Pentru c-am vrut să facem o pauză de la articolele „grele”, pe teme serioase și care dor, în ședința editorială cu colegele din #ACinceaPutere s-a votat să scriem despre întâmplări stranii, coincidențe, semne. Un strop de Halloween dacă se poate.

Moment în care eu m-am blocat, pentru că nu-mi aminteam să fi trăit așa ceva sau, în nici un caz, ceva demn de povestit.

Trebuie să știți despre mine că nu sunt un om superstițios și mama (care a fost profesoară de matematică și de fizică) m-a învățat că există o explicație științifică pentru orice.

Când mi-a spus o colegă că „îmi va merge rău” din cauza unei pisici negre, mama a ținut să-mi demonstreze că biata mâță n-avea nici o legătură: era doar un animal care a traversat strada. La fel și cu întorsul din drum – mama a râs și mi-a zis: „Hai să ne întoarcem, o să vezi că nu se va întâmpla nimic.” Și nu s-a întâmplat.

Mă întorc și azi liniștită dacă mi-am uitat ceva acasă, îmi pun geanta pe jos (sau, dacă nu o pun, mă gândesc doar să nu stric geanta!) și… voiam să mai dau un exemplu, dar mi-am dat seama că nici măcar nu știu prea multe superstiții.

Probabil că ăsta e motivul pentru care n-am căutat semne în tot ce am trăit, n-am avut premoniții, n-am interpretat vise și n-am căutat magie în coincidențe.

… gândindu-mă dacă eu chiar n-am trăit nimic inexplicabil, mi-am amintit de ceva. Eram într-o relație toxică, urma să-i pun capăt și navigam acele zile deloc plăcute, cu diverse discuții și tensiune de tăiat cu cuțitul.

Într-o noapte am visat că aveam o greutate foarte mare pe piept, atât de mare că abia respiram.

Cred că am visat: asta e straniu, că nu sunt sigură.

Țin minte că am deschis ochii și nu era nimeni în cameră, nu mă apăsa nimeni pe piept, mi-am reglat ritmul respirației și am adormit la loc, convinsă că a fost un coșmar.

Dar senzația s-a repetat. Puteam să jur că nu visez, simțeam fizic acea greutate, de parcă un om în toată firea ar fi stat întins pe mine, ca să mă sufoce. Mă chinuiam să respir.
Toată noaptea am ținut-o așa: când deschideam ochii dispărea apăsarea și respiram normal; când îi închideam, o luam de la capăt cu presiunea.

În noaptea următoare am adormit fără să mă gândesc la incident, dar m-am trezit din nou cu o senzație stranie, de parcă cineva îmi trăgea pătura de pe mine, iar eu mă chinuiam s-o trag înapoi și să mă învelesc cu ea.

Dintr-o dată, pătura aceea devenise grea, practic mă luptam să trag de ea, iar cineva mă dezvelea încontinuu. Ca și în noaptea precedentă, totul revenea la normal când deschideam ochii. Iar când îi închideam, eram din nou în acest vis care nu mi-a dat pace până în zori.

Cred totuși că e o legătură cu greutatea pe care o simțeam în relația respectivă. Mă sufoca, nu mă lăsa să mă odihnesc.

Iar mintea mea a împletit toate astea cu visul – poate aveam nevoie de o senzație fizică pentru a înțelege mai clar prin ce trec.

De altfel, acea senzație fizică (pe care mi-o amintesc și acum) mă făcea să cred că totul e real. Simțeam că e cineva în cameră, îi simțeam greutatea și mă luptam să-i trag pătura din mâini, dar când deschideam ochii vedeam că nu e nimeni.

Mi-a fost și puțin teamă, recunosc.

Voi ați trecut vreodată prin ceva similar? Sau ați avut vreo experiență neobișnuită, pe care nu v-o puteți explica?

Foto principală: Vino Li / Unsplash

Colegele mele din #ACinceaPutere au și ele niște povești interesante:

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post O întâmplare ciudată appeared first on Mara Coman.

­Mi-au trecut prin cap o mulțime de gânduri, care mai de care mai banale – sau, din contră, mai nebune:

E însurat.

Ba nu, e microbist și-și petrece fiecare weekend pe stadion.

Îi plac blondele și vrea să-mi decolorez părul.

Își roade unghiile. Sau sforăie.

Locuiește cu mama lui.

Sau te pomenești că poartă sandale! Nu știu dacă pot să trec peste asta.

Poate vrea să-și ia un an sabatic și să plece singur, în Honolulu.

