Săptămâna trecută am fost cam cum s-a văzut pe aici: mai mult absentă decât prezentă.
Am stat cu ochii pe știri, refresh, refresh, am citit destul de mult și am căutat surse de încredere. Am încercat să nu mă uit la televizor pentru că îmi face rău. E groaznic să vezi și să auzi războiul în direct; și, mai mult, am vrut să țin fetele departe de imaginile astea. Vreau să mai copilărească puțin, să aibă griji de-ale vârstei lor, legate de unicornii de pluș și de câtă ciocolată au voie să mănânce într-o zi.
Am donat unei asociații în care am încredere, am pus în legătură oameni cu alți oameni, sunt atentă la ce pot să fac în timp ce încerc să mă adaptez la ce întâmplă lângă noi. Inițial eram într-un fel de amorțeală; nu-mi venea să cred că se întâmplă cu adevărat și mi se părea totul inutil. Nu puteam nici să lucrez: aveam o listă de subiecte pentru blog, dar toate erau ca nuca-n perete. Și simțeam că nu pot să scriu.
Mi-am luat pauza necesară și acum încerc, încet, să revin. Asta nu înseamnă că nu rămân conectată la tot ce se întâmplă (nici nu aș putea altfel), că nu sunt atentă să văd unde și cum pot ajuta, dar nu vreau să mă întorc la starea de paralizie.
O să încep să pubic și articolele pe care le-am amânat zilele astea și voi face asta din două motive: primul, pentru că nu sunt specialist în probleme de război. E plin Facebook-ul de specialiști și, acum foarte serios vorbind, cine vrea să afle ce se întâmplă în Ucraina nu caută aici.
Iar al doilea motiv e că avem nevoie și de lucruri frumoase. Eu, una, am nevoie să citesc texte care vorbesc și despre o lume „normală”, despre filme și cărți, despre un parfum care-mi dă o stare de bine. Chiar și despre mâncare. Am nevoie să-mi pot face planuri de vacanță, mai ales după acești doi ani dificili de pandemie. Lucrurile astea, care poate că par superficiale, mă ajută să-mi țin anxietățile în frâu – și bănuiesc că mai simt și alți oameni așa. Ei bine, pentru ei o să scriu.
Sunt momente în care am senzația unui deja-vu din pandemie (departe de mine să compar două tragedii, vorbesc doar despre ce simt): mi-a fost foarte frică la început și apoi am învățat, încet, încet, să trăiesc cu noua stare de fapt. Acum mi-e încă greu, dar încerc să-mi îndrept atenția și spre ceva ce-mi dă o stare de bine și să nu uit să apreciez ce am aici și acum.
Foto principală: Shantanu Kulkarni / Unsplash
Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman
Da, Mara dragă. Așa este și te înțeleg perfect. Trec printr-o stare de anxietate cum nu am mai trecut. S-au suprapus zilele astea un milion de trăiri. De la ce se întâmplă în Ucraina, la ce s-ar putea întâmpla și la noi, la faptul că soțul și băieții ar putea fi înrolați, la teama că ar putea avea loc un accident nuclear sau mai rău, și terminând cu stresul că avem 22 de oameni pe ștatele de plată și că stocurile de echipamente sunt aproape zero, că s-au scumpit mult, inclusiv carburanții și clienții vor prețuri cât mai mici. Este pentru prima dată când am făcut un mic stoc de alimente neperisabile și este pentru prima dată când nu-mi mai vine să comand pantofi. Și toate astea vin după ce am trecut prin clipele groaznice cu mama.
Așa că astăzi plecăm la cel mic la Brașov pentru trei zile. Ne ducem să ne spălăm creierii pe pârtie. Sper să și reușim.
Cam așa și pe aici. Încerc – deși nu reușesc mereu – să mă gândesc la ziua de azi, că, dacă fabulez și fac scenarii, nu mă simt bine deloc.
Eu n-am făcut stoc de alimente, nu vreau să fac asta și sper să nu fie cazul.
Nici mie nu-mi vine să comand pantofi, dar, sinceră să fiu, nu știu dacă e sănătos. Că o să omorâm economia mai repede. Și latura mea optimistă îmi zice că o să fim bine.
Mă bucur că vă duceți pe pârtie, ar trebui ca mixul dintre zăpadă, oboseală, sport și vin fiert să facă minuni.
De acord cu ce ai scris. Eu mă uit la știri doar o dată pe zi (de fapt, citesc; nu mă pot uita la imagini sau video-uri, de fiecare dată îmi vine să plâng și mă sperii gândindu-mă la cei dragi), am donat bani pentru Ucraina- cam atât pot face. Tot sper să se oprească războiul… Încerc să-mi duc viața normal, să mă controlez (să nu citesc obsesiv știri, nici măcar de trei ori pe zi, să-mi gestionez emoțiile) și să mă bucur de familie și de lucrurile simple – o cafea, un film, o carte… Nu am făcut stocuri de alimente. Aștept să ne scrii despre lucruri frumoase, avem nevoie de ele! Te îmbrățișez.
Imaginile îmi fac și mie rău. Și știrile alarmiste de la unele televiziuni.
Da, revin cu lucruri frumoase, din vremuri ce par „normale”.