Nu cred că m-a lovit nimeni mai tare.
Totul mi s-a tras de la împărțirea cu rest. Eram într-a treia și aveam numai zece la matematică. Într-o zi, când am rugat-o să mă ajute la teme, mama (care era profesoară de mate) s-a prins că nu știam mare lucru; primeam note mari pentru că eram fata lui tata. În consecință, într-a patra, ai mei m-au mutat la altă școală. Au întrebat pe toată lumea care e cea mai bună învățătoare și așa am ajuns în clasa doamnei Catrina, despre care se spunea că “scotea oameni” din elevii ei.
Anul care a urmat a fost unul dintre cei mai chinuitori pe care mi-i amintesc din copilăria mea.
Mi-a fost greu să mă mut la o altă școală și să mă adaptez printre colegi noi, care se știau bine între ei. O vreme nu doar că n-am avut prieteni, dar mi-am luat și porția de bullying.
Mi-a fost greu și pentru că școala cea nouă era la o oră de mers cu autobuzul; asta însemna că mă trezeam pe la 6 jumate și la 7 plecam.
Acele dimineți sunt foarte vagi în memoria mea; nu mâncam, nu aveam vreun ritual. O văd ca prin ceață pe mama care, uneori, mă îmbrăca în timp ce încă dormeam. Apoi lungul drum cu autobuzul aglomerat, nodul din gât, durerea din stomac și cea mai pregnantă amintire: frica.
Bun-venit
– Tu o să stai în prima bancă, aici, lângă ușă. Că să nu ne deranjezi prea mult, că și-așa vii mereu târziu, mi-a spus învățătoarea mea cea nouă și mi-a aruncat o privire care m-a făcut să îngheț.
Era adevărat, uneori întârziam. Autobuzul cu care mergeam la școală nu ajungea mereu în timp util. Alergam de cum coboram, de frică să nu deranjez ora. Să mai salvez un minut sau două. Să nu fiu mereu ultima. Cum intram în școală, pe coridor, îmi scoteam haina, cartea, caietul și penarul, ca să nu mai fac zgomot în clasă.
Spuneam “bună dimineața“ și mă așezam în banca mea. Primeam, de la învățătoare, un salut aspru. Tot căutam în privirea ei un dram de înțelegere, mai ales că părinții mei vorbiseră cu ea despre faptul că întârzierea nu depinde de mine, iar doamna le spusese senină că e totul în regulă, nu contează că ajung după 8. În schimb, pe mine mă trata ca și când era o mare problemă.
Îmi doream să nu intru în clasă. Să nu fiu acolo. Să mă evapor și să-mi calmez inima care bătea de parcă mergeam la execuție.
Rigla
La noua școală am făcut cunoștință și cu un nou mod de corectare a temelor, și cu pedepsele. Totul se desfășura ca un ritual, zi de zi, oră de oră.
Primul pas era ca fiecare să facă schimb de caiet cu colegul de bancă. Astfel, aveai în față alt caiet de teme, nu al tău. Apoi, un alt elev citea tema cu voce tare. Fiecare dintre copii trebuia să sublinieze greșelile găsite în caietul colegului. Apoi, doamna Catrina trecea frumușel printre noi, număra greșelile și, pentru fiecare dintre ele, împărțea câte o lovitură la palmă, cu rigla. Și la prima oră, și la a doua, și la a treia, și a doua zi.
N-am cum să uit: femeia se transforma pur și simplu și lovea cu toată puterea, ca un gardian care are de-a face cu niște răufăcători. Vedeam în ochii ei un sadism greu de imaginat. Începea să urle dacă nu țineai mâna drept sau încercai să o tragi un pic înainte de lovitură. Făcea și mai urât când vreun amărât cu zece, 15 greșeli începea să plângă și să o roage să-l ierte.
Cred că îi făcea plăcere, altfel nu înțeleg cum de avea atâta putere și răbdare să ne lovească pe toți, every f*ucking day. Că rareori scăpa neatins vreunul dintre noi.
Nu cred că m-a lovit nimeni mai tare.
Virgula
Am diverse flash-uri legate de riglele luate la palmă.
Îmi amintesc de dictarea după care am încasat 4 (da, patru) lovituri pentru că am omis două virgule și două semne ale exclamării.
Dar cel mai des îmi amintesc de temele la mate, pentru care luam bătaie degeaba. V-am mai zis, un copil se ridica în picioare și citea rezultatele. Clasa spunea în cor un “daaaa“ când era corect și un “nuuuu“, când nu era. Numai că, la exercițiile mai dificile, greșea majoritatea. Corul spunea că exercițiul e rezolvat corect și nu îndrăznea nimeni să deschidă gura și să spună altceva.
Ajunsesem să o rog pe mama să-mi verifice temele cu calculatorul și, chiar și așa, luam în continuare bătaie.
Coronița
Din fericire – și spre deosebire de colegii mei -, am fost doar un an eleva doamnei Catrina. La finalul clasei a patra, am dat cu toții un test, un fel de evaluare. Am avut nota cea mai mare din clasă (lucru care nu m-a ajutat prea mult în relațiile cu colegii mei, doar eram ultima venită). Nu rețin dacă nu cumva n-am luat bătaie și atunci, că la unul dintre teste am luat nouă sau nouă și ceva, deci am avut niște greșeli.
Când a făcut media și a aflat că a mea e cea mai mare, învățătoarea mi-a zis să mă ridic în picioare și cred că m-a felicitat; nu sunt sigură pentru că eram mereu în alertă, mi-era teamă să nu fac vreo nefăcută și să urmeze alte lovituri.
Nu știu dacă am învățat cel mai bine sau dacă nu cumva mi-a fost mai frică decât celorlați. Dar am învățat împărțirea cu rest, o știu și-acum.
Semnul întrebării
Chiar dacă bătaia era mai degrabă o regulă în școlile comunismului, m-am întrebat deseori de ce ai mei au acceptat să fiu tratată așa. De ce li se părea că e în regulă să iau bătaie la școală aproape în fiecare zi, chiar și pentru o virgulă. De ce erau împăcați cu ideea că învăț de frică.
M-am întrebat de ce mama, profesoară fiind, nu s-a decis într-o zi să mă învețe ea afurisita aia de împărțire cu rest și m-a lăsat să mă chinui în ceva ce mi-a rămas în memorie ca un coșmar.