Are niște fantezii caudate, stai să vezi…

O place pe prietena mea cea mai bună.

Dar, așa cum bănuiți, nu mi-a spus nimic din cele de mai sus. A luat o gură din paharul de vin și m-a anunțat:

– Sufăr de depresie.

Recunosc că nu eram pregătită pentru asta și n-am știut cum să reacționez. Aveam senzația că merg pe teren minat și mă tot gândeam să nu spun ceva care să-l lezeze. Nu-mi amintesc exact ce-am zis, însă ne-am continuat discuția destul de firesc și am aflat apoi că nu, nu avea un diagnostic de la un medic psihiatru, nu făcea terapie, nu lua nici un tratament.

Erau însă zile în care se simțea foarte rău: n-avea chef de nimic și nu vedea pic de speranță, i se părea că totul merge prost, nu era în stare să muncească, iar uneori făcea atacuri de panică. Toate astea l-au făcut să-și pună singur un diagnostic pe care mi l-a făcut cunoscut și mie, la cina noastră romantică.

N-am zis cu voce tare (și bine am făcut), dar pe atunci aveam senzația că dragostea vindecă orice, așa că nu m-a speriat confesiunea lui.

Dar să termin cu domnul, că nu-mi place să las poveștile în aer: nu știu dacă dragostea l-a salvat. Nu ne-am înțeles (din alte motive, nu cele legate de sănătate) și n-am păstrat o legătură apropiată, deci nu știu dacă diagnosticul lui a fost confirmat de un medic sau nu.
Însă m-am întrebat deseori de atunci: cum ar trebui să reacționăm când cineva ne face o destăinuire atât de intimă? Și nu e puțin probabil: studiile spun că una din patru persoane va fi afectată personal de probleme de sănătate mintală, precum depresia, pe durata vieții.

Voi ați trecut prin așa ceva? Aveți prieteni care suferă de depresie?

O să vorbesc acum și despre mine, și despre perioadele în care nu mă simt eu bine: cel mai greu și cel mai greu îmi e atunci când simt că nu pot.

Poate că nu pare ceva impresionat, dar pentru mine nu e deloc ușor. Mai ales că “nu pot”-ul își întinde tentaculele pe toate planurile și acaparează orice urmă de optimism. Nu pot să fac curat, nu pot să gătesc, nu pot să mă duc până la Mega, nu pot mă concentrez ca să fac un excel sau să citesc un contract. Nu pot să mă uit la TV și nu pot să citesc, nu pot să-mi strâng hainele de pe jos și nu pot să pun vasele murdare în mașina de spălat. Nu pot și nu vreau să sun pe nimeni. Am ochii în lacrimi și mă gândesc doar la lucrurile rele – care se întâmplă sau care s-ar putea întâmpla. Sunt convinsă că n-o să-mi iasă nimic bine, că n-are sens să mai scriu, mai bine m-aș apuca de altceva, dar – hei! – să nu uităm că nu pot, deci n-aș putea nici să muncesc și aș fi concediată a doua zi.

Dacă aș fi o floare, m-aș ofili într-o zi din asta.

Norocul meu e că astfel de zile sunt rare, poate foarte rare, și că în timp am învățat că există o luminiță la capătul tunelului: fără să fac nimic, în dimineața următoare mă trezesc veselă și cu chef de viață și POT să fac tot ceea ce ieri era un obiectiv de neatins.

Cum e ca momentele bune să fie, de fapt, cele rare? Pentru că depresia poate arăta așa.

Sau poate să însemne și atacuri de panică frecvente, insomnie, lipsa poftei de mâncare, probleme de concentrare, neliniște, anxietate, lipsă de interes pentru orice, lipsă de plăcere pentru orice, izolare, singurătate, sentimente puternice de vinovăție, nesiguranță. În cazuri grave, apar dependențe – de alcool, tutun, droguri – și chiar gânduri suicidale. Și, de foarte multe ori, habar nu avem că prieteni de-ai noștri trec prin asta. Pentru că nu e deloc ușor de recunoscut (întâi, față de tine însuți) și nici ușor de împărtășit. Iar teama legată de cum vor reacționa ceilalți este una întemeiată.

De fapt, de la asta am pornit povestea mea: nu știm cum să reacționăm când cineva apropiat ne spune că suferă de depresie.

Știu sigur cum nu trebuie să reacționăm. Să nu-i spunem:

– Stai liniștit, mi se întâmplă și mie, dar trece.

– Bine, înțeleg, dar mai ieși și tu din casă, că o să te simți mai bine.

