Chestie pe care n-aveți cum s-o știți, pentru că am avut câteva zile în care am dispărut de pe Instagram, Facebook, blog, rețele. Ceea ce se poate întâmpla când îți iei niște zile libere – deși conceptul de zile libere e diferit când ești propriul șef.

Doar că eu nu mi-am luat liber. Deși părea să urmeze o perioadă mai relaxată, mi-am găsit chestii de făcut.
Bine, acest „mi-am găsit” e ușor ironic, mie mi se pare că TREBUIA să fac lucrurile astea.

De exemplu, am schimbat rafturile pentru cărți. Pe cele vechi nu stăteau prea bine, adunau mult praf (n-aveau uși, erau doar rafturi) și nu mai aveau loc.

Acum, sincer, ce mare filosofie e să schimbi niște rafturi? Am comandat tot, a venit un domn să le monteze și-apoi, Mara, pune-te și aranjează cărțile. Floare la ureche, nu?

Nu mai știu dacă mi-a luat două sau trei zile, dar simțeam că nu mai termin. Și nu doar c-am rearanjat cărțile (pe edituri, ca să arate frumos și să se aranjeze bine, că au relativ aceeași dimensiune), dar cred că am aspirat de o mie de ori, că așa e când scoți tot dintr-o cameră.

Mă rog, am reușit într-un târziu, camera arăta ok. Mi-a rămas un dulap :), că așa m-am priceput eu să măsor, dar l-a revendicat cineva între timp.

S-a întâmplat așa: am intrat într-o zi în camera copiilor și-am simțit că nu mai suport.

Preadolescentele mele și-au lipit lucruri pe pereți cu… bandă adezivă. Apoi le-au dezlipit și le-au lipit din nou. În toate locurile în care fusese scotch rămăseseră așa, niște urme murdare. Indiferent câtă curățenie aș fi făcut în camera lor, când vedeam pereții mi se făcea rău. Ca să nu mai zic că tot pe pereți mai aveam și niște mâzgăleli de când erau ele mici, deci dezastru.

Planul era să chem pe cineva să zugrăvească și să găsim alte modalități de a agăța lucruri pe pereți.

Doar că, într-o dimineață, singură acasă fiind (domnul V. era la meci, ca orice bărbat care se respectă), mi-am dat seama că nu mai suport.
Și mi-am amintit că eu pot face o mulțime de lucruri, deci am comandat trei trafaleți și vopsea lavabilă, cu livrare a doua zi. 💪

Trebuie să vă spun că nu sunt la prima zugrăveală. Am mai făcut treaba asta în altă vară, acum vreo șapte ani. N-o să uit, că am stat atunci în poziții despre care nu știam că există. Dar camera fetelor parcă era mai mică, destule geamuri, deci nu părea mare scofală.

Am făcut ședință cu Ioana și Maria și, spre surpriza mea, au fost foarte entuziasmate. Problema era că își doreau să mă ajute. Mă îngrijora treaba asta, că, de obicei, e cam mult de strâns după ce mă „ajută” ele.

Însă chiar m-au ajutat, chiar s-a simțit că am terminat mai repede. Și le-a și plăcut, li s-a părut super fun – deci iată o idee de distrat adolescenții în vacanța de vară.

Ioana și Maria au făcut și o viroză, ca să nu stăm prea liniștite. S-a tușit aici, în toiul verii, ceva de speriat. Deci zero șanse să mă plictisesc.

Am mers la medic, am mai mers o dată la medic, am bătut diverse farmacii din oraș și-am avut discuții interesante cu farmacistele – deseori doamnele consideră că știu mai bine decât doctorii ce tratament ar fi indicat pentru copiii mei, iar asta mă scoate din sărite.

Cert e că a durat și n-a fost prea fun. Iar genul ăsta de viroză a venit la pachet cu diverse renunțări: la înot, la desen, la ieșirile în oraș cu prietenele (da, copilele au crescut, au început și întâlnirile la smoothie).

Una peste alta sunt frântă, de asta n-am avut chef nici de Instagram, nici de stories, nici de nimic. Și nu, textul ăsta n-are vreo morală profundă, nu vă las nici cu învățături adânci și exemple de urmat. Pur și simplu simțeam nevoia să mă plâng în scris.

Dar cine pleacă săptămâna viitoare în vacanță? Cine? 🙂

Foto principală: Crazy Cake / Unsplash

The post Life lately appeared first on Mara Coman.

Dilema asta nu e deloc nouă; pe mama o auzeam des spunând că nu știe ce să mai facă de mâncare. Era, de altfel, un subiect atins la fiecare întâlnire cu prietenele ei.
Bine, mama a și apucat niște vremuri în care să faci de mâncare era aproape o aventură. Nu ca proces în sine, ci ca procurat de ingrediente. Știm cu toții de ce, bănuiesc.

Acum, deși nu mai e așa, tot m-am trezit că și eu le cer sfatul prietenelor mele. Cele care au copii sunt fix în aceeași situație ca mine; celelalte mă privesc un pic ciudat și mă întreabă când am devenit eu atât de preocupată de gătit.

Ce să spun, nu m-ar interesa așa de mult dacă n-aș avea doi copii care chiar mănâncă de… ați ghicit, da, de trei ori pe zi. Ba chiar le-ar plăcea și să gătesc ceva diferit la fiecare masă, dorință care nu se potrivește nici cu timpul pe care-mi doresc eu să-l petrec în bucătărie, nici cu creativitatea mea culinară.

La un moment dat i-am propus unei prietene care are trei copii să ne trimitem, zilnic, câte un mesaj pe WhatsApp în care să scriem, scurt și la obiect, ce-am gătit pentru ai noștri: șnițel de curcan cu salată. Aripioare cu piure. Caprese și paste cu sos de roșii.