Adult fiind, încă mă mai lupt cu diverse frici și cu veșnica starea de alertă. Nu mi se trag toate de la învățătoarea dintr-a patra, dar cert e că mi-a oferit o experiență grea, la o vârstă la care copiii n-ar trebui să trăiască cu temeri și lovituri. Și în nici un caz nu ar trebui să le fie frică să meargă la școală.
Loviturile alea nu au cum să nu lase urme, chiar dacă în palmele mele nu se mai vede nimic.
Foto: Unsplash
Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman
Ah loviturile la palmă…cu bețele de la tobe. Fiind clasă mică, aveam ore dimineața in cabinetul de muzică. Domnul învățător îi băga „la aparat” pe cei care trăgeau mâna: îi băga cu capul între picioarele lui și ii lovea la fund. Asta era umilirea supremă, puțini inîndrăzneau să mai tragă mâna. Cred că prin clasa a patra s-a oprit pentru ca am schimbat sala.
Pur și simplu nu-mi vine să cred.
Vai! Nu pot sa înțeleg, nici părinții dar nici pe profesorul acela bolnav la cap! 😳
Părinții n-aveau acces la alt gen de informație, nu spunea nimeni că e ceva în neregulă cu bătaia.
Despre învățătoare, habar nu am, dar sigur era ceva în neregulă cu ea.
Părinții știau toți, chiar el le spunea la ședințele cu părinții cum am luat la palmă toți pentru că nu am știut definiția predicatului. Nu îmi amintesc să fi comentat cineva ceva.
Da, cunosc sentimentul. Experiență aproape identică. Clasa a treia. Altă învățătoare. Doamna Nicolaescu. O tipă masivă și cu buze subțiri, făcuta permanent din ăla creț, creț. Și ne altoia cu fiecare ocazie. Mai puțin pe cei pe care-i proteja din motive doar de ea știute. Acum doar pot să le bănuiesc. Eu până în clasa a cincea am fost slabă ca fetele tale. Îmi spuneau două bețe. Țin bine minte cum arăta și cum o chema pe protejata numărul unu. Era și comandant de detașament. Și a fost protejată până în clasa a opta. Cam de către toți profesorii. Dar ce să vezi? Eu am intrat la liceu de mate info și ea nu. Mulțumesc pentru amintirile trezite din nu știu ce unghere ale memoriei🙂
Ah, în cazul nostru nu era nimeni protejat. Doamna era renumită pentru asta și părinții aveau senzația că, dacă nu luăm bătaie, nu învățăm. Deși cred că un 4 sau un 5 la matematică ar fi băgat frica-n noi de ajuns, mai ales în clasa a IV-a.
Am luat rigle de lemn peste mână de la profesorul de istorie din 5 -8 până m-am șmecherit și i-am spus că am probleme la ambele mâini, că le-am avut rupte și operate. Atunci a încetat să mă mai lovească și a început să-i întrebe și pe restul dacă aveau asemenea probleme.
Am luat palme peste față de la profa de mate din 5 – 8, am luat pumni și bucăți de cretă în freză de la profu’ de mate în liceu (dar eram mare deja și luam totul la mișto).
Tragic este că în extrem de multe școli de la noi asemenea tratamente sunt încă permise, uneori chiar cu aprobare părinților.
În ceea ce mă privește, dacă vreun profesor vreodată va încerca măcar să-i atingă pe ai mei, voi dezlănțui un asemenea jihad că își va dori să nu se fi născut.:)
Eu sper că nu se mai întâmplă asta în multe locuri. E inuman. E drept că nu am mai auzit în ultimii ani, dar, le de altă parte, prietenii mei sunt aici, în București. Nu știu dacă în orașele mici sau în sate copiii nu au încă parte de acest tratament.
Încă au parte de acest tratament, din păcate. Cunosc cazuri. Iar părinții, chiar dacă mai “mârâie” sub o formă sau alta, acceptă acest tip de comportament fiindcă, în multe cazuri, nu au de ales. Dacă e doar o școală în localitate, iar alta apropiată e la 20 de km, ce poți face? E o lipsă de alternative cu care noi, cei din orașele mari, nu suntem obișnuiți.
E foarte trist.
Si experienta mea este nociva desi absolut niciodata un profesor nu a dat in mine. Ideea este ca, la mine la scoala, profesorii (nu toti), ca niste adevarati bullies, se luau de cei mai slabi. In consecinta, il bateau pe singurul rom din clasa. Doamne, cum il mai bateau. O bateau pe fetita care avea probleme psihice si probabil ar fi trebuit sa primeasca ajutor, ii bateau pe cei doi baieti care proveneau din familii sarace. Mai dadeau si in altii dar destul de rar si, in in unii dintre noi, DELOC. Nu am sa uit niciodata cum se transforma profesoara de matematica intr-o adevarata bestie. Radu, unul dintre colegii mai sarmani, era victima ei preferata. Lua linia si incepea sa dea in el si nu cred ca mai stia nici ea unde nimereste. In cap, pe corp, pe fata, pe maini. Saracul isi lua capul in maini si se strangea langa zid si acolo astepta sa treaca ploaia de lovituri. Cand ma gandesc, efectiv nu pot sa inteleg cum era posibil. Astazi, daca as auzi asa ceva as raporta profesoara respectiva imediat, nu ar conta in niciun fel ca da in copilul meu sau in alt copil. Unii dintre profesori erau in realitate niste abuzatori sadici care nu ar fi trebuit sa fie lasati nici in apropierea unei scoli, cu atat mai putin intr-o sala de clasa unde aveau pe mana 35 de elevi. In fine, voiam sa mai spun ca si experienta asta, in care nu esti victima directa, este nociva din cel putin doua motive: 1) Asisti la scene de violenta care ar trebui interzise cu desavarsire minorilor; 2) Iti formezi instinctiv o opinie despre lume in care exista privilegiati si „ceilalti”. Daca ai noroc, poti sa elimini aceasta opinie dupa multe ore de terapie, daca nu ai noroc nici macar nu esti constient de ea.
Foarte trist ce povestești aici.
Uneori nu-mi vine să cred că am trecut prin toate astea și că am rămas relativ întregi. Relativ.