– OK, depresie, dar înceacă și tu să gândești pozitiv. Altfel, unde-o să ajungi?

– Mi-a zis o vecină că ia niște pastile, vrei să întreb ce anume?

Cei care suferă de depresie au nevoie, mai degrabă, să știe că suntem alături de ei. Că suntem dispuși să-i ascultăm și să-i ajutăm când și dacă ne cer asta. E cel mai bun lucru pe care-l putem face.

Foto: jisoo kim / Unsplash

Material susținut de Janssen în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia”. Poți afla mai multe depresie aici.

The post Trebuie să știi ceva despre mine appeared first on Mara Coman.

În altă zi, alți cunoscuți, același subiect: nici ei n-au nimic de ascuns unul față de celălalt, își spun totul, motiv pentru care nu caută niciodată în telefonul celuilalt, nu trag cu ochiul la mesajele de pe Facebook, nu-și caută prin portofel. Nici nu și-au pus problema să facă schimb de parole de email.

M-am întrebat cum ar fi fost ca la discuția asta să fie de față ambele cupluri și am reflectat puțin la cât suntem de diferiți. M-am bucurat și că nu am asistat la dialogurile astea cu mintea de la 20 de ani și le las aici, că poate n-aveați subiecte de dezbătut zilele astea :).

Foto: Kristina Flour / Unsplash

The post Încredere appeared first on Mara Coman.

Face parte din categoria acelor întrebări care nu se pun, de genul: N-ai și tu de gând să te căsătorești? și De ce nu faci și tu un copil?.
Numai că noi, ăștia divorțați, le-am primit deja și pe astea. Nu e nimic nou pentru noi. Avem pielea tăbăcită. Trebuie să-ți refaci și tu viața e un fel de cireașă de pe tort; nu te mai surprinde, te întrebi doar când și de unde o să mai vină.

Am auzit și eu vorbele astea, desigur. Doar că eu mi-am refăcut viața când am divorțat. 

M-am întrebat deseori oare ce-și imaginează despre tine cei care-ți dau sfatul ăsta, în afara faptului că sunt extrem de preocupați de viața ta intimă. Că nu mai vrei nici o relație, niciodată? Că ți-ai propus să te călugărești?
Asta cu refăcutul vieții a.k.a. o nouă relație nu e ca și când i-ai spune cuiva: trebuie să bei mai multă apă sau trebuie să mai citești și tu o carte. Nu e ca și când te decizi într-o zi să pui totul în ordine și faci curățenie până strălucește totul în casă. Cu inima nu-i așa; n-ai un buton pe care apeși și gata, problem solved, mi-am refăcut viața. Nici măcar status de Facebook n-avem pentru așa ceva 🙂

Dar cel mai mult și mai mult îmi place să-mi imaginez un dialog sincer, în care o persoană, să zicem o femeie (că mi-e mai ușor cu femininul, altfel mă încurc în genuri), răspunde fără să cosmetizeze realitatea. Mai jos, câteva scenarii posibile:

– Aș vrea, dar el e căsătorit.
– Încă îl iubesc pe fostul.
– N-am ieșit din casă de doi ani, nu știu unde aș putea să întâlnesc pe cineva.
– Am o relație, dar pentru el nu pare ceva serios.
– Mi-e teamă de reacția copiilor.
– Eu tot aștept, dar nu mă cere!
– Sunt singură de doi ani și plâng în fiecare noapte. Chiar n-aveam nevoie să-mi amintești asta.
– N-am chef de o relație serioasă. Mi se pare minunat să flirtez cu cine vreau, fără obligații.
– Mă văd cu doi tipi și nu m-am decis care-mi place mai mult.
– Locuiește în altă țară, e cam complicat.

Dacă ai ști că cineva e într-una din situațiile de mai sus, i-ai mai spune așa, rexalat, că trebuie să-și refacă viața?

Cum am scris la începutul textului, eu mi-am refăcut viața când am divorțat. Mai exact, când cei din jur au considerat că mi-am făcut-o praf.

Doar că oamenii uită că, atunci când o relație scârțâie din toate încheieturile, să ieși de acolo nu poate fi decât un lucru bun. Pur și simplu, uneori, doi oameni nu se mai pot înțelege și se duc în direcții diferite, la propriu și la figurat. Iar după prea multe încercări de a repara, situația devine atât de albastră încât despărțirea e chiar un lucru bun. E ca o eliberare. Desigur, când se termină tot circul 🙂

Eu divorțasem deja de ceva vreme și mă tot întâlneam cu oameni îngrijorați pentru mine care-mi spuneau să-mi refac viața când mie îmi era, de fapt, foarte bine. Dacă le spuneam, dar nu mă credeau.
OK, înțeleg că statutul de femeie divorțată nu e aspirațional, doar că în cazul meu a fost ca o revelație.
După atâtea certuri și încrâncenări, să nu mă întrebe nimeni nimic era senzațional. Să mă duc unde am chef și cu cine am chef, fără să dau explicații.

