Știu că nu e un titlu de glorie, dar mie nu prea-mi plac surprizele. Până aici nu sună chiar rău, e confortabil să știi ce urmează și să planifici. Doar că „să nu știi” și să te lași surprins înseamnă și o bucurie de care n-ai parte prea des când ești control freak.

Am făcut această introducere doar ca să înțelegeți cum am reacționat eu primăvara trecută, când a început pandemia. Eu, cu nevoia mea de previzibil și cu planurile bine puse la punct. Acum zâmbesc, dar n-a fost prea fun.

Și-am început 2021 spunându-mi că nu-mi mai fac nici un plan. New year, zero resolutions. Doar că obiceiurile de-o viață nu dispar așa ușor; mă tot trezeam că pun la cale câte ceva. Și-ntr-o zi, scrolând pe Instagram, am dat peste o postare cu „micro-rezoluții”. Una dintre ele mă îndemna să-mi fac cu ochiul când îmi întâlnesc privirea în oglinda din lift.

Și-am zâmbit, așa cu ochii-n telefon. Ce-ar fi dacă, în 2021, mi-aș face planuri realizabile? Așa că mi-am propus să pun pe hârtie (aici, pe blog, e „hârtia” mea) o listă cu lucruri aparent neînsemnate, dar care contează pentru mine. Și care depind numai de mine.

Chiar dacă stau acasă. Pentru simplul fapt că mă binedispune. Eram obișnuită să folosesc parfumul doar când ieșeam din casă, dar nu văd nici un motiv pentru care să nu-mi fac această plăcere și în zilele în care nu plec nicăieri.

Sigur că e mai comod să comand online tot ce am nevoie, dar eu iubesc piețele. Mă bucur de fiecare dată când mă plimb printre tarabele cu fructe și legume proaspete, cumpăr mult pătrunjel pentru salată și, aproape întotdeauna, flori.

Mai ales că-mi e dor de ei. E drept, în contextul în care ne vedem rar spre deloc, conversațiile noastre durează măcar o oră, dar întotdeauna simt că e o oră bine investită din timpul meu.

Aici, în București. Și da, singură. Să-mi comand o cină delicioasă, în cameră, să beau un pahar de vin, să văd un film și să citesc. Să dorm într-un pat king size și-n cearșafuri din alea proaspăt călcate. Să-mi umplu cada cu apă fierbinte și spumă. Să nu-mi sune alarma de la ceas a doua zi și, când deschid ochii, să am o priveliște superbă. Oare ce hotel din București e așa?

Îmi place să gătesc, dar sunt un dezastru la capitolul deserturi. Așa că mi-aș dori să mă specializez într-un singur fel dulce, doar unul, dar care să iasă cum trebuie. Să crească aluatul, să nu fie nici prea ars, nici prea necopt. Și, dacă nu cer prea mult, să le placă și fetelor mele, ca să simt măcar o dată că pot concura cu ciocolata de la supermarket.

Nu glumesc. Alea 7563 de mailuri unread sunt cele cu informații de care „e posibil să am nevoie”. Unele, din 2013, dar cred că am și din paleolitic. Desigur, nu ajung niciodată la ele și ar fi bine să n-aștept până când vine Marie Kondo să le pună în ordine.

Una dintre pasiunile mele e papetăria, iar stilourile sunt pe locul 1. Și cerneala, desigur. Nu cartușele cu cerneală, ci cea în călimară. Am diverse culori, diverse branduri și (doar) câteva stilouri preferate. O să caut mai multe motive să le folosesc.

Și fără să mă simt vinovată sau să mă întreb când o să-i port.

Eu mie, când mă zăresc în oglinda din lift – exact așa cum spunea postarea pe care am văzut-o întâmplător pe Instagramul IQOS. Care mi-a amintit că mi-e bine când sunt atentă la mine însămi, când mă întreb ce aș vrea să fac și nu ce trebuie.
Bine, mi-a amintit și de un flirt în lift, de acum câțiva ani, că a fost tot cu zâmbete și cu priviri. În perioada aia n-am întârziat niciodată la job, dar asta e deja altă poveste.

Foto: Alex Gâlmeanu

The post 9 lucruri pe care vreau să le fac în 2021 appeared first on Mara Coman.