Încasat la palma cu arătătorul de lemn, de la dirigintele meu, pentru ca la fel ca trei sferturi din clasa , nu am știut câte inflorescențe are floarea soarelui din plansa expusa . 2 flori vedeam , răspunsul a fost ,,doua flori”. Asa ca m-au usturat palmele juma de zi. Se pare ca petalele din pălăria florii sunt de fapt flori, citez:,,Inflorescenţele sau calatidiile sunt protejate de frunze modificate involucrale şi cuprind un rând de flori ligulate la exterior (sterile – mascule unisexuate sau asexuate) şi numeroase flori tubuloase (normal între 1.000 şi 2.000 la o inflorescenţă), fertile, ce înfloresc succesiv în 6-8 zone concentrice a câte 2-3 rânduri”. Deci răspunsul corect era 2000-4000 flori …și un dobitoc adaug eu, pt ca asta era ,un dobitoc care ne mutila sufletele copii.
Sincer nici nu contează motivul pentru care ai luat bătaie. Și pe mine mă enervează ideea că am fost lovită pentru niște virgule, dar, la fel de bine, puteam să nu știu tabla înmulțirii. Puteam să fiu analfabetă. Nu asta e important, ci că e inuman să dai într-un copil.
Sa mă ierte Dumnezeu și voi, dar eu pana in clasa a 5 eram drac de copil, dar din a 5 am primit un profesor de mate care ne batea, și datorita bătăilor lui am devenit copil model…..pe mine bătaia mă ajutat enorm și în ziua de azi copii nu mai au frica și respect….e de plâns
Sa mă ierte Dumnezeu și voi, dar eu pana in clasa a 5 eram drac de copil, dar din a 5 am primit un profesor de mate care ne batea, și datorita bătăilor lui am devenit copil model…..pe mine bătaia mă ajutat enorm și în ziua de azi copii nu mai au frica și respect….e de plâns ….. mă deranja când dădea cu pumni in copiii aia uram la el……
Dragele învățătoare din regimul comunist!
Mi-am luat si eu cateva linii peste palme, imi aduc aminte ca am scris ceva pe tabla intr-o pauza si nu aveam voie sa consumam creta, deci bataie! Satisfactia pe care o avea dna Popa cand ne batea…si asta a noastra era chiar fata buna.Tatal meu a fost batut cu pumnii si picioarele de profesorul de matematica, un Nebun sadic.Toata scoala din comuna Chiajna il stia de frica pe dl Velicu, un DEMENT care batea copiii pana lesinau, dar nimeni nu zicea nimic.Mai era unul de istorie, Degeratu, care, la fel, batea copiii pana plangeau si cereau iertare, indiferent ca facusera sau nu ceva.
Nu-mi aduc aminte cu placere de clasele primare.Pacat, imi dorisem foarte tare sa merg la scoala si cred ca eram cea mai fericita din clasa in prima zi din clasa 1.
Din pacate nu s-au schimbat tare lucrurile.Profesorii au ramas niste bully frustrati, placerea lor cea mai mare este sa ii terorizeze pe cei pe care ar trebui sa ii indrume, iar invatatoarele sunt niste “mana intinsa”. Greseala mea ca generalizez, probabil, dar si eu si prietenii mei ne lovim de tot felul de situatii “delicate”(cati bani dam pentru cea mai dedicata invatatoare, doamna este cea mai buna, sa strangem cate 100 lei pt fiecare ocazie din calendar, etc -in tot acest timp dna fiind in grupul pe care se purtau aceste discuții)
Nici dupa 1-4 nu se schimba prea tare lucrurile, bully devine profesoara de biologie care iti spune din prima zi ca nu o sa iei niciodata nota 10 la ora ei, apoi, cand te asculta, te intreaba ce nota meriți… zici 5 de frica si esti fericit ca ai scapat(Nu pot mama sa zic 8 sau 9, imi spune ca nu merit apoi imi trece 6 in catalog), bully este profesoara de fizica care are impresia ca esti dusmanul ei daca o rogi sa iti explice ceea ce preda ca un robot, bully este profesoara de muzica pentru ca nu intelege ca nu ai luat ore de pian sau alte instrumente si habar nu ai sa citesti o gama….
Nu mai e la fel. Nu știu cum e în alte locuri, dar fetele mele erau super încântate să meargă azi la școală. Mă bucur când văd asta.
Vad ca se întreabă unii de ce au acceptat parintii aceste tratamente aplicate copilului. Pot răspunde cu tristețe la aceasta întrebare. Pt ca nu am știut, da, copilul era vesel și niciodată nu a povestit. Iar eu am fost suficient de imatura la cei 20 ani,în celebrii ani 199siceva sa nu șm știut sa întreb asa ceva.Cum am aflat?.Acu 2 ani, fiica-mea, (studenta) nu ii da accept pe Facebook fostei învățătoare. Când am întrebat-o de curiozitate de ce nu a dat ok-iul, mi-a raspuns: acum vrea sa ne fie prietena? Când ne umilea și pocnea cu cine naiba era prietena?Eu nu am nevoie de prietenia unui asemenea om. M-a durut sufletul când am aflat și am realizat ca nu am știut sa îmi apar copilul dar am fost extrem de mandra ca a refuzat comunicarea cu acea persoana.
Și eu m-am întrebat asta, însă știu că, în anii ăia, bătaia nu era considerată ceva exagerat. Niște lovituri în palmă, acolo. Ai mei nu aveau unde să citească despre comportamentul ăsta. Sigur că își imaginau că nu-mi face plăcere, dar am avut eu coroniță?
Nu bataia in sine ma durea ci umilinta pe care o simteam…aia nu se uita, ca durerea trecea pana la urma! Cand am devenit mama, in prima zi de scoala, in prima intrare in clasa, la prima discutie cu invatatoarea/diriginta, pentru amandoi copiii, primul lucru pe care l-am spus a fost” Va rog sa nu-mi loviti copilul sub nici un pretext! Aveti catalogul pentru ca nu invata sau nu si-a facut temele si telefonul meu pentru probleme de disciplina dar nu accept sub nici o forma sa imi loviti copilul!” …Mai tarziu, mi-au marturisit ca au luat-o de cateva ori dar nu mi-au spus ca stiau ca as fi venit la scoala sa fac scandal…
Așa e, îmi amintesc și umilința.
Și eu m-aș transforma într-un dragon care suflă flăcări dacă cineva le-ar lovi pe fetele mele.
Tovarasa noastră învățătoare ne-a lovit pe toți la palme pentru că nu am știut cum se numește tara noastră:”Republica Socialistă România”.
Tovarășa a avut o zi proastă și avea nevoie de un motiv.
