de viața ta intimă. Că nu mai vrei nici o relație, niciodată? Că ți-ai propus să te călugărești?
Asta cu refăcutul vieții a.k.a. o nouă relație nu e ca și când i-ai spune cuiva: trebuie să bei mai multă apă sau trebuie să mai citești și tu o carte. Nu e ca și când te decizi într-o zi să pui totul în ordine și faci curățenie până strălucește totul în casă. Cu inima nu-i așa; n-ai un buton pe care apeși și gata, problem solved, mi-am refăcut viața. Nici măcar status de Facebook n-avem pentru așa ceva 🙂

Dar cel mai mult și mai mult îmi place să-mi imaginez un dialog sincer, în care o persoană, să zicem o femeie (că mi-e mai ușor cu femininul, altfel mă încurc în genuri), răspunde fără să cosmetizeze realitatea. Mai jos, câteva scenarii posibile:

– Aș vrea, dar el e căsătorit.
– Încă îl iubesc pe fostul.
– N-am ieșit din casă de doi ani, nu știu unde aș putea să întâlnesc pe cineva.
– Am o relație, dar pentru el nu pare ceva serios.
– Mi-e teamă de reacția copiilor.
– Eu tot aștept, dar nu mă cere!
– Sunt singură de doi ani și plâng în fiecare noapte. Chiar n-aveam nevoie să-mi amintești asta.
– N-am chef de o relație serioasă. Mi se pare minunat să flirtez cu cine vreau, fără obligații.
– Mă văd cu doi tipi și nu m-am decis care-mi place mai mult.
– Locuiește în altă țară, e cam complicat.

Dacă ai ști că cineva e într-una din situațiile de mai sus, i-ai mai spune așa, rexalat, că trebuie să-și refacă viața?

Cum am scris la începutul textului, eu mi-am refăcut viața când am divorțat. Mai exact, când cei din jur au considerat că mi-am făcut-o praf.

Doar că oamenii uită că, atunci când o relație scârțâie din toate încheieturile, să ieși de acolo nu poate fi decât un lucru bun. Pur și simplu, uneori, doi oameni nu se mai pot înțelege și se duc în direcții diferite, la propriu și la figurat. Iar după prea multe încercări de a repara, situația devine atât de albastră încât despărțirea e chiar un lucru bun. E ca o eliberare. Desigur, când se termină tot circul 🙂

Eu divorțasem deja de ceva vreme și mă tot întâlneam cu oameni îngrijorați pentru mine care-mi spuneau să-mi refac viața când mie îmi era, de fapt, foarte bine. Dacă le spuneam, dar nu mă credeau.
OK, înțeleg că statutul de femeie divorțată nu e aspirațional, doar că în cazul meu a fost ca o revelație.
După atâtea certuri și încrâncenări, să nu mă întrebe nimeni nimic era senzațional. Să mă duc unde am chef și cu cine am chef, fără să dau explicații.

Adevărul e că, deși i-am întâmpinat cu scepticism și teamă, anii de după verighetă au fost exact ce aveam nevoie. O pauză. Timp pentru respirat, dar și pentru râs și pentru dansat. Am călătorit mai mult decât înainte. Mi-am făcut prieteni noi și buni, oameni care au rămas lângă mine și pe care altfel nu i-aș fi întâlnit. Și-am avut și relații nepotrivite, m-am îndrăgostit de cine nu trebuia, dar și de cine trebuia.

Dacă aș putea să dau timpul înapoi, aș face puține lucruri diferit.

În timp ce mulți oameni îmi spuneau să-mi refac viața, eu chiar mă bucuram de ce trăiam. Doar că nu eram atât de apropiată de ei încât să le dau amănunte. Și oricum ar fi fost și degeaba, pentru cu divorțul are o etichetă = știu eu că te duci seara acasă și plângi pe gresia din baie.

Sigur. În primul rând logistic, când trebuia să fiu la birou și să iau copilele de la școală în același timp. Când s-a desființat programul de after school și eu aveam shooting de copertă. Când trebuia să merg la spital cu o fetiță și nu o puteam lăsa singură acasă pe cealaltă. Am multe povești din astea. Dar, în final, mi-au făcut cel mai mare bine: am aflat pe propria-mi piele că pot să fac tot ce-mi propun.
Atât de puternică și atât de liberă nu mă mai simțisem niciodată.
Și da, a trebuit să divorțez pentru asta.

Desigur că e mai ușor în cuplu. Dar nu în orice fel de cuplu, nu în orice fel de relație, nu în orice fel de căsnicie.
Divorțul e rezultatul unei povești de dragoste care s-a terminat prost, dar uneori e o gură de aer proaspăt. Dacă vreți să ne amuzăm un pic, eu m-am redescoperit atunci; în pandemie n-am mai avut ce să redescopăr :)).

Refacerea vieții înseamnă ceva diferit pentru fiecare. Așa cum divorț nu înseamnă neapărat viață făcută praf, construcție lăsată în paragină pe care trebuie să o iei de la zero.

Și, oricât de bune ar fi intențiile, să-i spui cuiva că trebuie să-și refacă viața e ca și cum i-ai spune că ce trăiește acum nu e deloc bine. Poate că așa simte și el/ea, poate chiar îi e greu, iar când subliniem lucrul ăsta nu facem decât să punem sare pe rană.

Dacă chiar vrei să ajuți cu ceva, înlocuiește sfaturile nesolicitate cu ceva de genul:

Sună-mă când vrei o seară liberă. Stau eu cu copiii.

Sau nu neapărat asta, există variațiuni pe aceeași temă. Dar cele de mai sus înseamnă de fapt ceva foarte prețios:

Sunt aici dacă ai nevoie de ajutor.
Și nu, nu te judec.

Foto by Taisiia Stupak / Unsplash

The post Trebuie să-ți refaci și tu viața appeared first on Mara Coman.