Chiar dacă am dedicat revistelor cei mai mulți ani din cariera mea, la un moment am lucrat și în PR, într-o companie mulținațională. Povestea e așa: după 4 ani petrecuți la primul meu job, cel de redactor la revista Unica, în 2004 m-am angajat la L’Oréal România.

A fost o schimbare destul de mare și de importantă raportat la vârsta și experiența mea de atunci. Și, în același timp, a fost un job în care am învățat enorm și m-a ajutat să cresc.

M-am întors apoi în lumea revistelor, m-am ocupat de lansarea Glamour în România, după care am rămas în domeniu, a urmat Marie Claire și a urmat acel rise and fall al presei upmarket. Dar, pentru că am lucrat în continuare în zona de lifestyle, m-am revăzut în multe ocazii cu colegii de la L’Oréal. Cu unii dintre ei am colaborat, cu alții am legat chiar și prietenii.

Acum, însă, am fost invitată la un fel de workshop care a avut loc chiar în noul sediu L’Oréal. Eram foarte curioasă să aflu care sunt noutățile din zona de beauty și, recunosc, nu m-am gândit nici o secundă la cum arată birourile.
N-aveam nici un fel de așteptări: birouri de multinațională, cum să fie?! Am verificat adresa, am pus pe waze, amajuns târziu și abia când am intrat și m-am uitat în jur am înțeles de ce întâlnirea avea loc acolo – și nu în vreo locație închiriată.

Sunt, probabil, cele mai frumoase birouri pe care le-am văzut în România. O singură dată am mai zis wow când am vizitat sediul unei companii (iar asta se întâmpla acum câțiva ani, în Billund, Danemarca, la sediul Lego).

Acum, la L’Oréal, nu pot spune doar că mi-a plăcut locul – se observă imediat că a fost amenajat cu o firmă de design interior.

Dar, mai important, e gândit pentru ca oamenii să se simtă bine: cu birouri open space, dar și cu locuri unde pot lucra unul sau doi oameni care au nevoie de liniște. Cu locuri de luat masa – când am ajuns noi, era fruit day – , chiar și cu o sală specială pentru masaj.

Practic, prima dată, după foarte mulți ani, m-am gândit că mi-ar plăcea să lucrez într-un astfel de loc. Care, pe lângă impresia artistică, este și cea mai sustenabilă clădire din București.

Pe scurt, despre sustenabilitate și inovație.

În timp ce urmăream informațiile despre grupul L’Oréal și diviziile sale m-am gândit cât de mult s-a schimbat discursul în ultimii ani. Dacă înainte formulele performante ale produselor erau punctul culminant al noilor lansări, acum li s-au adăugat alte două teme majore: device-urile de beauty și sustenabilitatea.

Gadget-urile lansate în domeniul frumuseții au început deja să ne schimbe obiceiurile de îngrijire. Rouge Sur Mesure de la Yves Saint Laurent îți creează o nuanță personalizată de ruj – ceva la care nici nu visam cu niște ani în urmă.
Lancome va lansa și în România un device pentru microneedling acasă, iar Kerastase și Vichy au aparate care diagnostichează scalpul și îți spun de ce produse are nevoie părul tău. Iar acestea sunt doar câteva exemple.

Sunt foarte multe de zis și despre sustenabilitate. Mă rezum doar la a menționa ambalajele cu mai puțin plastic cu care ne-am obișnuit de câțiva ani și la multe produse care vin în pack-uri special create pentru „refill”, inclusiv pentru parfumuri. Nu cumperi din nou o sticluță cu parfum, ci o reumpli pe cea de acasă.

Sigur, e nevoie și de consumatori care să înțeleagă importanța unui gest care pare mic. Dar eu am încredere că vor fi din ce în ce mai mulți oameni care vor face asta.

Vizita asta la L’Oréal a fost, pentru mine, și un pic emoționantă. Pe lângă toate cele de mai sus, m-am întâlnit cu foști colegi care încă lucrează acolo. Da, după 20 de ani! Toți sunt acum manageri de divizie, au funcții de conducere importante, coordonează echipe întregi.

Văzându-i, am dat un pic timpul înapoi, m-am întrebat cum au zburat anii și mi-am dat seama că n-aș fi crezut niciodată că ne vom întâlni în formula asta, două decenii mai târziu.

Foto principală: Unsplash +.

The post Tu ce făceai acum 20 de ani? appeared first on Mara Coman.

Am scris articolul ăsta în minte de zeci de ori și acum, în sfârșit, o să-l las aici – era să scriu, de fapt, că-l pun „pe hârtie”.
Am vrut să-l scriu când s-a închis Marie Claire, cu doi ani în urmă; iar acum, când nu mai e nici Bazaar, am nevoie de acest closure.