„Crezi c-o să funcționeze?”, m-a întrebat, cu un strop de speranță în glas. Totuși, avea îndoieli. Pe de o parte, pentru că are niște copii mai mofturoși decât ai mei. După care a făcut o pauză și a adăugat: „Știi, uneori eu mai cumpăr câte ceva gata făcut, mai comand o pizza, pentru că pur și simplu nu am timp.”
Și eu la fel.

Habar n-am de ce n-am pus în practică propunerea cu mesajele gastronomice (eu tot mai cred că e o idee bună), dar, de disperare, am căutat toate cărțile de bucate pe care le am prin casă.
De găsit le-am găsit, dar m-au ajutat și nu prea: fetele mele nu se dau în vânt după rețete clasice, gen ardei umpluți și chiftele. Pe altele le evit eu, că încerc să țin cont de ce e sănătos: prăjesc rar, nu pun niciodată făină în sosuri – lucruri pe care le mai întâlnești în mâncărurile tradiționale.

Cărțile de bucate mai moderne, însă, mi-au pus capac: cum găseam câte o idee care mi se părea bună și încercam s-o pun în aplicare, cum îmi dădeam seama că n-am nu știu ce ingredient. Partea ușor neplăcută este că de multe ori îmi dădeam seama de asta când deja pregătisem tot ce trebuie pentru aventura culinară.

Acum, serios, nu știu câți dintre voi aveți mereu în casă anghinare, turmeric, ciuperci shiitake, rodie, sparanghel, muguri de soia, microplante și fenicul. Iar dacă sunteți genul care vă apucați să preparați rapid un pesto de pătrunjel înainte de cină sau dați o fugă la supermarket doar ca să cumpărați susan negru și păstăi de cardamom, ei bine, nu cred că avem prea multe în comun.

Acestea fiind zise, am căutat niște rețete simple, cu ingrediente pe care le cumpăr de obicei și care să fie și pe placul fetelor mele. Care, apropo, nu sunt prea fericite nici să mănânce din același fel de două ori.

Unde am căutat? Pe internet. Dar n-am intrat pe site-urile speciale de food (pe care le folosesc când ȘTIU ce rețetă caut), ci am intrat de pe un link pe altul până când am dat peste un ghid de alimentație cu niște propuneri care chiar pot fi puse în practică. Adică n-ai nevoie de jumătate de zi ca să prepari o masă și nici nu trebuie să te duci special în India pentru nu știu ce sortiment special de piper. Sunt niște rețete normale, adică fix ce-mi doream.

Mi-am descărcat ghidul în calculator, le-am chemat pe Ioana și pe Maria și le-am rugat să aleagă, pentru început, două rețete de-acolo. În primă fază au votat pentru micul dejun – wrap din omletă cu brânză și salată – și pulpe de pui la cuptor cu legume curcubeu pentru prânz.

La prima alegere mă așteptam, că mănâncă des ouă și le-a plăcut prezentarea :). La varianta pentru prânz m-a mirat puțin că au ales puiul cu legume, având în vedere că leguma lor preferată e cartoful.
Au zis că le-a plăcut cum sună „legume curcubeu”, că arată într-adevăr bine (“O să-ți iasă și ție ca în poză?”) și m-au rugat să înlocuiesc cartofii dulci cu cei clasici.

Am avut. Omleta cu brânză a fost bună, din categoria „Mami, te rog, mai facem și altă dată?”. Un singur lucru am pus în plus: un pic de ceapă tăiată mărunt.

Pentru pui am avut din start niște cerințe speciale: să fie bun „pui din ăla bun” (dacă îl cumpăr pe cel palid, decolorat, fetele mele nu-l mănâncă – și pe bună dreptate, nu are gust) și să fie crocant pe deasupra. Ceea ce am și executat. N-am avut ardei capia, dar am pus două culori de ardei gras, doar trebuia să fie curcubeu.

A ieșit bun, foarte bun. Surpriza plăcută a fost că fetele mi-au zis că broccoli e mai bun la cuptor decât fiert (bine că le place în vreun fel!) și că… mai vor.

Nu glumesc, am gătit același lucru și a doua zi.

Ce n-am făcut lângă pui a fost sosul din iaurt, usturoi și avocado. Mi se pare o super idee, mai ales că Ioana și Maria își doresc uneori un sos. Dar acum nu am simțit nevoia: sosul lăsat de pui și de legume a fost delicios și nu ne trebuia nimic în plus.

Ce rețete vrem să mai încercăm din ghid: un quiche, desigur, pentru că eu ador să fac quiche-uri. Tortilla, pentru că le place fetelor ideea asta de a pune diverse lucruri într-o lipie, chips-uri la cuptor, pentru că aș vrea să găsesc o variantă sănătoasă la cele din supermarket, la care mai tânjește toată lumea uneori. Și, desigur, desert: pancakes, brownie cu fructe de pădure și biscuiți cu unt, mai ales că avem și niște forme interesante.

Fetele mele adoră să gătim împreună. Nu am mereu timp și răbdare pentru asta, dar, de fiecare dată când le implic, sunt și fericite și li se pare că mâncarea e mai bună.

Ioana și Maria fac lucruri mici, potrivite pentru vârsta lor: sparg și amestecă ouă pentru omletă, toacă legume, cântăresc diverse ingrediente, pun vasele în mașina de spălat.

Eu n-am gătit cu mama și nu am astfel de amintiri. Însă pentru fetele mele e o reală plăcere și aș vrea să păstreze în minte momentele astea în care suntem doar pe noi trei, chiar și în bucătărie. Mă rog, uneori ni se mai alătură în bucătărie și cel de-al patrulea membru al familiei, dar nu știu cum se face că cel mai des ni se alătură când masa e aproape gata. Nu tot timpul, dar un pic cam prea des pentru cât se laudă el că și gătește.