Am luat și eu liniare de lemn la palme era cel mai plăcut să zic sau palme peste față erau mai plăcut decât note mici, dar simțeai umilința că le primeai de fata cu colegii tai, și era naspa când te jigneau aia nu suportam loviturile erau ok…..nu mă deranja mult….că luam bătaie și acasă, doar că acasă nu vedea nimeni și era mult mai bine….. problema era când vedeam cum Profu de mate dădea cu pumni in uni băieți aia era oribil preferam sa primesc câteva liniare la palma decât să văd cum da cu pumni in alți copii și aia nu mai puteau….era oribil era coșmar
La noi, „rafinamentul” maxim era ca cei care luau nota 9 sa primeasca 1 palma peste ochi de la cei care luau 10. Cei cu nota 8 primeau 2 palme si tot asa…Imi amintesc ca am inceput sa plang lovind peste fata un coleg care luase nota 3. Daca luai nota 10 te transformai automat in calaul celorlalti colegi. Eram clasa a treia. Au trecut peste 30 de ani de atunci si inca ma infior amintindu-mi…
Wtf. E o nebunie, cum să faci așa ceva???
Este îngrozitor ce spuneți!
Câtă bătaie am luat noi în primul an de școală, n-am luat în toată viața noastră…mă rog, a mea-sigur, nu pot decât să sper că și a foștilor mei colegi din vremea aia; că ei au rămas mai departe cu nebuna în timp ce eu am reușit să mă transfer…cu mare greutate, cu ceva amenințări, că nu voia și pace să mă scape din ghearele-i manichiurate.
Orice făceam, indiferent cât de nevinovat, îi arunca autocontrolul pe fereastră. Ne punea să spunem alfabetul și-apoi începea să urle: care Bî, care Cî, vezi tu vreun î, acolo, după B? Evident, nu exista nici e după B, nici altă vocală la care ne puteam gândi cu mințile noastre fragede și foarte speriate. Avea pretenția să pronunți printr-un fel de aspirare dar indiferent câte urecheli și palme ne-am luat, n-am reușit niciodată să-i facem pe plac. Nici până în ziua de azi n-am înțeles cum ar fi trebuit rostit.
A plecat odată până acasă, că-și uitase aragazul pornit, și ne-a zis să fim muți până se întoarce; când s-a întors, a înnebunut fiindcă șopteam între noi și ne-a dat câte 5 lovituri la fiecare palmă cu o riglă în trei muchii. După aia am stat toți cu mâinile la spate, că metalul de la bănci era rece…
Noua ni s-a schimbat învățătoarea în clasa a 4a. Învățătoarea pe care o avusesem 3 ani si o adoram cu toții nu a mai prins loc la scoala respectiva și ne-a venit o nebuna comunista. Plăcerea ei cea mai mare era sa bata cea mai vulnerabila persoana din clasa… O colega de etnie roma, foarte micuta și slabuta.
Au fost cele mai violente momente din viata mea.
Ii punea întrebări la care știe sigur ca nu poate răspunde, apoi o luat de coada și efectiv facea morisca cu ea prin clasa. De nenumărate ori o lua de coada și o dădea cu capul de tabla. Pana cand a spart tabla cu capul ei.
Noi eram terorizați și povesteam acasă dar nimeni nu avea curaj sa comenteze ceva deoarece soțul era comisarul politiei.
Au venit o data părinții colegei sa încerce sa vorbească puțin cu ea.
Atat de tare i-a umilit…si i-a batjocorit pentru ca vindeau legume și fructe în piață.
Si nu voi uita niciodată tatăl colegei mele..când cu lacrimi în ochi i-a spus…ca sunt și ei oameni și muncesc pentru a pune mâncarea pe masa și nu fura și dau în cap nimănui. Iar ea a ras batjocoritor de ei.
Sau îmi aduc aminte ca mergeam cu ai mei prin piața și o vedeam pe colega mea, intr-un colt de taraba cum își făcea tema.
Si cum avea niște caiete impecabile cu un scris superb.
Am urat cu toată ființă mea pe acea învățătoare. Mi s-a părut atat de inumana și de nedreapta.
E groaznic de zici.
Și mai e un comentariu similar, vezi ce a scris Alexandru. Pentru un moment m-am întrebat dacă nu ați avut aceeași învățătoare.
Asa de convinsa eram ca toate invatatoarele isi bat elevii precum a mea, incat am avut un soc cand, copil fiind, am aflat ca exista invatatoare care iau copiii in brate, ii pupa si le aduc prajituri facute de ele! A noastra ne batea cu o chestie metalica folosita la deschiderea ferestrelor vechi…Iar de dulciuri…ha, ha…manca rahat proaspat (produsul turcesc, nu…🤭), adus de o colega cu parintii muncitori la fabrica de zahar, direct in fata noastra…In gloriosii ani ’80 cand eugeniile erau luxul suprem pentru amarati ca noi.
Eu îmi amintesc că, pentru o săptămână, a venit să ne predea Daniela, o fată de la Liceul Pedagogic. Nu-mi venea să cred că se poate învăța și așa!
M-am infiorat citind articolul dvs, precum si comentariile cititorilor…. Si sotul meu imi povestea ca aveau parte de acelasi tratament cu batai de la “tova”, chiar ma gandeam ca exagereaza…. Invatatoarea mea, in schimb, era foarte faina, n-a batut vreodata vreun copil, ba, din contra, o iubeam de-a dreptul cu totii. Si, culmea, am intalnit-o acum ceva timp si m-a recunoscut, desi n-o mai vazusem defel din ’86…
Cred că e minunat să ai o învățătoare pe care să o iubești. Ce bine că ați avut experiența asta.
M-ai facut sa retraiesc niste momente pe care tot speram ca le am ingropate undeva, adanc.
Si eu am avut 3 ani o invatatoare cu iesiri absolut sadice. Eram copii de clasa 1 (mici, slabuti, speriati) si la cea mai mica greseala ne scotea la tabla, in sir indian, si eram pocniti in spate, la nivelul plamanilor cu palma. Rigla era light si ne bucuram cand asta era “pedeapsa” :/.
Sau primeam palme atat de puternice incat imi dadea sangele pe nas si ajungeam acasa cu uniforma mai mereu plina de sange. De curand am aflat ca am fost lovita atat de tare incat m-a proiectat cumva cu capul de banca si am lesinat. Nu imi aduc aminte ce s-a intamplat insa cu ocazia asta am putut avea si eu o discutie cu parintii mei, de ce nu au facut nimic. Inteleg ca asa era atunci insa cum sa crezi ca asa ieseam “oameni”?!
Recunosc ca am ramas cu traume si nu stiu cum as proceda daca m-as intalni cu aceasta fiinta si ce i-as spune. Nu ii pot spune om pentru ca nu avea pic de mila.