Mi-am amintit, zilele trecute, cum, în clasa a X-a, am făcut revista liceului împreună cu câteva colege. A fost un proiect secret, despre care profesorii au aflat doar când au văzut rezultatul final.
Nu mai știu cum se numea și nici ce conținea – cu excepția unui text despre… flori! Parcă despre trandafir?

Mă rog, cert e că fiecare dintre noi a avut de scris câte ceva. Cu pixul, pe hârtie, desigur. Apoi am fost la tatăl unei colege la serviciu și am transcris textele pe computer. Imaginați-vă ce dexteritate aveam, că nu mai folosisem tastatura niciodată – era în 1996. Am și „paginat” revista cu niște linii despărțitoare – eu am în minte chiar și un fel de coloane, dar poate fabulez – , am printat cele patru pagini pe două coli A4, le-am capsat și gata: ne-am dus cu revista la școală, să o vindem :).

Ultima revistă a fost Bazaar, ediția trimisă la tipar în decembrie 2021. În ianuarie, compania în care lucram a decis că nu va mai publica Bazaar în România. N-a fost chiar o surpriză, având în vedere că mai mult ne târam, iar în ultima vreme totul devenise foarte dificil. Nu mai era loc de pasiune, ci mai degrabă un fel de „cum o scoatem la capăt și luna asta”.

N-am de gând să scriu vreun text plângăcios, deși sunt un pic nostalgică, pentru că asta am făcut în ultimii 21 de ani: reviste. Fix jumătate din viața mea.

Primul meu job a fost la Unica, unde m-am angajat în 2000. Apoi – după o perioadă în care am lucrat în L’Oreal, în comunicare – am fost redactor-șef la Glamour, Marie Claire și Bazaar. Am prins perioada în care Unica vindea 100.000 de exemplare pe lună. Da, s-a întâmplat așa ceva în România.

Zâmbesc când îmi amintesc că toate fotografiile se făceau pe film,  că le duceam la developat la Kodak și apoi le alegeam pe o masă special luminată, cu lupa. Pasul următor era scanarea la rezoluție mare.

În anii aceia aveam acces puțin spre deloc la băncile de imagini, așa că 90% dintre fotografii se produceau in-house. Când n-aveam modele, făceam shooting-uri cu membrii redacției. N-o să uit niciodată cum am purtat machiaj cu cearcăne pentru un articol. Nu mai știu exact despre ce era textul, probabil despre prea multe ore la job – însă îmi amintesc că eram foarte urâtă cu cearcănele alea mov :)).

Internetul nu ne oferea prea multe informații, așa că, înainte de un interviu, mă duceam în redacțiile colegilor de la TV Mania sau de la Libertatea să cer „arhiva” ca să-mi fac documentarea. Luam la rând fiecare ziar, fiecare revistă din ultimul an, până când găseam vreun interviu cu Florin Călinescu sau cu cine aveam nevoie atunci.

Uitându-mă înapoi, anii petrecuți la primul job au rămas cei mai frumoși – eram toți tineri și nici n-aveam responsabilități prea mari. Am avut șansa să învăț de la niște oameni foarte buni în meseria asta (vă știți voi, doar v-am mai spus cât a contat pentru mine). Am și azi prieteni pe care i-am cunoscut acolo, iar amintiri, cât să scriu vreo zece articole, nu unul.

Când lucram deja la Unica, mă uitam la revistele „de-afară” cu extrem de multă admirație. De fapt, în redacție, foloseam cuvântul „biblie” când ne refeream la Glamour și Marie Claire (care pe atunci nu erau publicate în România). Mă întrebam cum lucrează oamenii ăia, cum aleg subiectele, cum stabilesc temele, cum organizează ședințele foto.

Ei bine, am avut ocazia să aflu direct de la sursă: în 2006, când m-am dus la interviul pentru Glamour – la Londra, la Vogue House, în Hanover Square – îmi tremurau genunchii.

Nu-i ușor să faci o lansare de revistă. Au urmat perioade și perioade, unele cu nopți petrecute în redacție, cu ore puține de somn, mâncat puțin și prost. De-ale tinereții :). A fost greu, dar a fost frumos.

Am învățat de la cei mai buni – și nu exagerez deloc. Condé Nast, Hearst și Marie Claire Group sunt și azi cele mai importante companii de publishing din lume. Până și o conferință de trei zile îmi oferea acces la o mulțime informații, la best practices din toată lumea, idei curajoase, fotografii memorabile și puncte de vedere la care, poate, nu m-aș fi gândit. Am niște prezentări care conțin informații valoroase despre conținut și care sunt actuale și acum.