Acest ghid cu rețete (structurat cu idei pentru mic dejun, prânz, cină și desert) nu e foarte stufos – lucru bun, de altfel. Dacă le-aș fi pus fetelor în față un pdf cu 300 de pagini, s-ar fi plictisit. Așa, au avut răbdare să-l răsfoiască, să-și noteze preparatele preferate și, astfel, să facem un plan.

Da, un plan: am decis ce mâncăm în zilele următoare. E un lucru pe care îmi doresc să-l fac de ceva vreme, dar n-am prea reușit. Acum, însă, pentru că le auzeam pe ele că vor să încerce și tortilla, și quiche, și pancakes, am propus să stabilim și în ce zile le vom găti.

Organizarea meselor chiar ajută: nu doar că totul devine mai ușor când știi ce vei face și de ce ingrediente ai nevoie, dar ai și o privire de ansamblu pentru zilele următoare. E mai ușor să creezi un meniu variat și să nu sfârșești prin a face, repede, niște paste, de trei ori pe săptămână.

Pentru că acest Ghid de alimentație echilibrată și dezvoltare armonioasă a fost creat cu ajutorul unor specialiști: chef-ul Cezar Munteanu, pediatrul Andreea Manda și consultantul Alina Trifu.

Inițiativa, însă, aparține Asociației Agricola Neam de Gospodari, care a vrut să ofere niște opțiuni rapide și echilibrate pentru mesele în familie. Mai mult, este vorba despre alegeri sănătoase și despre educația alimentară – pentru că noi, părinții, nu doar ne hrănim copiii, ci le creăm niște obiceiuri culinare.

Generația mea a crescut cu cartofi și ouă ochiuri (aș putea să mănânc asta în fiecare zi, dar nu e deloc sănătos), dar acum avem acces la informație și e important să le  pregătim copiilor hrană gustoasă, dar și sănătoasă. Ce le oferim de mâncare va avea efecte asupra dezvoltării lor.

Ghidul de alimentație echilibrată n-a luat naștere doar pentru a salva mamele în pană de idei culinare, ci a venit ca un semnal de alarmă pe fondul creșterii numărului copiilor care se confruntă cu obezitatea. În România, în perioada 2019-2020, obezitatea a fost pe locul doi în topul afecțiunilor cronice la copii.

Materialul este gratuit și poate fi descărcat doar cu un click, de aici. Pe lângă rețete sunt și informații despre alimentație sănătoasă scrise într-un limbaj accesibil chiar și copiilor.
E bine să le spunem și lor că mesele nu sunt doar despre gust, ci și despre o viață echilibrată.

*Acest articol a fost realizat în colaborare cu Asociația Agricola Neam de Gospodari din dorința de a genera un dialog pe tema alimentației sănătoase. 

Foto principală: Jason Briscoe / Unsplash

The post Tu ce faci când nu știi ce să mai gătești? appeared first on Mara Coman.

Se pare că, în această epocă în care tehnologia avansează extrem de rapid, mai trebuie să ținem cont și de părerile copiilor, pentru că de multe ori ei sunt mai conectați la tehnologie decât noi, părinții.
Dar mai bine să vă povestesc întâmplarea, și tragem noi concluziile la final 😊.

Când au aflat cât costă o cartelă de metrou, fetele mele au făcut ochii mari: li s-a părut foarte scumpă. De fapt, au această reacție de când au început să fie atente la prețurile din magazine și în special când vor să-și cumpere ceva cu banii din pușculița lor. Cert e că încă nu înțeleg cu adevărat valoarea lucrurilor, dar nu va mai fi mult până acolo.

Ei bine, cam ăsta e contextul în care, într-o zi, au dat amândouă buzna în camera mea să mă întrebe cât costă abonamentul nostru de la telefon. Lucram. Încercam să descifrez un brief destul de lung și complicat, fix de discuția asta nu-mi ardea. Ioana și Maria, nu și nu, că au aflat ele ceva.

Nici măcar nu știam costul exact, mai ales că pe abonamentul meu sunt trei numele de telefon și mai fac și niște donații recurente prin SMS. Ca să scap și să mă pot întoarce la treabă, m-am uitat pe ultima factură și le-am spus: 134 de lei.

Au chicotit și m-au întrebat de ce noi n-avem YOXO. Și m-au găsit cam nepregătită.

Auzisem de YOXO, desigur, pentru că văzusem reclamele la TV și online. Însă nu m-am străduit niciodată să aflu detalii, poate și pentru că eram relativ mulțumită cu abonamentul meu și mi se părea mai complicat să-l schimb doar pentru a face o economie de 10 sau de 20 de lei.
Și-așa a fost destul de greu ultima dată, când l-am mutat pe persoană juridică – vă scutesc de detalii, probabil știți despre ce vorbesc.

Cam astea sunt motivele pentru care ultimul lucru pe care mi-l doream să-l fac într-o zi plină era să port o discuție despre serviciile mobile și comparația dintre ele.

Am amânat discuția, dar n-am scăpat: când am închis laptopul, fetele mele au venit din nou să mă întrebe cum de nu avem YOXO dacă costă doar 19 lei și dacă am și reduceri la alte branduri?
Aici și-au jucat bine cartea: au amintit special despre haine și pantofi, fiind sigure că o să fiu atentă când îmi zic că pot să-mi comand haine cu reducere de 25%.

Așa că mi-am luat telefonul, am intrat pe YOXO.ro și am aflat că Ioana și Maria aveau dreptate.

În teorie, totul părea extrem de ușor, dar eu aveam în continuare reținerile mele: abonamentul meu activ, o ușoară teamă de birocrație – că parcă nu-mi venea să cred că nu trebuie să merg la nici un shop, să nu semnez de mână nici un contract. Mi-am downloadat aplicația și am vrut să văd ce se întâmplă.