Sunt conștientă că ăsta nu e un subiect fierbinte: oamenii care vor să afle ce-am făcut eu anul trecut sunt destul de puțini. N-o să caute nimeni în Google „ce a făcut Mara în 2020”. Mi-am mai propus și să scriu doar despre lucruri bune, deci se mai cern unii și aici :). Însă ăsta e spațiul meu personal și, cel mai important, trebuie să-mi facă mie plăcere ce scriu și cum scriu. Nu sunt agenție de știri, nu mă interesează cantitatea, iar când mă apuc de scris mă gândesc întâi la ce vreau să spun, nu la trending key words. Așa că las mai jos un text personal și important pentru mine. Dacă rezonați și voi cu el, nu pot decât să fiu fericită.

Anul trecut a fost blând cu mine. Bine, asta nu înseamnă că n-am trecut și eu prin frici și angoase, că nu mi-am dorit să-mi văd prietenii mai des sau că n-am simțit uneori că-mi iau câmpii. Le-am bifat pe toate cu succes. Ei bine, să văd partea plină a paharului în contextul ăsta nu e neapărat ușor – dar e necesar. E un exercițiu care mă ajută să nu uit că am pentru ce să zâmbesc și să fiu recunoascătoare.

În ordine aleatorie, încep cu faptul că…

Știu că asta poate să vă ducă cu gândul la zile în care am stat în pat până la prânz sau la reprize de somn bun după-amiaza. Nu a fost deloc așa; m-am trezit, aproape zilnic, pe la 7 și jumătate. Diferența e că m-am trezit fără ceas. Nu a sunat nici o alarmă. Și nu am mai grija fetelor cu tot ce înseamnă trezit, mic dejun, îmbrăcat pentru școală. De anul trecut, micuțele se trezesc singure și își iau micul dejun.
În anii dinainte, când mă trezeam la 6 în fiecare dimineață, aveam senzația că sunt veșnic obosită.

Fără tam-tam, eveniment și countdown, dar am refăcut blogul de la zero. Era un plan mai vechi, care s-a concretizat în toamnă. Am logo nou, design nou, totul e nou. Am avut mare noroc să lucrez cu Vali (pentru logo și design) și cu Bogdan (pentru tot ce ține de programare) și sunt tare fericită cu rezultatul. Am avut proiecte mai multe și mai frumoase, deci aici numai de bine.

Iar eu nu-mi fac așa de ușor prieteni. Sunt oameni care-mi plac, dar puțini. Motiv pentru care nu mă așteptam să-mi fac prieteni noi în Anul Pandemiei, când am văzut oameni mai rar ca niciodată. Dar uite că s-a întâmplat și asta, iar ca bonus: fetele mele s-au împrietenit cu băieții lor. Aștept doar vremurile în care să ne putem vedea oricând, fără stres. Da, tot eu sunt cea mai panicată, deși precauți suntem toți.

… după ce mi-am dat ochii peste cap de vreo 20 de ori că trebuie să fac asta. Cele două patrupede aveau căsuța lor, dar erau pisici de corporație. Când toată lumea a început să lucreze de acasă și ele au rămas singure pe plantație, a trebuit să cedez la argumentele celuilalt adult din casă. Care a promis foarte multe lucruri pisici-related (vreo 10% din ele s-au și întâmplat); noroc că m-au cucerit mieunătoarele.
Motivul pentru care nu voiam animale în casă este că mă deranjează părul de pisică (mi se înfundă nasul, mă mănâncă pielea și am senzația că tot ce respir e blana lor) și pentru că viața cu două animale și doi copii în aceeași casă nu e deloc simplă. Am avut dreptate: nu e ușor, dar e fun! Între timp nici nu mi se mai înfundă nasul și am fost avansată: sunt sclava Pisicii Roz.

Deși visez cu ochii deschiși la o escapadă italiană (când se va putea și va fi și safe), trebuie să recunosc că excursiile pe care le-am făcut din vara asta au fost mi-nu-na-te. Am ales destinații și cazări gândindu-ne la singuranța noastră și am încercat să fim cât de atenți posibil. Am fost fericită să duc fetele în Deltă, la Sighișoara și la Brașov, la Sibiu și la Vâlcea, la Turda, Cluj sau la Oradea. Au fost mai multe locuri, nici nu le mai știu pe toate. Marea am văzut-o puțin, în Bulgaria, dar ne-am bucurat de ea.