Cei mai mulți ani, adică 12, mi i-am petrecut la Marie Claire: de la lansare până la închidere. Aici am pășit cel mai mult și mai des în culisele unui titlu internațional – nu cred că exista vreo școală unde aș fi putut studia atâtea.

Am iubit să fac asta.

Am muncit cu pasiune și entuziasmul meu a durat mulți, mulți ani. A început să pălească însă când a devenit mai important și mai urgent să mă gândesc cum să peticesc în loc să-mi fac treaba mai bine.
Oricum, e clar că n-am reușit să peticesc de ajuns.

M-am întrebat de multe ori ce-o să fac când se va închide Marie Claire sau Bazaar, mai ales că știam că e vorba doar de timp. O vreme n-am găsit răspunsuri care să-mi placă. Însă m-am liniștit când mi-am dat seama că nu trebuie să reinventez nimic: doar să continui.

Așa că, în perioada următoare, o să dedic timp și atenție blogului – locul meu de suflet. O să continui și proiectele cu Secret Nipple – un spațiu artistic digital în care sunt reuniți mai mulți oameni creativi, fiecare profesionist în domeniul lui.

Acum încerc să-mi creez o nouă rutină, să învăț să-mi organizez timpul (e o adevărată provocare pentru mine) și să-mi trag sufletul după niște ani dificili. Mai ales că, la cum mă știu, o să mă avânt în tot felul de proiecte, deci am nevoie de energie și de good mood.
N-am fost freelancer niciodată – poate că era timpul.

E un nou început. În sfârșit, am lăsat fricile la o parte am decis: vor urma o mulțime de lucruri bune.

Foto principală: Cleo Vermij / Unsplash.

The post Jumătate de viață appeared first on Mara Coman.

Dacă plecarea în Sardinia n-a fost programată cu mult înainte, vacanța în Grecia era stabilită de luni bune. Nu știam atunci ce condiții vor fi, dacă vom reuși să plecăm sau nu. Dar am tot vorbit despre ea cu prieteni buni și am visat la ea mai mult ca niciodată. Pentru că a fost prima plecare la care am îndrăznit să mă gândesc după pandemie și pentru că, îmi dau seama acum, n-am mai fost niciodată undeva pentru 10, da, zece zile.

Gândul la aceste 10 zile în Thassos, la plajă, cu nimic de făcut, m-a hrănit câteva luni, încă de pe vremea în care afară era frig și urât. Mă rog, știți exact cum e: în toate zilele alea aglomerate de la birou, sau în zilele urâte, când plouă și cerul e gri, te gândești cum o să savurezi tu vacanța de pe malul mării.

Doar că, înainte să plec, a fost o vineri.

Adică ziua de dinaintea plecării. S-a nimerit să fie vineri, putea foarte bine să fie marți sau joi. Însă era ultima zi, acea zi în care trebuie să rezolvi tot ce a rămas. Și, doh, rămăsese mult.

Sigur că-mi programasem lucrurile altfel, urma să împart task-urile de-a lungul săptămânii de dinainte de plecare, să las totul în ordine la birou, să cumpăr spf-uri spray-uri anti tânțari și pantofi de plajă (sunt pietre aici, când intri în apă), să organizez cine și când merge la pisici, să duc fetele la teste antigen etc., etc., mai adăugați voi, că sigur că vi s-a întâmplat.

Au apărut apoi două zile pline cu meeting-uri, de-am ajuns acasă frântă și-am adormit înaintea copiilor. Într-un moment de inspirație am făcut bagajul fetelor încă de marți seara. Știu, sună nebunește, toți ai casei m-au privit de parcă e ceva în neregulă cu mine, până și pisicile m-au cercetat întrebător. Dar a fost o idee foarte bună și m-a ajutat super mult în ultima zi. În care m-am trezit dimineață și m-am apucat să scriu cele câteva mailuri rămase.

Care n-au fost deloc câteva. Ca la orice job, trimiți un mail, primești un răspuns și tot așa. Plus lista de lucruri pe care voiam să le bifez. Plus bagajele mele. Teste rapide pentru fete la care am mers tot în acea vineri. Un drum care nu fusese planificat, în cealaltă parte a orașului – o oră dus, încă una întors. O întâlnire cu prietena mea, care venise pentru o zi în București și pe care n-o văzusem de doi ani.

Practic, ziua de dinainte de vacanță a fost una dintre cele mai lungi și mai aglomerate. O zi în care am încercat să fac multe și să mai adaug câte ceva, cu forța. Ca atunci când bagajul e plin, abia se închide, dar încerci să mai pui totuși încă un tricou, că poate încape.