Abonamentul meu YOXO

Abonamentul meu YOXO

Subliniez că habar nu aveam cum funcționează acest serviciu înainte de a-mi instala aplicația.

Acolo am văzut ofertele: cea mai ieftină costă 19 lei și am 50 GB pentru internet. Și am descoperit, pe rând, și restul de avantaje:

• Chiar nu trebuie să mergi nicăieri, nu e nevoie să faci nici un drum. Mi-am instalat YOXO singură, în 10 minute.
• Am avut nevoie de cartea de identitate, desigur – a fost scanată în aplicație, asta a fost tot.
• Puteam să-mi portez numărul de telefon din orice rețea, să-mi comand un SIM nou (care vine acasă în două zile) sau să aleg un eSIM. Adică un SIM virtual, pe care îl instalezi pe loc.
• Am preferat ultima variantă: mi-am ales încă un număr de telefon din cele propuse de aplicație și, urmând indicațiile, am instalat pe loc acest eSIM.
• Am ales abonamentul dorit – cel de 19 lei pe lună și 50 GB internet – și asta a fost tot.

Însă nu doar prețul mi se pare foarte avantajos, ci și faptul că nu mai există acea perioadă contractuală minimă și că îți poți modifica singur abonamentul așa cum vrei.
Tot din aplicație, deci fără să apelezi pe nimeni, fără să stai pe hold.

De exemplu, când voi pleca din țară voi opta pentru opțiunea de 39 de lei / lună, unde am și net în roaming. Și pot trece înapoi la cel de 19 lei când știu că voi sta o perioadă mai lungă acasă.

V-am mai zis și că fetele îmi spuneau că o să am reduceri la haine 😊. Nu numai, dar ele mă cunosc bine, mă întreabă de fiecare dată dacă n-am prea multe rochii, deci era clar că această informație nu va trece pe lângă mine.

Despre ce este vorba: în aplicația YOXO există un marketplace, care se numește YOXO Dealz. Acolo sunt diverse bonusuri de net, vouchere-cadou și, mai ales, oferte și discounturi la diverse alte branduri partenere, printre care și Answear – asta au reținut fetele mele. Și unde reducerea e chiar generoasă, adică 25% din comandă.

Ofertele din YOXO Dealz sunt diverse și sunt actualizate periodic; acum, de exemplu, pe lângă discount-ul de la Answear (valabil până pe 9 decembrie 2022) mai sunt oferte pentru:

• Freshful by eMag – 35 de lei reducere la o comandă de minimum 150 lei (până pe 19 decembrie);
• SanoPass – 30% reducere la abonamentul anual și la cel lunar de la SanoPass FIT. Aici m-am uitat și eu cu atenție, că aș vrea să fac mai multă mișcare și mi se pare super interesant să ai acces în 200 de săli de fitness;
• Splash – o plimbare de 20 de minute cu trotinetele electrice Splash dacă îți activezi YOXO până la finalul lunii;
• Telios Care – 50% reducere la abonamentul anual care oferă consultații medicale, tratament și monitorizare, totul online.

Știam că va exista un moment în care Ioana și Maria vor fi mai receptive la tot ce e nou, inclusiv la tehnologie și diverse servicii online, dar sincer mă așteptam să aibă legătură mai degrabă cu jocurile, cu emoticon-urile, cu video-urile.

M-a surprins că au găsit ele o ofertă care chiar e mai bună decât cea pe care o aveam eu – poate că le-a atras atenția și design-ul simplu al serviciului, și modul în care e comunicat.

Este user friendly, într-adevăr, și chiar e una dintre cele mai bune oferte de pe piață: preț mic, fără perioadă contractuală, bonusuri pentru membrii noi, oferte și reduceri la diverse branduri partenere.
Și foarte flexibil: îți poți modifica abonamentul când vrei, cum vrei sau poți renunța la el dacă nu-ți place. Fără penalizări și fără alte bătăi de cap.

Foto principală: stem.T4L / Unsplash

*Acest material este susținut de YOXO și exprimă în totalitate experiența mea personală cu acest serviciu mobil.

The post Uneori mai trebuie să asculte și părinții de copii appeared first on Mara Coman.

Azi, când eram pe plajă, mă gândeam că asta e una dintre cele mai frumoase perioade pe care le trăiesc alături de fiicele mele. Nu doar că e un moment de viață așezată și calmă, în care avem tot ce ne trebuie, dar au și ele o vârstă frumoasă: nu mai sunt chiar copii, putem discuta și face împreună o mulțime de lucruri. Și nici n-au început încă toanele adolescenței. Cu mici excepții, când Maria își dă ochii peste cap.

N-o să scriu acum despre asta pentru că e un pic cam siropos (și siropul e bun uneori, dar îl amân un pic) dar și pentru că am asistat la un schimb de replici care m-a amuzat și care mi-a plăcut tare mult. E, cred, al doilea de acest gen – primul a avut loc pe când fetele făceau școală online, în pandemie.

O să încep cu el.

Context: fetele mele erau în online, o parte dintre colegi erau la școală. Învățătoarea lor făcea tot ce putea ca să aibă grijă de toți. Cu toate astea, într-o pauză, Maria vine și mi se plânge:

– Și eu, și Ioana, ridicăm mâna, dar doamna nu ne pune să răspundem.

Ca să înțelegeți, erau în clasa a IV-a, își doreau să răspundă la oră, să fie băgate în seamă.

I-am explicat Mariei că erau peste 30 de copii în clasă, ar fi fost aproape imposibil să răspundă toți într-o oră.

– Nu, mom, nu e asta. La un moment dat n-a mai ridicat nimeni mâna, în afară de mine și de Ioana. Și tot nu ne-a pus pe noi.

N-am mai avut ce să răspund. Pentru că, sincer, nu aveam de unde să știu ce era în mintea învățătoarei lor. Exact asta i-am spus Mariei și am adăugat:

– Poate ar fi bine să o întrebi.