PS am aflat ca a fost data afara din invatamantul primar cand i-a spintecat la propriu obrazul unui copil in momentul in care i-a dat o palma si i s-a intors inelul cu piatra. Trist este ca a ramas in sistem si preda inca la liceu.
E foarte grav ce spui, nu-mi vine să cred că femeia asta încă predă unor elevi.
M-a întors pe dos ce ai scris aici.
Doamne ferește ……ce palma sa ai să dai așa???? Doamne ferește….cum sa îți de-a sângele pe nas de la o palmă sau sa îți spintece obrazul??? Da toți elevii meritam cate o palmă sau liniare la palma dar nu așa…..
O, Doamne!
Am avut parte de cea mai minunată învățătoare, fie-i bătrânețea ușoară, că se apropie de 100 de ani.
Blândă, cu o voce calmă, ocrotitoare, elegantă. Ne vizita și acasă pentru a înțelege mai bine mediul nostru. Ne primea/chema în vizită.
Toți o iubim. Am fost ultima generație a dânsei.
Ba chiar în vara dinainte de a începe eu școala a trecut la pas prin cartier să-și identifice copiii. Eram în fața blocului și m-a luat la povești până a înțeles că sunt unul din copiii ei.
În prima mea zi de școală nici nu a fost nevoie să caute mama listele. Știam deja.
Ce dor îmi e de dânsa.
E o amintire tare frumoasă și mulțumesc că ai lăsat-o aici. Mai echilibrăm din poveștile triste.
Au fost 4 ani in care zilnic ma duceam cu teama la scoala. La ordinea zilei era bataia la palma cu aratatorul de la harta sau cu o bucata de plinta de plastic. Nu conta cine gresea, eram aliniati toti si Doamna trecea pe la fiecare. Nu uita niciodata pe nimeni. Avea o mare satisfactie.
In clasa II m-am dus si mi-am tuns cozile pentru ca efectiv nu mai suportam sa ma traga de ele. De la plete pana la mijlocul spatelui am ajuns la tuns scurt baieteste. Si povesti ar fi foarte multe 😦
Cam asta era scoala in comunism.
Eu am scăpat, învățătoarea era ok pentru acea vreme, doar ocazional le dădea câte una la palmă la cei mai neastâmpărați, dar destul de blând, acasă şi-o luau mult mai rău :(. În generală am auzit de la o colegă cu un an mai mare că profa de română le învinețea palmele că nu ştiau pe de rost comentariile pentru admitere dictate de ea. Cică cu acordul părinților. La clasa noastră nu a avut curajul. Alt prof de mate (la clasa mea a predat doar informatică) dacă îi prindea că nu ştiu, îi punea să alegă între o notă de 2 şi n lovituri. De teama corigenței, unii alegeau bătaia. Cică să fie acoperit în fața legii, în prima jumătate a anilor ’90. Şi erau considerați profesori buni, şi ei erau convinşi că le fac un bine copiilor :(, apoi se lăudau ce rezultate bune au la examen! Mă întreb dacă s-au schimbat cu timpul, pe măsură ce au apărut plângeri, inclusiv prin presă, legate de astfel de situații.
Am avut coronita…fara bataie! Am avut invatator, unul pe care regret din tot sufletul ca nu l-am apreciat la adevarata valoare..
Mi l-a pus pe Robinson in brate, cititil si limba romana in suflet. Faceam ore afara, chiar si de matematica, desenam cu creta pe asfalt figuri geometrice sau chiar cu piatra in praful de pe un asa-zis teren de sport..
Proverbele, mi se pare ca pe toate le stiu de la el… M-am simtit speciala de fiecare data in prezenta lui..
Sotia lui mi-a fost profesoara de romana, avea un stil mai sever, dar ce povestiti voi aici nu mi-as fi imaginat vreodata! Si vorbesc de o scoala rurala, de doi oameni care s-au stins intr-o casa de tara..
Nu pot sa spun acekasi lucru de profesorii de la liceu-sa te adresezi pe un ton sarcastic unui adolescent ametit de toate cele prin care trece, sa il iei la misto pur si simplu ar trebui sa te descalifice pe veci de la a mai avea de a face cu copii!
Fix așa învățătoarea mea.
Bocșe Adina se interpreta Sătana.
Mâna-n păr și dat cu capul de tablă, de preferat până dădea sângele.
Aveam coleg de bancă pe băiatul șefului Securității pe județ, cred că ne-a văzut vorbind ceva, i-a dat o riglă de 50 în creștet de i-a crăpat pielea capului, urmam eu, dar am toiota pe geam și m-o adus muma la școală, a doua zi, cu forța, bătut măr.
Faza este că am devenit un copil-problemă datorită bătăilor, eram bun la școală, dar dezastru comportamental, nu mai îmi păsa de nicio regulă odată ce știam că-i iau zilnic omorul. Nu durerea era baiul, ci umilința. Și le plăteam asta, cum puteam eu. Într-a 7-a m-or mutat disciplinar de la A la B. Aul era cea mai problematică clasă din școală, Bul era exemplu, diriga era directoarea. Ia ghiciți, cum a ajuns Bul într-un an?! Ie zagd! De-za-stru, veneau profii cu groază la ore, băteau la noi ca la hoții de cai și era din ce în ce mai rău. Dacă bătrânul nu ar fi fost mare barosan în oraș probabil că ajungeam la școala de corecție.
N-am avut 10 la purtare decât în anul în care directorul cu tineretul s-o prins că nu-mi pasă de note, aveam de paregzamplu 3 de 10 și un 2, că suflam unui coleg, și m-o tuns în cap zero de 3 ori într-un an.
Îmi pare rău că nu găsex carnetul de a-ntâia, am avut 8, 8 și 9 mediile trimestriale la purtare. 10 dăcât într-a 8-a, când am fost chel tot anul.
Cei care mă știu în real din listă știu că nu bag în ele, cred că nici nu știu să povestesc cât de rebel ajunsesem datorită corecțiilor fizice umilitoare.
Tristă amintire. Și eu am făcut m-am “școlit” în anii comunismului, dar mama nu a fost niciodată de acord ca un profesor să ne bată. Bineînțeles că ne luam “ceaiul” de la ea.
Scumpo, copila din mine o îmbrățișează pe copila din tine.