Sigur că n-am reușit să fac tot ce mi-am propus. În final, m-am agitat, am obosit și am plecat în vacanță cu laptop și to do list.

Nici ca să vă spun că sunt eu foarte ocupată. Însă mi-am dat seama că mereu am făcut fix același lucru. Am tras într-o nebunie să termin tot ce am de făcut înainte de vacanță, n-am terminat, am plecat cu laptopul după mine și am mai rezolvat urgențele de pe unde am fost. Mereu s-a întâmplat așa.

Poate ar fi timpul să învăț ceva din asta. Să nu-mi mai sacrific somnul, ci să lucrez cât lucrez de obicei, să-mi fac bagajele ziua, și nu noaptea, să dorm destul și să plec odihnită. Să nu mai adorm instant imediat ce am ajuns la destinație, ci să mă bucur de locul în care sunt, să merg la plimbare și la cină și, a doua zi, să-mi stabilesc o oră, două, în care să lucrez de la o terasă, în liniște, așa cum fac acum.

Și-am mai scris și pentru că sunt convinsă că nu sunt singura în situația asta. Și voi plecați cu laptopul în vacanță? Și voi munciți până în ultima clipă, doar-doar reușiți să bifați tot? Și voi vă terminați bagajele la 2 noaptea? Sau ați reușit să vă relaxați și să planificați totul din timp, ca să nu faceți ca mine?

Sigur, putem povesti și despre haosul de la întoarcere, când mă simt, din nou, de parcă alerg la maraton. Dar încă nu vreau să mă gândesc la asta, că mai am un pic de vacanță.

The post Vinerea de dinainte de vacanță appeared first on Mara Coman.

Am discutat de multe ori cu apropiații mei despre cum – și dacă – e potrivit să abordezi o companie căreia să-i propui o colaborare. Sigur că, la prima impresie, răspunsul e: daaa, altfel cum ar putea să afle cine ești și cu ce te ocupi? În teorie, dacă propunerea e bună, o să fii căutat și o să lucrați minunat împreună. În realitate, nu e chiar așa. Dar nici propunerile nu sunt mereu minunate.

Dar iată că, săptămâna trecută, am primit niște mailuri de la un fotograf din Barcelona pe care nu-l cunoșteam. Ce-i drept, după acele mailuri i-am reținut numele.

E nevoie de un pic de context: având în vedere unde lucrez, primesc multe propuneri de la fotografi și stiliști care vor să-și vadă shooting-urile de modă publicate. Da. Știu că mențiunea asta vine ca un trăznet, dar mă refer la edițiile tipărite. Da, chiar dacă apar în România.
Numai că, de cele mai multe ori, propunerile astea nu sunt potrivite. Pot să vin cu explicații și argumente, dar chiar nu cred că-i interesează decât pe cei care sunt în industrie. Pe scurt, e greu să faci un shooting, așa cum ți-l imaginezi tu, să ai la dispoziție toate resursele și să se și potrivească cu o revistă sau cu alta, într-un anumit moment. Am citit multe din mailurile astea, m-am uitat la imagini, peste 90% din ele erau din cu totul alt film.

Bun. Săptămâna trecută mă trezesc cu un mail de la un destinatar necunoscut, dar al cărui subject era ăsta: Permission to close your file?
Pff, mi-am zis, Mara, ce-ai mai făcut? Ce n-ai plătit la timp? Deschid repede mailul, să văd cu ce-am greșit.

Așa că, lecția numărul 1: puneți un subject interesant.
Lecția numărul 2: ar fi bine ca textul din email să fie lămuritor și să nu te calce pe nervi.

Rândurile de mai sus – trimise de un fotograf din Barcelona, cum am aflat din semnătură – m-au băgat mai mult în ceață. Ce dosar vrea să închidă? Ce voicemail? Ce permission?
Numele nu-mi spunea mare lucru, așa că am dat search în inbox. Am mai găsit niște propuneri de la el cu invitația de a mă uita pe site-ul lui și cu niște fotografii. Emailurile erau marcate ca citite, dar nu răspunsesem la ele – și aici puteți să mă blamați, sunt o scorpie, dar serios că nu apuc, abia fac față cu mailurile la care trebuie să dau reply. Mă rog, mi-a scris de vreo două ori în 2019 și de două ori în 2020. Nu știu despre ce dosar îmi scria. M-am mirat și am uitat de povestea asta.

Trei zile după, mă mai lovește un email: Your file has been closed. Bam! Gata, am încurcat-o! L-am citit, am râs și aproape că am vrut să-i răspund.