A fost foarte surprinsă, de parcă aș fi sfătuit-o să facă ceva nemaivăzut. După o secundă de gândire, m-a întrebat:

– Vorbești serios?

– Chiar nu am de unde să știu care e motivul. Dar, dacă o întrebi pe doamna și dacă explici frumos, cred că poți afla.

Între camera mea și a fetelor e doar un hol, iar ușile sunt mai mereu deschise. Nu peste mult timp au început din nou școala online și am auzit-o pe Maria:

– Doamna, aș vrea să vă spun ceva. Mi se pare că ne ignorați, pe mine și pe Ioana. Așa e?, întreabă fiică-mea, direct, cu mai puțină delicatețe decât o sfătuisem.

Am murit.

Am fost, în același timp, foarte mândră că fata mea chiar a pus întrebarea care nu-i dădea pace, dar mi-a fost și teamă. Nu știam ce fel de răspuns va primi: unul care s-o lămurească sau unul care s-o timoreze și care să nu-i mai dea curaj să întrebe altă dată.

Aveam inima cât un purice când am auzit-o pe învățătoarea fetelor mele răspunzându-i Mariei:

– Ai dreptate. Nu te-am lăsat să răspunzi azi pentru că se întâmplă ceva cu conexiunea la internet. De fiecare dată când răspundeți, tu sau Ioana, se întrerupe zoom-ul, trebuie să ne reconectăm și pierdem mult timp. Ăsta e motivul, nu altul. Dar ai observat bine.

Cealaltă poveste e de acum, din Grecia.

Sunt foarte puțini oameni pe plaja noastră, e liniște și e bine. Însă lângă noi e o familie de români care are un băiețel cam de vârsta fetelor. Ele ar fi vrut să se joace cu el, dar nu prea s-au potrivit programele: ori înota, ori nu era pe plajă, ori a plouat și-am stat cu toții în casă.

În final, suntem toți în același loc, iar Ioana se ridică de pe șezlong și pornește spre el, hotărâtă:

– Vrei să fim prieteni?

Oameni buni, dacă nu era copilul de față, m-aș fi tăvălit pe jos de râs.

Ar fi trebuit s-o auziți: n-a avut nici o urmă de nesiguranță în voce. Mai mult, era foarte pornită: oricine ar fi fost interlocutorul ei, avea doar două variante – să accepte sau să pornească un război.

În timp ce încercam să mă abțin din râs și mă rugam ca băiatul să răspundă afirmativ, cel mic a făcut alegerea diplomatică și a zis da.

Fără să mai aștepte vreo secundă, fiică-mea dă să-l întrebe dacă vrea să joace cărți împreună. Dar se oprește brusc, de parcă ar fi încurcat grav ordinea lucrurilor:

– Ah, nu. Stai! Mai întâi: cum te cheamă? Ea e Maria și eu sunt Ioana. Nu te stresa dacă ne încurci, suntem gemene. Toată lumea ne încurcă.

Pe măsură ce trio-ul se depărta, am mai auzit diverse, precum:

– Știi, noi avem două pisici.
– Ce culoare îți place?
– Care e aroma ta de înghețată preferată?

M-am gândit că noi, adulții, nu ne mai punem întrebările astea.

***

Îmi plac dungile și galbenul.
Iubesc înghețata de fistic și de alune.
Vreau să citesc, să călătoresc și să scriu – habar n-am în ce ordine.

***

Eu n-am avut niciodată curajul să fiu atât de directă. N-am rostit cu voce tare multe dintre întrebările la care căutam răspunsuri. Am crescut cu “ce-o să zică lumea”, cu teama de respingere și cu cea de a face ceva neconform.

Poate nici nu m-aș fi gândit la asta, dar văd diferența când mă uit la Ioana și la Maria. Ador dezinvoltura lor, le încurajez să întrebe când vor să afle ceva și le explic că nu au nimic de pierdut. Pot primi doar un refuz, dar nu e mai bine să-l primească decât să se întrebe “cum ar fi fost dacă…”?

Habar n-am dacă atitudinea asta îndrăzneață va fi cu ele toată viața sau dacă se va estompa odată cu vârsta și cu diversele experiențe sau respingeri. Mi-ar plăcea să cred că nu se va întâmpla asta, dar chiar nu am de unde să știu: n-am fost atât de dezinvoltă niciodată, mi-am pus o mulțime de piedici și, în locul curajului de a pune întrebări, m-am pierdut în interpretări și scenarii.

M-am trezit azi gândindu-mă că învăț atâtea lucruri de la Ioana și de la Maria și că, probabil, viața mea ar fi fost mai ușoară dacă le-aș fi știut deja.
Dar mai bine acum decât niciodată, nu-i așa?

Foto: Liviu Bădiliță & Roxa Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio.

The post Am impresia că mă ignorați! appeared first on Mara Coman.

Dar să încep cu ce mă neliniștea: cifrele cu numărul bolnavilor de Covid-19, dar și gripa și diversele viroze care vin la pachet în sezonul rece. Și nu aveam nevoie de sfaturi generale, ci voiam să știu părerea medicului care le cunoaște pe fetițele mele și care le știe istoricul.

De-a lungul anilor, în special iarna, Ioana și Maria au avut diverse viroze, au avut și gripă și-am stat cu inima cât un purice așteptând să le scadă temperatura. Și câte nopți n-am tresărit de fiecare dată când tușeau. Mai mult, cum virozele sunt contagioase, de câteva ori m-am îmbolnăvit chiar mai rău decât ele.

Pe scurt, m-aș bucura să avem cât mai rar episoade de genul celor de mai sus, iar asta e valabil și când nu suntem în mijlocul unei pandemii. Acum, cu atât mai mult.