Adevărul e că, deși i-am întâmpinat cu scepticism și teamă, anii de după verighetă au fost exact ce aveam nevoie. O pauză. Timp pentru respirat, dar și pentru râs și pentru dansat. Am călătorit mai mult decât înainte. Mi-am făcut prieteni noi și buni, oameni care au rămas lângă mine și pe care altfel nu i-aș fi întâlnit. Și-am avut și relații nepotrivite, m-am îndrăgostit de cine nu trebuia, dar și de cine trebuia.

Dacă aș putea să dau timpul înapoi, aș face puține lucruri diferit.

În timp ce mulți oameni îmi spuneau să-mi refac viața, eu chiar mă bucuram de ce trăiam. Doar că nu eram atât de apropiată de ei încât să le dau amănunte. Și oricum ar fi fost și degeaba, pentru cu divorțul are o etichetă = știu eu că te duci seara acasă și plângi pe gresia din baie.

Sigur. În primul rând logistic, când trebuia să fiu la birou și să iau copilele de la școală în același timp. Când s-a desființat programul de after school și eu aveam shooting de copertă. Când trebuia să merg la spital cu o fetiță și nu o puteam lăsa singură acasă pe cealaltă. Am multe povești din astea. Dar, în final, mi-au făcut cel mai mare bine: am aflat pe propria-mi piele că pot să fac tot ce-mi propun.
Atât de puternică și atât de liberă nu mă mai simțisem niciodată.
Și da, a trebuit să divorțez pentru asta.

Desigur că e mai ușor în cuplu. Dar nu în orice fel de cuplu, nu în orice fel de relație, nu în orice fel de căsnicie.
Divorțul e rezultatul unei povești de dragoste care s-a terminat prost, dar uneori e o gură de aer proaspăt. Dacă vreți să ne amuzăm un pic, eu m-am redescoperit atunci; în pandemie n-am mai avut ce să redescopăr :)).

Refacerea vieții înseamnă ceva diferit pentru fiecare. Așa cum divorț nu înseamnă neapărat viață făcută praf, construcție lăsată în paragină pe care trebuie să o iei de la zero.

Și, oricât de bune ar fi intențiile, să-i spui cuiva că trebuie să-și refacă viața e ca și cum i-ai spune că ce trăiește acum nu e deloc bine. Poate că așa simte și el/ea, poate chiar îi e greu, iar când subliniem lucrul ăsta nu facem decât să punem sare pe rană.

Dacă chiar vrei să ajuți cu ceva, înlocuiește sfaturile nesolicitate cu ceva de genul:

Sună-mă când vrei o seară liberă. Stau eu cu copiii.

Sau nu neapărat asta, există variațiuni pe aceeași temă. Dar cele de mai sus înseamnă de fapt ceva foarte prețios:

Sunt aici dacă ai nevoie de ajutor.
Și nu, nu te judec.

Foto by Taisiia Stupak / Unsplash

The post Trebuie să-ți refaci și tu viața appeared first on Mara Coman.

E început de primăvară și sunt într-o scurtă vacanță în Bologna. Cu un domn. Domnul vrea să mă impresioneze. Pare pregătit sufletește să facă față unor pretenții destul de mari – apreciez, dar mă și amuz un pic pe seama lui. Îi zic c-abia aștept să merg în piață și tresare: nu se aștepta deloc la asta. E uimit, dar răsuflă ușurat. Ei, și după ce termin eu cu piața, în timp ce rotesc niște spaghetti într-o furculiță, îmi povestește domnul despre Santuario di Madonna San Luca: o biserică veche, cocoțată pe vârful unui deal. Vai, și ce priveliște superbă e de-acolo. Doar că nu-i tocmai ușor de ajuns: sunt scări, dar e un drum lung. Și parcă nu prea aveam chef de câțiva kilometri de urcat pe scări fix așa, după spaghetti și-un pahar de vin.