Wow, mi-a închis dosarul :))). Avem și closure: <since it’s over>! Și două întrebări: de ce nu mă interesează fotografiile lui. Adică sigur sunt bune, sunt perfecte, sunt cele mai bune, ce e în neregulă cu mine de nu mă interesează?! Sau o fi făcut el ceva?

Moment în care, după ce m-am oprit din râs și din mirare, mi-am zis că tare greu ar fi fost să lucrez cu un astfel de om, pe care ar fi trebuit să-l calmez, să-l asigur că e minunat, că nu a făcut nimic, că nu e vina lui, că nu e nici a mea. Genul de lucruri care se rezolvă la psiholog, nu la shooting.

Mi-am văzut de treabă, că deja aveam probleme, deși era vorba de un monolog. Dacă mai și răspundeam, cine știe în ce relație complicată m-aș fi trezit. Plus că eram sigură că totul s-a terminat, după cum mi-a scris, ba mi-a mai închis și dosarul.

Ei bine, ghiciți cine mi-a scris în aceeași zi, șase ore mai târziu? Cine?
Același domn, care îmi trimite un mesaj ca și când n-a mai făcut asta niciodată și-mi spune că ar vrea să-mi trimită niște fotografii pentru revistă.
Bănuiesc că mai urmează. Sunt curioasă dacă-mi închide din nou dosarul și dacă mă expediază mai repede de data asta.

Concluzia e că i-am reținut numele, acum pot să spun că știu un fotograf din Barcelona cu care n-o să lucrez niciodată.

Foto: Devanath / Pixabay

The post Cum să (nu) faci new business appeared first on Mara Coman.

De două săptămâni, viața noastră e altfel. #StamAcasa. Nu e cel mai greu lucru pe care îl avem de făcut, dar nici cel mai simplu. Statul acasă e plăcut când nu durează mai mult de câteva zile și când nu-ți e frică. Știu sigur că nu sunt singura, așa cum știu că sunt și oameni care fac față mai bine acestei perioade.

Aș vrea să știu cum faceți voi, ceilalți. Care sunt lucrurile care vă ajută să treceți peste nebunia asta, ce părți bune ați descoperit, ce temeri aveți, ce speranțe. Ale mele sunt mai jos.

–

Sunt Mara și stau acasă de 12 zile.
Am 40 de ani, mamă de gemene (Ioana și Maria au 9 ani) sunt redactor-șef la Harper’s Bazaar.
Locuiesc în București. De câțiva ani stăm la casă și m-am bucurat mereu că avem curte și că fetele au unde să iasă și să se joace. Iar zilele astea mă bucur cu atât mai mult. E drept că s-a stricat vremea, dar tot o să vină primăvara-ntr-o zi.

Ultima dată când am ieșit din casă am fost la întâlnire de business, one to one. Am mers cu Uber, mi-a fost teamă de metrou. Am încercat să ating cât mai puține lucruri și mi-am dezinfectat întruna mâinile și telefonul. Acum 11 zile încă mai aveam gel antibacterian.
La întâlnire am cerut o cafea și-apoi mi-a fost frică să o beau, că m-am întrebat dacă fata care mi-a adus-o a atins ceașca și dacă a venit la job cu metroul. Mi-am zis că-s o ciudată.
Înainte de ziua asta, în aceeași săptămână, am fost să-mi fac analizele. Nu prea aveam chef, dar m-am gândit că, dacă începe nebunia, nu voi mai ieși din casă și o să amân foarte mult. Și bine am făcut că m-am dus, măcar am aflat că sunt sănătoasă.

Jobul meu îmi permite să lucrez de acasă. De altfel, fac asta de aproape trei ani. Totuși, erau zile în care mergeam la birou și să întâlneam cu colegii mei ca să rezolvăm mai eficient niște lucruri. Aveam diverse întâlniri, ședințe, evenimente. De altfel, se întâmpla destul de rar să stau în casă două zile la rând.
Până aici, lucrurile sunt OK. Dar eu lucrez la o revistă care se tipărește și care, în mod tradițional, se vinde la chișcurile de ziare. De la ediția care va apărea la final de martie, o să vindem Bazaar și online.

Cumpărăturile mă cam sperie. Am reușit să comand prin Bringo o singură dată, după zeci de încercări. Tot o dată am fost într-un hypermarket, săptămâna trecută. N-am avut un sentiment bun, mi-era teamă tot timpul, nu-mi venea să ating nimic.
Aș vrea să găsesc o variantă în așa fel încât să nu mai merg în hypermarket.
Oricum, când am ajuns acasă, am spălat tot ce se putea spăla, inclusiv ciocolata.
Gătesc și încerc să nu arunc nimic – dar asta făceam și înainte, pentru că mă deranjează teribil să arunc mâncarea.