Cu câteva săptămâni în urmă am participat la o conferință de presă care avea legătură cu cele de mai sus. Am aflat că s-a lansat o platformă care se numește atlasgripal.ro, unde sunt adunate foarte multe informații despre gripă – de la modalități de prevenție, vaccinuri gripale, până la ce este gripa și cum poate evolua.

Foarte important: toate aceste informații provin de la cadre medicale. E un lucru pe care vreau să îl evidențiez pentru că e plin web-ul de grupuri și de oameni care vin cu remedii miraculoase care nu au nici o bază științifică. Deci, repet, informațiile de pe Atlas Gripal vin de la medici. Și sunt structurate în așa fel încât sunt ușor de citit – ba chiar există și varianta audio, poți asculta ce te interesează în drum spre birou, de exemplu. Foarte interesante podcast-urile realizate de medici precum Dr. Mihai Craiu, Dr. Gindrovel Dumitra, Dr. Victoria Aramă, Dr. Sandra Alexiu, Dr. Ilinca Tranulis.

Revenind la conferința de presă: am ascultat mai mulți medici cunoscuți – pediatri, dar nu numai, au participat chiar și medici de la Matei Balș – care au vorbit despre gripă, viroze și coronavirus. Despre cum deosebim aceste boli respiratorii între ele și, mai ales, despre prevenție și despre rolul vaccinului gripal atât la copii, cât și la adulți. Despre cât de importantă este evitarea unei epidemii de gripă în mijlocul unei pandemii.

Putem să ne ferim de gripă cu vaccinul gripal în timp ce, deocamdată, nu avem nici un vaccin împotriva coronavirusului. Doar măști, apă, săpun și distanțare socială.

Adevărul e că nici nu vreau să mă gândesc ce ar înseamna pentru sistemul nostru medical încă o epidemie. Așa cum nu aș vrea să fiu nici măcar pentru o secundă în pielea unui pacient care se îmbolnăvește, în același timp, de gripă și de Covid-19.

Și trebuie să recunosc că nu știam că sunt două: vaccinul gripal care se administrează injectabil și cel care se administrează intranazal, sub formă de spray. Cel din urmă e destinat copiilor și adolescenților și se administrează foarte ușor: cum ziceam, se administreaza în nas. Pentru adulți e indicată doar varianta injectabilă.

Știu că acum nu se găsește deloc ușor niciun tip de vaccin, însă am înțeles că ambele tipuri de vaccinuri gripale (injectabil și intranazal) vor fi disponibile din nou începând cu mijlocul lui noiembrie.

Vorbești cu pediatrul sau medicul de familie. Și asta aș vrea să subliniez, pentru că medicul care are grijă de copilul tău îți poate da cel mai bun sfat. El îi știe trecutul, știe ce boli a avut, cum a reacționat și îți va recomanda vaccinul potrivit. Nu vecina, nu prietena, nu șoferul de ambulanță, nu o cunoștință care a avut gripă anul trecut și își amintește că „n-a fost cine știe ce”.
Gripa este o infecție severă care poate duce chiar și la deces.

Iei legătura cu medicul copilului tău. Și cu medicul tău de familie. Cere-le sfatul și respectă-le. Asta înseamnă că ești un părinte responsabil, care are grijă de copilul lui și de el însuși. Ca să nu mai zic că te vei simți foarte bine știind că ai luat toate măsurile pentru tine și pentru cei dragi.

O să fie o iarnă complicată, dar trecem noi și peste asta.

Atlas Gripal este un proiect educațional demarat de Societatea Națională de Medicină de Familie.

The post O să fie o iarnă complicată appeared first on Mara Coman.

Am citit una, alta despre yoga înainte să-mi doresc să încerc și eu. Mi-au ajuns la urechi inclusiv povești despre revelații spirituale, însă pe mine m-a tentat mai degrabă ideea de relaxare și de oprit tornada de gânduri. Și faptul că trebuie să fac totuși un pic de mișcare mai ales acum, când stau mai tot timpul acasă. Dacă peste toate astea vine și vreo revelație, numai bine, o să fie ca un bonus, dar recunosc că nu am așteptări prea mari.

Sunt foarte începătoare la capitolul yoga, nu sunt în măsură să dau sfaturi, nu știu dacă e ceva ce o să dureze sau dacă o să abandonez. Sincer sper să mă țin de program, îmi dă o stare de bine și am nevoie de asta.

Făcusem un research și înainte de pandemie, găsisem un loc în care mi-ar fi plăcut să merg, apoi a venit luna martie și de aici știți cu toții cum a fost; am zis că o să merg yoga după pandemie. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut în primăvară că în noiembrie n-o să vorbim de pandemie la trecut. Așa că acum vreo lună am căutat pe net studioul cu pricina, am văzut că au diverse clase online și m-am înscris la un program. E unul mai special, care presupune să practici yoga șase zile pe săptămână timp de 40 de zile și se potrivește foarte bine cu ce aveam eu în minte: voiam un mai mult de o ședință pe săptămână, ca să înțeleg ceva într-un interval de timp relativ scurt.

Nu știu la voi cum e, dar la noi, de când cu școala online, e un du-te-vino continuu dintr-o cameră în alta. Nici nu mă așez bine la birou că, 40 de minute mai târziu, cineva aleargă pe hol (fetele mele doar aleargă, nu știu când vor învăța să și meargă), apoi semi-trântesc ușa și-mi comunică ce au făcut la școală (rareori) sau în ce poziție a stat pisica (deseori). Știu că pare funny, dar ritualul ăsta de alergat-trântit uși o dată la 40 de minute e destul de enervant, te poate scoate din pepeni.