Dar iată că ne iese-n cale un afiș pe care scrie că există un trenuleț care ne duce acolo sus. Mă entuziasmez: „Hai cu trenulețul, îi zic. Facem doar 20 minute.”
Ei, și vine trenulețul. Se face coadă. Nu înțelegem de ce, dar trebuie să rămână un vagon gol. Turiștii vociferează-n toate limbile. Au și de ce: e ultimul tren, nu mai vine altul. Ar dura o veșnicie să meargă acolo pe jos. Ar fi, probabil, prea scump să ia un taxi. Eu sunt zen – până la urmă vacanța a fost frumoasă cu trenuleț sau fără, cu mers la Sanctuarul cu pricina sau nu. Dar domnul vrea să-mi facă pe plac. Acum, la cât PR făcuse pentru sanctuarul ăla și la cât mi-l vânduse, na, îl credeam. Îmi zice hotărât: „Așteaptă-mă un minut, că rezolv eu.” Și pleacă, extrem de sigur pe el.

Recunosc, mi-a scăpat un zâmbet ușor malițios. Cred că mi-am dat și ochii peste cap, dar, din fericire, domnul n-a văzut, că doar era în misiune. Acum, sincer, ce „să rezolve”? Toți cei care nu fuseseră atât de vigilenți încât să se urce-n trenuleț încercau același lucru: „să rezolve”. Ce putea domnul acesta să facă? Să-i dea jos pe cei care s-au urcat deja?
Rămân la ceva distanță și savurez scena: e acolo, lângă alți cinci, șase doritori de trenuleț. Femeia care vinde bilete nu știe cum să scape mai repede de toți: e evident că nu are atâtea locuri. N-ascultă pe nimeni. Nici măcar pe domnul care era cu mine și care se apucase să-i spună ceva în italiană. Însă, pentru că stau un pic mai departe și nici nu-s atât de implicată în ceea ce avea șanse să devină un conflict, observ că mai sunt doar două locuri în tren. Doamna de la bilete vrea doar să fie lăsată-n pace, gesticulează, n-o interesează argumentele nimănui. Domnul cu care eram cedează și, învins, îmi prezintă un plan B.

„Așteaptă puțin”, îi spun. Mă tot întreabă de ce, îmi zice să mergem nu știu unde. Îl rog să aibă un pic de răbdare și să nu mai vocifereze atâta. Mă rog, poate nu chiar cu cuvintele astea :).
Din fericire, intuiția mea a funcționat. În vreo două minute, grupul de turiști s-a îndepărtat. Rămânem doar noi doi cu doamna de la bilete. Fac un pas în față, îi zâmbesc și – fără să-mi țin nasul pe sus, fără vreun ton prețios – îi spun ce vreau să audă: „Suntem doar doi.” Oftează. Se uită spre tren, vede și ea singurele două locuri libere. În 20 de minute eram la destinație.

–

OK, situația de mai sus nu e una de viață și de moarte. Nu intenționez să spun că vai, am obținut o adevărată victorie și că merit și-un trofeu. Din contră. Vreau să spun doar că e foarte ușor să ne pierdem răbdarea pentru niște lucruri care n-au prea mare importanță. Că uităm să vedem partea plină a paharului și că putem crea situații incomode din nimic. Și că, în cele mai multe cazuri, cei din jurul nostru răspund unui zâmbet tot cu un zâmbet. Eu, una, am avut parte de o mulțime de lucruri bune când am găsit puterea să apelez la delicatețe și la răbdare. Când am dat cu pumnul în masă, doar am creat tensiune. Și m-am ales și cu o stare proastă.

Sunt sigură că și tu ai avut experiențe din astea. Poate-mi spui, în comentarii, din ce situație incomodă ai ieșit cu un zâmbet.

Am scris textul ăsta la invitația parodontax. O poveste care este acum parte din campania Zâmbește România, demarată în 2012 de GSK Consumer Healthcare. Și mi-a plăcut să-l scriu, nu doar pentru că mi-am adus aminte de momente amuzante, precum cel de la Bologna, ci pentru că mi se pare foarte important să pui în aceeași propoziție zâmbetul și sănătatea orală. Pentru mine, asta înseamnă să vorbim despre sănătatea minții, a sufletului, și cea a trupului, în același timp. Mai mult, mi se potrivește perfect povestea asta cu partea plină a paharului – de la începutul primăverii fac și eu acest exercițiu: țin un fel de jurnal pe post-it-uri. Acolo notez bucuriile de zi cu zi; pentru că eu cred că în fiecare zi ni se întâmplă ceva bun. Trebuie doar să vrem să vedem asta.
Campania se numește Zâmbește România; a mea, la un nivel muuult mai mic, e #MaraZâmbeste.

The post Stai liniștită, rezolv eu appeared first on Mara Coman.