Părți bune nu sunt așa de multe, dar încerc să le văd.
– avem curte, deci putem ieși la aer;
– deși locuiesc aici de niște ani, n-am făcut niciodată un grătar în curte. Până alaltăieri, când era și o vreme superbă. A trebuit să vină pandemia asta ca să mă bucur de un lucru atât de mic.
– am doi copii, nu unul – e foarte important, că se joacă împreună și au mereu ceva de făcut ele două. Nici nu se ceartă, deci momentele în care se plictisesc sunt destul de rare. Știu că au trecut doar 12 zile și că va fi mai greu după atâta stat acasă, dar tot le va fi mai ușor împreună;
– că toate astea nu s-au întâmplat acum un an, când locuiam doar eu cu fetele. E altfel când ai cu cine să te sfătuiești sau măcar cu cine să te cerți. M-am tot gândit zilele astea că e, probabil, tare greu să fii singur singurel într-o casă și să nu poți să ieși, să nu te vezi cu nimeni;
– da, am mai mult timp, că nu mai am întâlniri și ședințe;
– a, și multe cărți pe care mi le comandasem și pe care îmi doream să le citesc. Aproape un raft întreg. Poate reușesc zilele astea;
– sper că o să pun totul în ordine acasă. Pentru mine ordinea e foarte importantă, dar nu am mereu timp și chef;
– nu m-am plictisit încă acasă, am avut multă treabă pentru job;
– am gătit aproape zilnic și îmi place să fac asta. Nu știu însă cât o să-mi mai placă;
– nu mă mai trezesc în fiecare zi la șase dimineața.

Zile negre sunt cele în care îmi e frică. Am avut deja niște stări de anxietate cu care nu mă mai întâlnisem de foarte mult timp. Am stat cu ochii în lacrimi și mai mult în pat, încercând să mă liniștesc.
Mi-e frică de criza economică, mai ales că aud doar scenarii negative. Mi-e frică de boală, mi-e frică pentru copiii meu – știu, știu, ei sunt cel mai puțin afectați, dar chiar și-așa, tot ar fi o sperietură. Mi-e frică pentru taică-meu, care are 80 de ani și e singur. Mi-e frică de izolare pe perioade lungi. Mi-e frică când cifrele cu oamenii care mor în Italia în fiecare zi și când aflu că noi, românii, nu prea înțelegem asta cu statul acasă.
Mi-e frică și de lipsa de chef și de răul provocat de stat în casă. Chiar dacă mie îmi place să stau și singură, ba chiar am nevoie de singurătate, nu mi-e bine pe perioade lungi. După trei zile de stat în casă am o durere de cap surdă și îmi cam piere cheful de toate lucrurile alea pe care aș putea să le fac – le-am înșirat mai sus.
Se aud întruna sirenele mașinilor de poliție și alte salvărilor. Azi a trecut pe stradă o mașină din aia în care cineva spunea în portavoce să stăm în casă. M-am simțit ca într-un film de groază, vocea aia părea să anunțe ceva apocaliptic.
Mi-e frică când aud medici spunând „suntem toți în mâinile Domnului” când eu credeam că suntem în mâinile lor.

Ca să-mi fie mai bine, încerc să-mi amintesc toate părțile alea bune pe care le poți găsi în contextul ăsta. Că suntem sănătoși cu toții și că asta e cel mai important.
Nu mă mai uit la știri la TV, mă afectează mult. Am nevoie de informare, dar prefer să citesc știrile – au alt impact, nu mă mai panichează – și să caut surse sigure.
Citesc zilnic și știri pozitive care chiar îmi mai ridică moralul.
Fac tot felul de lucruri care pot fi catalogate drept frivole: îmi dau cu parfum, deși nu plec nicăieri. Îmi pictez unghiile. Încerc o cremă nouă pentru față.
Mi-am propus să iau la rând ghivecele cu flori (cred că am vreo 30) și să văd în ce stare e fiecare, să rup frunzulițele uscate, să le schimb ghivecele sau pământul dacă e cazul. E ceva ce îmi place și mă relaxează, dar ceva pentru care, de obicei, nu am timp.
Și, cel mai important, vorbesc cu oameni dragi. Inclusiv cu cei optimiști. Am eu niște prieteni buni, care îmi zic că o să fie totul bine – și pe care îi și cred.