Așa că am făcut ședință cu toată lumea din casă și-am explicat că eu o să fac yoga. Zilnic. Și că asta înseamnă că am nevoie să stau singură o oră. Dacă nu arde, rezolvăm tot ce trebuie înainte sau după ora mea de yoga. Copilele s-au amuzat puțin, m-au întrebat ce m-a apucat, dacă o să stau în poziția lotusului, cu ochii închiși, o să fac mmmm și – mai ales – dacă o să fiu mai calmă după.
La rândul meu, le-am rugat să nu trântească uși să nu alerge măcar o oră pe zi. Acea oră pe zi.

Ora mea de yoga e uneori o provocare, dar bănuiam că va fi așa, mai ales că am experiență zero. Cert e că, până acum, îmi place. Clasele sunt live pe youtube dar, dacă am altceva de făcut la ora respectivă, am link-ul și pot să-mi aleg eu intervalul orar. Inițial am încercat să practic seara, conform programului de la studio, însă mai nou mi se pare că e mai benefic pentru mine dimineața. Încerc să-mi fac un ritual nou de început de zi, dar am nevoie de mai mult timp ca să văd dacă funcționează.

În primele zile mi-a fost mai greu cu concentrarea; indiferent că aveam ochii închiși sau deschiși, în fața mea se derula un to do list. Duminică, de exemplu, eram atât de furioasă, încât m-am certat cu niște oameni în gând niște minute bune din ora mea yoga. Azi însă am avut senzația că am reușit în mare parte să fiu atentă doar la ce fac și să nu-mi mai las mintea să călătorească pe unde vrea ea. Chestie absolut minunată, face bine la cap. Altfel, sunt lucruri pe care nu le pot face încă, altele care mă solicită foarte tare, dar și niște răsuciri și rotiri care se simt neașteptat de bine.

La început încă s-au mai trântit uși. Copilele au mai alergat, am auzit și o întreagă discuție – așa vorbesc ele, să audă toată lumea! Am mai avut și o tentativă să o las pe Pisica Roz să stea cu mine în timpul clasei, dar domnișoara grațioasă și-a ascuțit ghearele în salteaua mea.

După yoga, Ioana mă întreabă când și când dacă am reușit să zbor și ține musai să o anunț când o să-mi iasă asta cu levitatul. Ah, și mă mai întreabă dacă o să fiu mai calmă și n-o să mai țip niciodată.

Cert e că în timp s-a obișnuit toată casa că mă închid în cameră o oră. Iar asta, ei bine, a fost revelația mea: indiferent ce credeam eu că-mi va aduce yoga, am primit un cadou neașteptat – o oră doar pentru mine. O oră în care nimeni nu-mi cere nimic și, mai mult, o oră în care mi se respectă dorința de a fi singură.

Orice aș fi făcut în afară de yoga, cineva voia ceva de la mine și venea să-mi comunice. Citesc? OK, doar pot să mă opresc un moment. Lucrez? Doar un minut, mama. Fac duș? Nici un stres, intră copila cât să-mi spună că-i e foame sau că mâța s-a mânjit de acuarele. Dar iată că, de când fac yoga, am o oră întreagă care e a mea, o oră de liniște pe care habar n-am cum altfel aș fi putut s-o câștig. And it feels wonderful.

P.S. Eu urmez clasele live de la MPower Yoga. Personal, prefer orele Alexandrei, dar încă experimentez. Abonamentul lunar costă 140 de lei. Am văzut că există și un program pentru începători care e 49 de euro și care mă tentează, poate cu el ar fi trebuit să încep.

Sunt și destuleclasele de yoga care nu costă nimic, în diverse studiouri sau pe youtube. Eu am ales varianta asta pentru că voiam un program clar stabilit, niște instructori și un studio la care să merg și fizic la un moment dat. Iar aici sunt doar clase de yoga, e clar că e foarte greu de susținut business-ul ăsta în pandemie și iar 140 lei pe lună nu e un cost mare. Dacă am alege cu toții clasele free de pe youtube, multe dintre studiourile mici s-ar închide până în vară.

Foto: Max van den Oetelaar și Dave Hoefler / Unsplash

The post Cum să închizi ușa appeared first on Mara Coman.

Vorbeam într-o zi cu cineva care n-are copii și care îmi spunea că i se pare foarte greu să fii părinte – și aici nu se referea la cât e de obositor sau la câte haine și farfurii sunt de spălat într-o zi, ci la frici. Pentru că sunt momente în care-ți e al naibii de frică pentru copii. Am avut câteva episoade din astea, mai toate au fost legate de sănătate. Din fericire, Ioana și Maria nu au avut niște boli foarte grave, dar tot am tremurat în câteva rânduri, până când mi-a zis medicul că e OK.

Și azi.

Din fericire, acum e toată lumea veselă și bine-mersi (mă rog, eu nu-s chiar veselă, ci ușurată).

Se anunța o duminică însorită și liniștită. Mi-am băut cafeaua și m-am îmbrăcat în haine de dus la alergat. Mă bucuram că am timp de mers în parc și că o să mă simt toate bine după.
În timp ce mă pregăteam, fetele mi-au zis că se duc la joacă, în curte. Totul bine până aici.
Apoi am auzit ușa trântindu-se. Am auzit-o pe Ioana strigând-o pe soră-sa. Și plânsete. N-am mai respirat. Am bănuit exact ce s-a întâmplat: îi prinsese, din greșeală, degetul în ușă. În ușa de la intrare. Aia pe care am auzit-o eu nu închizându-se, ci trântindu-se cu putere.

Osul nu e rupt, unghiuțele sunt la locul lor și toate lucrurile mult mai grave care se puteau întâmpla nu s-au întâmplat. Însă pe toate astea nu le-am știut imediat. Durerea era foarte mare, Ioana plângea și-mi spunea doar: „Mama, mă doare.” Asta m-a rupt în două: că nu puteam să fac mai nimic. Am pus gheață și iubire, dar mă înnebunea faptul că știam că o durea de-i venea să se urce pe pereți și că eu n-aveam ce să fac.
Nu mai știu cât a durat. Nu i-a trecut repede, că nu a fost o simplă julitură, dar, în final, i-a trecut. Am împăcat și cealalaltă copilă, speriată și amărâtă, care plângea și ea. Și-apoi m-am dus să plâng și eu, de ușurare. Dar m-am speriat și eu.