Iar aici o să amestec lucruri care par neimportante cu altele care par importante. M-am bucurat de seri în care am stat să potrivesc un puzzle cu fetele mele. E o treabă migăloasă, care-mi place și care-mi relaxează mintea. Acum avem înșirat unul de 3000 de piese și stăm destul de bine.

Am alergat vara (din păcate e un obicei pe care-l practic când e vreme frumoasă, n-am reușit să mă țin de alergat și iarna) și am descoperit yoga. La capitolul yoga sunt la început, nu știu dacă o să continui sau nu. Dar îmi dă o stare de bine, iar corpul meu e fericit și uimit să descopere mușchi despre care nu știa că există. Yoga a însemnat – mai ales în perioada asta în care suntem toți acasă, în fiecare zi – și intimitate. Închid ușa și, pentru o oră, și oamenii, și pisicile se descurcă fără mine. Ceea ce e minunat.

Și am fost la doctor. Zic „la doctor” generic, pentru că am fost, de fapt, la mai mulți. Bănuiesc că pentru mulți dintre voi e ceva firesc; pentru mine e o victorie. Mi-am pierdut mama din cauza cancerului, de aici și diversele mele anxietăți pe tema sănătății și a mersului la medic.
Dar anul ăsta, în pandemie, logica a reușit să-mi domine frica asta, așa că am mersla mai multe consultații ca niciodată. Mi-am făcut toate analizele recomandate și toate ecografiile. Acum știu la ce trebuie să fiu atentă și dorm liniștită. Senzația e priceless – mi-am propus să scriu și despre subiectul ăsta, pentru că sunt convinsă că nu sunt singura care a trecut prin așa ceva.

La capitolul ăsta aș vrea să menționez că da, am făcut eu pâine de casă în primăvară, dar am încheiat 2020 fără să fac banana bread. Și cu doar 2 kilograme în plus, de care vreau să scap luna asta. Îmi vin încă jeanșii dinainte de pandemie, ceea ce mă bucură. Mai sper doar să mă vaccinez curând, poate-poate o ajunge și la mine o doză de la cei care refuză.

Da, am pus poză cu pâine pentru că mi-e foame :).

The post Dragă 2020 appeared first on Mara Coman.

Ne-am plâns destul de mult în Anul Pandemiei (și aici mă includ și pe mine), însă, acum, la final, când am tras linie, am ajuns la concluzia că n-a fost atât de rău. Cel puțin pentru mine. Am vorbit despre asta cu colegele mele din #ACinceaPutere și ne-am gândit ca, acum, la finalul lui 2020, să scriem despre părțile bune. Mai mult, am vrut să nu scriem doar despre noi, ci și despre voi.

De aceea, la începutul lui decembrie, am făcut un video în care vă rugam să-mi scrieți și să-mi povestiți care au fost părțile bune și frumoase din 2020. Și recunosc că am avut emoții, mai ales că nu v-am mai rugat niciodată să faceți ceva pentru mine. Au mai fost diverse momente când am pus o întrebare pe Facebook sau pe Instagram, alteori câte un giveaway – dar de data asta era cu totul altceva. Să te apuci să scrii, chiar și câteva rânduri, e un efort. M-ați flatat pentru că ați făcut acest efort, de a scrie, dar mai ales că v-ați deschis sufletul pentru mine și blogul meu.

Mi-au scris oameni pe care îi „cunosc” doar din Social Media, dar și prieteni din offline. Am primit mesaje pe Facebook, pe Instagram, pe mail și pe WhatsApp. Cele mai multe mesaje au venit în ziua în care am postat video-ul cu invitația să-mi scrieți. Altele au venit în zilele următoare. Le-am citit pe toate și le-am salvat, iar acum o să public câteva dintre ele, folosind numai prenumele voastre, așa cum am promis.

De ce voi publica doar câteva? Pentru că am vrut să selectez, pentru voi, cititorii mei, o parte din lucrurile bune trăite anul ăsta. Unele scrisori conțin idei similare și, dacă le-aș publica pe toate, am pierde din puterea mesajului și, foarte probabil, atenția ar scădea pe parcurs. Și apoi, da, și pentru că sunt foarte multe 🙂

Vreau să vă mulțumesc încă o dată pentru că mi-ați scris. Fiecare semn primit de la voi mi-a adus bucurie și m-a făcut să mă simt specială și norocoasă. V-ați luat din timpul vostru pentru a-mi scrie mie. Să primesc feedback-ul vostru a fost ca un cadou superb, venit puțin înainte de Crăciun. Un om care scrie nu-și poate dori nimic mai mult.