Ce o să fac când o să se termine pandemia? În primul rând, mă gândesc deseori că o să se termine. Îmi imaginez ziua aia în care o să-mi amintesc de tot ce trăim azi, dar la trecut.
Vreau să mă duc în parcul de lângă casa mea și neapărat la piață, să cumpăr și legume, și fructe, și brânză și flori. Și pâine de la brutăria aia la care e ereu coadă – pe bune că o să stau la nenorocita aia de coadă, doar unde naiba o să mă grăbesc?!
Vreau să mă văd cu prietenii mei și să stăm de vorbă până dimineața, chiar dacă a doua zi n-o să fiu bună de nimic. O să merg la yoga sau la pilates. Poate la ambele.
Îmi este tare dor de mare și de Italia, țara mea preferată.

Vouă cum vă e acasă zilele astea?

The post Acasă appeared first on Mara Coman.

În vară se fac trei ani de când lucrez de acasă. Nu exclusiv de acasă – sunt perioade în care merg la birou, pentru că ne e mai ușor, mie și colegilor mei, să fim împreună în zilele de dinaintea trimiterii revistei în tipar. Desigur, se poate face asta și remote, cum am aflat aseară. Însă comunicarea e un pic mai dificilă: uneori, din punct de vedere grafic, nu știi exact ce vrei și trebuie să fii acolo, să încerci, să te răzgândești etc.

În anii ăștia, am fost de multe ori invidiată pentru acest lucrat de acasă. Pentru mine a fost, desigur, un mare ajutor, în special când fetele mele erau mai mici. În ultimele luni, însă, am simțit că nu mai e un deal atât de bun pentru mine și chiar îmi propusesem să schimb asta. Pentru că lucratul de acasă are și dezavantaje. Ca să poți munci de la domiciliu pe termen lung nu trebuie să fii doar foarte organizat, ci și foarte sănătos la cap. Să te trezești dimineața în fiecare zi, să te îmbraci, să te pieptăni, să pleci de-acasă și să interacționezi cu alți oameni, chiar și așa, obligat-forțat, ajută.

Anyway, m-am apucat să scriu chestia asta pentru că mă minunam cum, în primele zile de „lucrat de acasă”, în bula mea de Facebook era o adevărată veselie. Yeeey, lucrăm de acasă. OK, până aici chiar înțeleg – așa am reacționat și eu, după ani de dus la birou. Mai ales dacă ai un program strict, să lucrezi de acasă e, dintr-o dată, o minune. Chiar și în contextul ăsta, al pandemiei: ca să rămânem în toate mințile, ajută să vedem partea bună a lucrurilor.

Dar, tot în bula mea de Facebook, vedeam și oameni care nu păreau (că na, nu am de unde să știu sigur) că au vreo treabă cu lucratul – ci doar cu statul acasă. Adică anunțaseră că muncesc de la domiciliu, dar, pe de altă parte, se întreceau în postări despre:

– nu mai pot să stau în casă, mă plictisesc, simt nevoia să ies undeva (după două zile);
– voi ce-ați mai citit? n-am nici o carte bună la îndemână;
– și ce seriale mișto ați descoperit în ultima vreme?
– hai să facem o listă de activități, ce-să-faci-când-stai-acasă…

… și lista ar putea continua, dar mă opresc aici, la asta cu lista de activități, că e preferata mea. Bănuiesc că au crescut și căutările în Google cu „ce să faci acasă”. Oameni buni, voi vorbiți serios? Chiar nu aveți nimic de făcut după doar două, trei zile de stat la voi acasă?

Și, apropo, nu ziceați că lucrați? OK, din dormitor, dar nu era cu lucrat? Chestia asta mi se pare al naibii de importantă: acum se întâmplă ceva foarte grav. Nu e de joacă. Ne e în pericol sănătatea și viața așa cum o știam. Ne poate lovi o criză cum n-am mai văzut și ne putem trezi, în două luni, fără job-uri și fără variante. Știți voi, lucratul ăla de acasă? Singura soluție e să ne ajutăm unii pe alții. Respectă-ți angajatorul, cel care îți dă bani în perioada asta grea, deși nu știe dacă nu va da faliment mâine. Fă tot ce poți să îl ajuți – nu ajuți doar compania, ci te ajuți și pe tine: îți dai o șansă la o fărâmă de stabilitate în aceste timpuri în care nu știm ce se întâmplă de la o zi la alta.

Oameni buni, aceasta nu este o vacanță. Mi-e teamă să nu ajungem să spunem vreodată că perioada asta a fost cea mai grea prin care am trecut. Unii dintre noi nu pot face mai mult: nu suntem toți doctori, nu suntem asistente, nu reprezentăm companii care își permit să doneze sume de bani sau produse de igienă. Dar putem ajuta firma în care lucrăm, care s-a gândit la sănătatea noastră și care nu ne-a obligat să venim la birou (chiar dacă inițial legea îi permitea să ne cheme la program): hai să ne facem treaba cum putem mai bine în condițiile astea. Poate reușim, împreună, să trecem peste perioada asta fără să se prăbușească tot.