Pățania de azi mi-a amintit de discuția aia legată de faptul că nu-i ușor să fii părinte. E și foarte frumos, desigur, că greul ăsta trebuia compensat cu ceva. Dar frica pe care o simți când e ceva în neregulă cu cei mici e teribilă. Nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul părinților ai căror copii suferă de boli grave. Eu încă nu pot să-mi scap din cap acel „Mama, mă doare” și senzația pe care o aveam când știam că nu pot face (mai) nimic.

***
Fetele sunt în camera lor, citesc, eu m-am restras un pic la mine, ca să scriu și să încerc să-mi amintesc încă o dată că sunt o mulțime de lucruri care mă pot la prin surprindere. Bune, rele, pe foarte multe nu le pot controla. Zic asta în mijlocul unei pandemii, care ar trebui să fie o lecție de „se poate întâmpla orice”.
Așa că, Mară, respiră adânc și bucură-te. În clipa asta, totul e bine și frumos. Ba chiar mai e și soare afară, cum îți place ție. Spune-i, te rog, minții tale să nu mai plece pe câmpii și să nu mai facă scenarii. Să nu mai încerce să controleze tot. Să lase deoparte povestea aia cu drobul de sare. Rămâi aici, în clipa asta, unde nu e nici un nor.

The post Trei cuvinte care mă fac bucățele appeared first on Mara Coman.

Nu știu câți oameni sunt sensibili la capitolul ăsta, dar io chiar sunt. Am atâtea povești legate de „cu cine să las copiii” – unele funny, altele deloc funny -, c-aș putea scrie până diseară. Mă rog, chiar aș putea să povestesc câteva, deși nici una dintre întâmplările mele anterioare nu are legătură cu vreun virus și vreo epidemie.

–

Se dă următorul context: single mom și două fetițe frumoase și istețe (că doar sunt ale mele). Erau mai mici și nu mai știu ce hârtie trebuia să duc la școală. Discutam cu un alt părinte care habar nu avea cum stăteau lucrurile la mine acasă și am explicat de ce nu pot să ajung: copilele nu se simțeau bine, erau și prea mici să le las singure. Celălalt părinte a zis că nu-i nici o problemă. Să trimit o bunică, o mătușă, pe cineva, nu contează cine. Ei bine, la mine nu exista acel cineva. N-am nici o bunică. N-am nici un fel de rudă în București. Asta am și zis. Nu știu dacă m-a crezut sau nu. M-am simțit fiica ploii.

OK, având datele de mai sus, oricine are copii înțelege cam cum au fost pentru mine anii ăia și prin câte situații în care „n-am cu cine să las copiii” am trecut. Am plecat cu lacrimi în ochi când am aflat că școala la care merg ele desființează programul de școală după școală (din fericire, nu s-a întâmplat, până la urmă); am rugat un prieten să aibă grijă de una dintre fete când a trebuit să merg cu cealaltă la spital, pentru o perfuzie (era vinerea de dinainte de Paști, nu mai era nimeni în București); le-am luat cu mine la birou când s-au închis școlile la -16 grade. Și astea sunt doar câteva exemple. M-am gândit serios în anii ăia să fac un „barter” cu alte mame: să-i lase și ele la mine pe ai lor, să le trimit și eu pe ale mele când nu pot sta acasă.

–

Mă rog, în cazul meu lucrurile s-au rezolvat: acum am și cu cine să le las, au și crescut, sunt destul de mari să stea și singure o oră, două, știu să-și facă un sendviș, o salată, să paseze un avocado și să mă sune în caz că au nevoie de ceva. Dar am făcut introducerea asta generoasă din două motive: 1. așa scriu eu, mult, îmi place să fie cu context; 2. eu chiar știu cum e să n-ai cu cine să lași copiii.

OK, și-acum revenind la problema arzătoare: s-au închis școlile din cauza coronavirusului. Știm că se transmite foarte ușor și e o măsură de prevenție.

Eu m-am rugat ieri să închidă școlile. Chiar dacă e greu pentru cei care nu pot lucra de acasă și care n-au cu cine să-și lase copiii. Știți de ce? Ei bine, se pare că virusul nu e periculos pentru copii. Ei fac forme ușoare ale bolii. În unele cazuri sunt asimptomatici și sunt doar purtători. Asta înseamnă că dragii noștri copiii pot părea sănătoși tun, dar pot să împartă, cu generozitate, acest virus tuturor celor cu care se întâlnesc.
În primul rând, o să îl dea colegilor de școală. Tot fiindcă sunt mamă, vă spun că sunt șanse foarte mari: copiii noștri se îmbrățișează cu colegele (așa își arată ele că sunt prietene bune), rod capacele de la stilouri (se pare că sunt delicioase), coperțile de plastic ale caietelor, sug guma de șters care cade pe jos, ronțăie recipientul cu lipici. Sunt șanse foarte mari ca toți elevii – bine, nu toți; majoritatea – să ia un virus care se răspândește atât de repede.
După școală, copiii noștri – aparent sănătoși sau cu o formă ușoară a bolii – vin acasă. Sunt contagioși. E o posibilitate foarte mare să ne îmbolnăvim și noi, părinții lor. Noi nu mai facem forme atât de ușoare. Dacă statul român mai are medicamente și paturi disponibile, o să ajungem la spital.

Îhmmm. Și-acum vă întreb: dacă noi ajungem la spital, cu cine ne lăsăm copiii?

The post Cu cine ne lăsăm copiii appeared first on Mara Coman.