Un an care a reușit să îmi smulgă inima din piept și să o rupă într-un milion de bucăți. Un an în care a trebuit, de nenumărate ori, să mă bat singură pe umăr și să îmi spun că, într-o zi, va fi bine. Un an pe care, dacă aș fi fost întrebată acum câteva luni, mi-aș fi dorit să îl pot șterge complet. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și, cu toate astea, cred că totuși m-a învățat ceva. M-a forțat să strâng eu bucățile inimii mele de pe jos și să le pun la loc. Într-o altă formă, dar mult mai bine; într-o formă care nu numai că mi-a arătat cât de puternică pot fi, ci care m-a sculptat pentru tot ce urmează de acum înainte. Iar acesta este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în 2020. (Daria)

Am descoperit locuri noi și surprinzătoare din România (Geoagiu Băi, Râpa Roșie, cetățile din Arad și alte locuri mai ascunse de prin munții noștri).
M-am reîndrăgostit în atâtea moduri de NOI, eu și cei doi copii, de casa noastră și de ce suntem noi împreună. E uimitor ce ne-a adus aceasta perioada împreună, stând doar în casa, ei cu școala, eu cu jobul, a crescut respectul, empatia, afecțiunea. Mă consider norocoasă în fața tuturor generațiilor trecute că mi s-a oferit acest mod de viață „altfel” și de a ne cunoaște unii pe alții „cu de toate”.
Interacțiunea cu prietenii s-a restrâns doar la trei și a devenit amuzant să ne simțim că „pe vremuri”: ne vedem la noi acasă, gătim împreună. S-au schimbat radical activitățile pe care le avem împreună, dar asta doar ne-a adus mai aproape.
Eram speriată la început, simțeam că voi regresa în toată evoluția mea psihologică și personală de până acum, îmi era frică să nu ajung iar în toxicitate sau depresie, dar a fost total contrar: am învățat să fiu mai răbdătoare cu mine, mai indulgentă cu ceilalți, să privesc din exterior și să nu judec, să mă adaptez mai ușor și să le iau toate așa cum vin privind spre lecția din ele. Cred că în sfârșit învăț să fiu singură și să fiu ok așa, să-mi spun mie cu încredere că mă iubesc și că sunt mândră de mine.
Fiul meu este în clasa I, anul trecut la pregătitoare a fost chinuitor pentru el, se vedea clar că nu era pregătit pentru tot ce înseamnă școală. Școala online a picat la fix pentru el, a putut să se adapteze în ritmul lui și cu siguranța oferită de casă, acum are o cu totul altă atitudine față de școală și i-a crescut încrederea în sine. (Mihaela)

 

Pentru mine, bun în 2020 a fost că nu am mai pierdut pe nimeni apropiat, așa cum s-a întâmplat în 2018 cu tatăl meu și bunica soțului meu la doar câteva luni distanță. Iar în 2019, socrul meu a fost la un pas de moarte. Apoi, în 2020, dacă mai era nevoie, am realizat încă o dată că viața îți oferă întotdeauna șansa unui echilibru și că ceva rău e compensat apoi cu ceva incredibil de bun. Am descoperit încă o dată că atunci când ai o perioadă foarte grea, fix atunci ai mai mult curaj să te arunci și să faci lucruri pe care credeai că nu le poți face sau pe care le-ai tot amânat din diverse motive. (Raluca)

Eu în 2020 am descoperit statul acasă. Că îmi iubesc casa, că îmi place gradina și că sufăr de fiecare dată când vreun melc sau vreo căprioară îmi mănâncă căpșunile sau florile. Că dealul din fața mea e frumos și plimbările, deși mult pe aceleași rute, îmi țin creierul acasă. Că rutele alea sunt frumoase – le-am ales așa, că pe unde nu îmi place, nu mai mai duc a doua oară :). (Cristina)

Am încercat să văd și părțile bune, chiar dacă uneori părea că lipsesc. De exemplu, tata a avut niște probleme grave de sănătate începând din octombrie. Am avut cu siguranță și zile foarte proaste, dar am preferat să mă concentrez pe ceva pozitiv. M-am apropiat mai mult de mama, cu tata vorbesc acum zilnic la telefon (ceea ce pentru noi e wow, înainte vorbeam de două ori pe an). Tot cu ocazia asta mi-am dat seama că e în regula să ceri ajutorul când ai nevoie, nu te face o persoană mai puțin puternică.
Sunt sigură că oricine poate vedea jumătatea plină a paharului, chiar și în situații dificile. Trebuie doar să facem un efort. 🙂 (Alina)