Menționez că…
… știu că nu toți cei care au cerut recomandări de seriale sau de cărți „nu-lucrează” de acasă. Știu că facem asta și pe timp de pace și recunosc că sunt unul dintre cei care selectează „turn on notifications on this post”, ca să nu cumva să pierd ceva. Știu și că serile pot fi mai lungi și mai plictisitoare și că unii dintre noi adună sugestiile astea pentru orele de „după program”.

P.S. Last, but not least, sunt câțiva oameni care mi-au zis, zilele astea, că vor rezista numai cei care vor reuși să se adapteze. O să tot repet asta, în special pentru mine. Și mă uit la multe business-uri care încearcă să se adapteze: restaurantele fac comenzi online și, iată, tocmai am primit o invitație la un eveniment care va avea loc online. Dacă putem, e momentul să ne susținem brandurile preferate. Vreau să cred că viața noastră nu va fi total schimbată după criză, că o să recunosc orașul, că restaurantul în care îmi plăcea să mănânc va fi din nou deschis, că magazinul în care mergeam la cumpărături se va redeschide și el, la fel și locul cu cea mai bună înghețată de fistic. Business-urile astea, și multe altele, sunt acum puse la încercare.
Dacă-ți permiți, comandă-ți acasă cina pe care, altfel, ai fi luat-o vineri seara, în oraș.

The post Aceasta nu este o vacanță appeared first on Mara Coman.

Au fost foarte puține lucruri pe care le-am câștigat ușor.

De multe ori, a trebuit să strâng din dinți și să iau decizia cea grea: să continui. N-a meritat întotdeauna. Și e greu de pus în balanță ce-am pierdut versus ce-am câștigat. Dar am constat că lucrurile astea pe care le-am câștigat n-au venit ușor. N-au venit de la sine. A fost nevoie de un efort ca să fac să se întâmple.

Am ceea ce mulți – chiar și eu – spun că e  the dream job. N-a venit ca un cadou, de ziua mea. Nu mi-a făcut nimeni cadou o revistă. A venit cu nopți nedormite, cu foarte puțin timp rămas pentru mine, cu zile în care mi-a fost rău și n-am plecat acasă – uneam două scaune într-o sală de meeting îmi trăgeam sufletul până când mă simțeam în stare să muncesc din nou.

Am câțiva prieteni pe care îi iubesc enorm și care au făcut lucruri minunate pentru mine. Lucruri mari și mici. Și nu voi ști niciodată cum să le mulțumesc pentru acel <Pot să te ajut cu ceva?> spus în momente în care aveam atâta nevoie să aud asta. Pentru că uneori prietenii pot face ceva pentru tine. Și alteori nu pot face nimic, însă pot să te întrebe asta – și valorează mai mult decât orice.
But don’t take friends for granted. Să ai prieteni înseamnă să dai ceva la schimb: să fii și tu acolo când au – și când nu au – nevoie de tine. Înseamnă timp petrecut împreună. Din fericire, să petreci timp cu oameni care îți sunt dragi e cel mai frumos lucru. Cel puțin pentru mine.

Am două fetițe gingașe și năzdrăvane în același timp – și jur, combinația asta există. Ioana și Maria sunt cele care îmi ocupă timp, îmi dau bătăi de cap și, mai presus de toate, îmi confirmă că am făcut, cu siguranță, un lucru bun în viață: pe ele :). Pot să mă scoată din sărite și să mă topească de emoție la cinci minute distanță. Copiii îți dau cea mai frumoasă și mai sinceră formă de dragoste, nealterată în nici un fel. O dragoste reală, palpabilă și brută: <Te iubesc mai mult decât iubesc castravetele>. Și da, vin să mă îmbrățișeze în cele mai ciudate momente – fix când am în mână o tigaie cu ulei încins. Copiii vin la pachet și cu o mulțime de probleme: cea mai cruntă frică pe care am trăit-o a fost când s-a îmbolnăvit una dintre ele.

Și iată-mă aici, la doar 38 de ani :), într-o seară în care m-a lovit gândul ăsta (știu, pare evident): că nimic nu vine gratis. Că trebuie să muncești mult pentru tot ce îți dorești cu adevărat. Să te lupți uneori. Și, chiar dacă nu mai am 25, mă simt de parcă am toată energia de atunci. Ba chiar am și planuri. Știu deja ca va fi cu multe eforturi, dar știu și că I can make things happen. Wait and see.

The post Lucrurile bune nu vin gratis appeared first on Mara Coman.