Eu am început clasa I în 1994. La școala unde ar fi trebuit să fiu arondată s-a desființat clasa respectivă datorită pensionării învățătoarei. Ca atare, ai mei au mers pe recomandări și am ajuns la clasa unei învățătoare tinere și chipurile f apreciate. De încasat rigle la palme am încasat și eu, dar nu asta era cea mai mare problemă, ci toate acțiunile ei absurde. Cum ar fi când nu am putut deschide capacul acuarelelor și în loc să mă ajute m-a amenințat că îmi dă 4 dacă nu reușesc să deschid capacul și să pictez ceva. Noroc cu un coleg care a reușit să-l deschidă cumva cu stiloul. Prin clasa a 4-a ne dădea în fiecare zi exerciții dintr-un caiet special de matematică în ultima oră, iar eu invariabil luam 6-7 indiferent de numărul de greșeli. Ca atare odată am încercat să mă sustrag, dar am fost dată de gol de o colegă chiar când îmi trăgeam paltonul pe mine 🤦♀️. Nu mai spun de refuzul de a îmi da nota 10 fiind singura cu răspuns corect pentru că…nu aveam copertă la caiet! Evident că avea favoriți de care nu se atingea, ai căror părinți cotizau corespunzător. Știu că într-un an de ziua ei (despre care eu nu aveam habar), i-am spus lui taică-meu (care venise la școală să vadă ce fac pentru că îmi fusese rău de dimineață) printre lacrimi că sunt singura care nu i-am luat nimic învățătoarei și o să am probleme. Nici nu mai știu cum a reacționat el. În aceeași perioadă mama era inspectoare de lb germană și i-a spus din prima zi învățătoarei să-mi dea note pe merit. A-ha-ha. Și încă ce note mi-a dat 😂 tot mama i-a făcut rost de carnete de note pe care trebuia chipurile să le primim la serbare din sacul lui Moș Crăciun. Ia ghiciți cine a rămas fără carnet și a așteptat ca proasta lângă sac? Carnetul meu era, firește, “la doamna inspectoare”.
Nu vă mai spun cum se înverzea de invidie când eram selectată să particip la serbări cu mandolina, în defavoarea pupilelor ei (“ah vai, ce mare lucru făceai și tu, zdrăngăneai puțin acolo”) sau când am câștigat la concursul de desene pe asfalt (vă imaginați reacția, ce mare lucru am mâzgălit și eu acolo 😂).
Când a plecat în concediu de maternitate a lăsat indicații clare înlocuitoarei cui să nu le strice mediile. Nu s-a întâmplat așa, favoritele au primit ce-au meritat, iar eu am trăit într-o oază de normalitate.
Înainte de a începe clasa a V-a am dat examen și am intrat la clasa de gimnaziu a unui liceu din oraș. Au urmat cei mai frumoși 4 ani din cariera mea școlară (liceul a fost o cruntă dezamăgire).
Sunt fiu de foste cadre didactice (s-au pensionat amandoi). Poate si de asta, dar as spune ca nu, eu n-am mancat bataie in scoala. Si asta pentru ca invatatoarea mea era tanara (am fost a doua ei generatie) nu batea copii. Nici in gimnaziu n-am avut parte de bataie exceptie facand cate-o urecheala sau pedepse cu mersul piticului sau genuflexiuni cand de exemplu spargeam un geam cu mingea sau saream randul la careu sa intram in scoala inaintea colegilor si eram prinsi.
Asta, insa nu compenseaza corectiile primite acasa de la cadrele didactice. Aveam prostul obicei de a nu spune notele mici luate (probabil de frica bataii), si cand totusi se aflau (mama lucra in aceeasi scoala avea acces la catalog) urmau acasa actiuni corective (preventive n-au fost niciodata).
Daca am avut norocul sa scriu cu stanga si intindeam cerneala caci treceam mana peste textul proaspat scris (inca o mai fac) am avut parte de o cearta si bataie in care nenorocitul de stilou mi-o fost spart de perete (n-am sa uit niciodata pata de cerneala ce-o ramas pana la urmatoarea zugraveala), sau faptul ca n-am fost in niciun an in excursiile cu clasa de care colegii povesteau apoi un an intreg pentru ca aveam o nota mica de care n-am spus de frica sau de faptul ca eu n-am fost la banchetul de clasa a opta pentru ca am avut nota mica la biologie (sau sa fi fost geografie?)
Intr-o vara imi amintesc ca eram sigurul nebun cu pantaloni lungi pe afara ca mi-era rusine de venele sparte de pe pulpele picioarelor; le spuneam copiilor c-am cazut pe niste sarme si de acolo vanataile care erau ciudate: circulare cam cum era modelul de pe talpa papucilor de casa ai tatalui meu.
Dar altfel ei s-au sacrificat sa nu ne lipseasca nimic si ne-au facut oameni mari…
Si azi se intreaba de ce nu-i sun sau nu trec pe la ei decat daca nu-i loc de intors…
Și,ce răspunsuri ați primit?
Toti procedau astfel. Eu am facut scoala in anii ’80. Invatatoarea mea detinea o rigla cum nu am mai vazut de atunci, in 3 muchii si cu aia ne articula. Mai existau pedepsele cu genuflexiuni (pentru baieti). Tin minte ca l-a fortat pe un coleg sa faca genuflexiuni pana nu se mai putea ridica.
E greu. Greu de povestit. Greu de înțeles. Și eu am avut o învățătoare care ne cam altoia. Eram 44 în clasă și făceam multe tâmpenii. Tot doamna ne ducea la bibliotecă să împrumutăm cărți, ne-a învățat să dezlegăm cuvinte încrucișate. Of. În același timp, aveam în scoală niște învăță toare care băteau la elevi ca la fasole.
Eu am inceput scoala in 1992. Note am avut intotdeauna foarte mari. Asta pentru ca imi placea sa invat. Aveam teatru acasa daca se adunau prea multi de 9 (prea multi in sensul de 2-3).
Invatatoarea nu era monstru asa cum am citit pe aici (si nu e prima oara cand vad) dar avea bubele ei.
Imi aminesc cu dispret bataia la palma, care facea mainile sa usture. Cam toti elevii din clasa aveau parte. Dupa ani, imi amintesc ca unii mai rar si mai cu mangaiere, mai degraba. Avea indicatorul si rigla de lemn si imi amintesc usturimea si cum, cu colega de banca. care luase si ea portia, ne “bandajam” mainile cu semnul de carte de la invelitoare. Ajuta.
Eu nu eram printre clientii fideli. Dar si cand eram client, era “bine”.
Cel mai mult m-a deranjat altceva.
In perioada aceea uniformele erau obligatorii. Chestia e ca nu se gaseau. De prin vara deja incepea vanatoarea de cumparat uniforme, pentru ca nu ne mai veneau cele vechi. Stiu ca o data nu am gasit decat una mai mare, a trebuit retusata la croitor.
Oras mic, distrus de tranzitie, sarac, nu gaseai asa ceva, trebuia umblat intr-un oras mai mare, si cu sansa, poate gaseai.
Cand trebuia spalata uniforma, ca n-aveam doua si nu prea avea nimeni, regula invatatoarei era sa vii imbracat decent. Ceea ce am facut intotdeauna. Tin minte ca aveam o pereche de pantaloni negri si pulovar gri inchis cu negru. Fara culori tipatoare, fara zorzoane, simplu si decent.
Invatatoarea a venit tunand si fulgerand si a scos in fata clasei pe toti elevii (10-15) care, in viziunea ei, erau imbracati inadecvat. In banci au ramas cei in uniforma si cei imbracati “adecvat” chiar daca fara uniforma.
Fiecare copil din fata clasei trebuia sa iasa din rand, sa se uite la cei din banci, invatatoarea intreba “Iti place?” – raspunsul trebuia sa fie “Da!”, apoi copilul se intorcea catre “exemplele negative”, aceeasi intrebare, raspunsul trebuia sa fie un “Nu!” la fel de hotarat.
Mi-a venit si mie randul. Din copiii din fata clasei, 2, poate maximum 3, erau imbracati cu ceva in culori mai putin neutre, dar in niciun caz ceva tipator. Nu existau pantaloni scurti, bluze cu mesaje, sclipici etc.
Totusi a trebuit sa joc teatrul impus de invatatoare, DA! NU! altfel faceam cunostinta cu bataia la palma.
Imi amintesc ca la cei cu DA! ramasi in banci, pe langa colegii cu uniforme, erau si fara, dar tot decent imbracati. Nu se purta altfel la scoala, mai ales la clase atat de mici. Totusi printre cei “decent imbracati fara uniforma” erau, de exemplu, fata patronilor de la alimentara sau baiatul sefului politiei. Ei erau decenti. Eu si altii, cu aceleasi haine nu. Ei in banci, cu zambetul rautacios specific copiilor, noi in fata.
Desigur ca asta e joaca pe langa alte lucruri de care am auzit din invatamantul romanesc, dar imi amintesc rationamentul profund gresit pe care l-am avut atunci, la 8-9 ani. “Eu nu vad nimic indecent la mine sau la colegi. Nu vad diferenta fata de altii fara uniforma din banci. Oare pe ei de ce nu ii cheama, daca tot vrea sa atraga atentia? Mai bine spun ce vrea s-auda si termin, altfel e mai rau”.
Va las sa va ganditi ce fel de oameni pot ajunge daca acest mod de gandire devine obicei.
P.S. Nu stiu de ce nu a luat textul anterior cu paragrafe, ca asa il scrisesem. Presupun ca dupa moderare va aparea.
Tot cu legatura cu subiectul, cadrul didactic pentru care am ramas cu cea mai mare ura a fost profesoara de fizica din clasele a saptea si a opta.
Cand a intrat fizica in programa, in clasa a sasea, ea era in concediu de maternitate si ni s-a predat fizica de catre un suplinitor, ceva ruda cu ea. Nu stiu cata fizica stia acel om, dar interes nu-si dadea. Inclusiv experimentele le dicta cuvant cu cuvant, fara sa le faca.
Aveam in clasa un copil extraordinar de pasionat de fizica. El inca de prin clasa a doua sau a treia citea reviste Tehnium, facea montaje electronice, un mic geniu.
In clasa a saptea a participat la olimpiada nationala, castigand locul 2. Si umbla vorba ca ar fi meritat locul 1, dar s-a aranjat concursul. Asta e irelevant.
Orele de fizica cu doamna erau de vis. Se retragea in ultima banca impreuna cu el, faceau probleme de olimpiada nationala, iar pe noi, restul de 24 de elevi, cati eram, ne punea sa conspectam din carte lectia.
Va dati seama ce “usor” era de inteles.
Daca te prindea ca vorbesti, ca te uiti pe perete sau ceva similar, te chema la tabla sa ii predai lectia urmatoare, fara carte.
Uneori scotea olimpicul la tabla si rezolva probleme de olimpiada nationala.
Noi trebuia sa scriem in caiet rezolvarea. Va dati seama cam cat intelegeam. Iar daca te prindea ca nu scrii, bataie. Era o femeie marunta, sub 1.60, multi baieti din clasa o depaseau cu minimum un cap. Totusi, lovea peste fata, cu palmele, cat putea de tare. Tin minte ca aveam un coleg, mai golanas, a luat o bataie fix degeaba si vedeam in privirea lui ca se abtinea sa nu intoarca loviturile (“doamna” mai avusese un episod cu ani in urma in care un elev de liceu i-a intors o palma, fiind exmatriculat)
Si pe mine a vrut sa ma loveasca. Avea impresia ca nu scriu de pe tabla rezolvarea olimpicului. A venit inspre mine pregatita de lovit, urland “MA PUTOARE”. I-am aratat caietul, chiar scriam. Degeaba, dar scriam.
Pe mine personal nu ma inghitea si pentru ca aveam media generala mai mare decat a olimpicului.
La peisajul grotesc se adauga si faptul ca venea cu baietelul uneori la ore. Avea 2 ani si un pic. Noi “conspectam” in banca, ea cu olimpicul in spate, probleme de olimpiada, baietelul pe catedra, se juca, vorbea, canta, plangea si din cand in cand “doamna” venea si-l lovea peste fata “sa fie cuminte”. Unele fete se abtineau sa nu planga la faza asta. Nu lovea incet.
In clasa a saptea, cand olimpicul a fost la faza nationala, s-a gandit sa ne dea si noua o lucrare de control. Cu subiectele de la faza judeteana.
A spus ca doar vrea sa vada nivelul, ca sunt probleme grele si nu se asteapta sa ….
Dar in ultima saptamana ne-am trezit ca a pus in catalog toate notele de la acea lucrare.
Niciodata nu m-am apropiat de acest obiect, fizica. In primul rand din cauza acestei nebune.
Eu personal nu am luat bătaie până la sânge și până să leșin, mama mă bătea cu mila uneori făceam proști de îmi venea să mă bat singura mai tare decât mă batea ea, profesori eram mai ok palme peste față, tras de urechi, liniare la palma aia era ceea mai ok unele profe dădeau de nu simțeai și îi ziceam sa de-a mai tare. In schimb Profu de mate bătea băieți cu pumni aia nu suportam că dădea că un animal in copii preferam sa iau care va la palma dar sa nu vad asemenea scene…..și umilința….in rest a fost ok la.mine, doar când luai bătaie simțeai umilința că se uitau colegi și râdeau
Singurele momente frumoase era de sărbători, atât…..in rest bătăii și pedepse viața în care trebuia să rabzi umilința și durerea
Mai țineți minte cum stăteam in banca cu mâinile la spate??? Așa ne obliga pe noi….așa și scriam cu o mână scriam, cealaltă mână o țineam la spate…. scriai destul de greu….ce vremuri….
Da, și noi stăteam cu mâinile la spate, era regulă.
Eu de obicei stau cu mâinile la spate, nu știu de ce, deci îmi era ok doar la scris era mai greu 🤣🤣🤣
Acelasi obicei de a ne bate la palma cu aratatorul de lemn il avea si tovarasa noastra invatatoare ( cotata, de altfel, ca una din invatatoarele foarte bune din oras). Intr-o zi, cand era, cred, plictisita/obosita, a pus comandanta de detasament impreuna cu cei de grupa sa aplice pedeapsa in locul ei. Eu, comandanta de grupa,ramasesem ultima la aplicat pedeapsa. Am refuzat, deja plangeam impreuna cu pedepsitii. A luat foc. Mi- a aplicat numarul corespunzator de lovituri, pentru fiecare in parte. Nu o sa uit niciodata. In clasele V-VIII, am fost mai norocosi, daca pot spune asa. Tras de par/ codite ( fetele), urecheat/palme peste ceafa/ aruncat cu creta in cap ( baietii).
Oribilă experiență.
De netrecut cu vederea este si bullyng ul verbal. La fel și cel psihologic, sunt la fel de periculoase ambele. Bătaie nu am luat, dar frica tot am simțit constant la orele profesorilor mai severi, celor care urlau, amenințau, event preferințe vizibile șamd. Din acest motiv eubales Gomeschooling ul pt copilul meu. Pt ca el sa nu simtă niciodată acel gol în stomac pe care l a simțit eu și p la ca vreau sa nu se sinta incapabil dacă o materie nubii este pe plac și nu o știe la fel de bine ca pe restul. Și între timp voi avea grija sa învețe sa se apere pe viitor de astfel de oameni și mai ales sa ii simtă inainte ca aceștia sa îl afecteze in vreun fel.
De netrecut cu vederea este si bullyng ul verbal. La fel și cel psihologic, sunt la fel de periculoase ambele. Bătaie nu am luat, dar frica tot am simțit constant la orele profesorilor mai severi, celor care urlau, amenințau, aveau preferințe vizibile șamd. Din acest motiv eu am ales Homeschooling ul pt copilul meu. Pt ca el sa nu simtă niciodată acel gol în stomac pe care l am simțit eu și vreau sa nu se simta incapabil dacă o materie nu ii este pe plac și nu o știe la fel de bine ca pe restul. Și între timp voi avea grija sa învețe sa se apere pe viitor de astfel de oameni și mai ales sa ii simtă inainte ca aceștia sa îl afecteze in vreun fel. Comentariul anterior, va rog sa îl ștergeți. Câteodată ma bate tastatura telefonului.
Am plâns, Mara. Bietul copilaş! Pe lângă experiența ta, a mea e floare la ureche: şi eu am schimbat şcoala într-a cincea, a fost foarte greu. Eram cea mai bună la română – am fost mereu – iar când am primit 5 pe o compunere de 10, pe un rând, cu roşu, era corectat “cel”, din “cel mai bun prieten” în “ce-l”. Jur. S-a dus mama la şcoală pentru asta – mama era redactor de carte. Crezi că a avut vreun efect? Îmi amintesc şi de profu’ de fizică. Îi bătea numai pe băieți, eram deja într-a opta, îi ridica de perciuni şi de urechi. Îi ridica de la sol! Ce imbecili, ce javre sadice, bune de balamuc! Cum să uiți aşa ceva? Cum să nu lase urme? Îți mulțumesc că ai scris despre asta, ştiu că nu e deloc uşor. Te îmbrățişez virtual.
Și eu am avut în clasele 1-4 o învățătoare masochistă ale cărei arme aveau și nume, un băț roșu din plastic cu care ne lovea în palmă, se numea sf Nicolae, de exemplu!
Își lovea cu capul de tablă elevii care erau mai slabi la învățătură dar și pe cei față de care avea vreo antipatie! Am urât-o din tot sufletul!
Am făcut școala în comunism, inclusiv liceul. Dar ce m-a marcat și nu uit după 50 de ani este ora din clasa întâi când am luat creta in mâna stângă. La gradiniță mă lăsau să folosesc ce mână voiam, am avut tendința de a fi stângace, ambidextru mai degrabă. Doamna învățătoare m-a luat de păr, m-a dat cu capul de tablă si a urlat: În ce mână se ține creta, tâmpito ? De atunci nu am mai scris cu stânga.
Părinții nu făceau nimic ori fiindcă bătaia era la ordinea zilei și acasă, cum era și la mine. Palme, de 2 ori cu cureaua, dar în rest, palme și pedepse. Deci li se părea normal. Și eu, cum aveam parte și acasă și îmi era teamă, acceptam și la școală și tăceam mâlc. Dacă aș fi avut atunci, personalitatea de acum, nu aș fi tăcut. În generală primeam rigle peste palme de la învățătoare. Pus pusă la colț, alteori. Odată, în a 5a, de la profesorul de geografie, palmă peste cap, încercasem să copiez. Ulterior, a murit într-un accident. Nu știu ai mei nici acum de chestiile astea, cel puțin, nu de la mine. Poate stiau. Cum maică mea stătea în bucătărie și fuma când taică miu își făcea treaba, poate știa și nu mi-a luat apărarea. Ceea ce am realizat mai târziu în viață că oricum nu e de partea mea. Deci, dacă aș avea copii vreodată, ceea ce voi face diferit e că nu îi voi bate și intotdeauna voi fi alături de ei, luându-le apărarea în fața altora. Indiferent cine sunt ăia, nu mi-ar păsa. Așa cum îmi caut dreptate acum mie, când e cazul, așa voi face și cu ei.