Am reușit să termin anul fară datorii, chiar cu niște (puțini) bani strânși, ceea ce nu mi se întâmpla niciodată. Asta nu pentru că m-am schimbat eu și brusc am știut să am grija de finanțe. Cred că se datorează faptului că nu am mai putut călători. Acolo se duceau o bună parte din banii mei. Și îmi lipsesc călătoriile foarte mult. Dar faptul că termin un an pe plus îmi dă o oarecare liniște. O stabilitate. A ajutat și faptul că ieșirile în oraș au scăzut dramatic. Cu ocazia asta am aflat unde se duceau banii mei. Deci nu neapărat pe haine, cum ar crede alții. Îți dai seama că, după mult-așteptatul vaccin, prima chestie pe care o să vreau să o fac e să călătoresc. Dar măcar nu o să îmi mai fac datorii pentru asta :). (Flavia)

M-am tot gândit la ce mi-a adus bun 2020 de când am văzut postarea ta și deși primele lucruri care-mi vin în gând în jurul lui sunt rele, am reușit să găsesc și câteva zâmbete.
Primul dintre ele este faptul că tata, diagnosticat cu cancer la sfârșitul anului trecut – și cu șanse mici de supraviețuire – este încă aici cu noi. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare clipă în plus alături de noi.
Un alt lucru care m-a bucurat este acela că am reușit să plecăm câteva zile la munte, în toamnă, deși credeam că n-o să mai putem pleca prea curând. Pandemie, restricții, prea mult de muncă.
Și dintre cele “pentru sufletul meu” sunt abonamentul la sport de care am reușit să mă țin două luni de zile – până în Octombrie (când a fost diagnosticată cu cancer și mama) și cursurile online “despre scris” și “despre harfă” pe care m-am îndurat să le trec în agenda sfârșitului de an.
(Laura)

2020 este anul care mi-a dăruit timp. Timp pentru reflecție, introspecție și învățare. Timp care a zburat pe lângă mine și fară mine, în anii precedenți, fiind mult prea prinsă în vârtejul activităților zilnice și  prea puțin prezentă. Astfel, am învățat în acest an că frica e o iluzie și poate fi învinsă, am învățat să fiu prezentă în viața mea, să îmi recunosc și să îmi ascult instinctul, să nu-mi mai încalc liberul arbitru, să mă bucur de fiecare zi, să apreciez natura și vindecarea pe care ea ne-o dăruiește, să descopăr liniștea pe care o oferă o viață simplă. (Roxana)

În carantină am văzut și am simțit mai mult ca oricând ce poate însemna ideea de comunitate. Fiecare a lăsat orgoliul la o parte și l-a întrebat pe celălalt cum poate să-l ajute, ce putem face pentru a depăși împreună momentul dificil. Am văzut proiecte ale marilor companii care s-au îndreptat spre micii antreprenori pentru a-i ajuta, pentru a-i promova, am văzut foarte multe idei creative și multe inițiative care ne-au adus zâmbetul pe buze.

Am descoperit multe branduri românești de tot felul, de la mâncare, la produse de îngrijire, iar de haine nu mai zic. Am reușit să consum mult mai puțin plastic, am avut ceva timp să cotrobăi prin toate dulapurile pe care nu le-am deschis de ani, am reciclat o cantitate considerabilă de hârtie și am fost mult mai atentă la tot ce cumpăr, în general.

Apoi, după carantină, m-am bucurat să văd că foarte multă lume, reticentă până acum la a-și petrece vacanțele în țară, a călătorit și a descoperit minunile de aici, din România.

Mi-au dat lacrimile la telefon atunci când o prietenă mi-a spus că avea mare nevoie de un vaccin antigripal și nu reușea să-l găsească. Însă un prieten i-a cedat vaccinul lui: a considerat că pe ea ar ajuta-o mai mult decât pe el în momentul respectiv.

Săptămâna trecută mi-am făcut și eu curaj să donez sânge, iar când am ieșit de la recoltare am văzut o gașcă de motocicliști care așteptau să facă același lucru pentru o cauză umanitară, de care se ocupau prin fundația lor caritabilă.

Desigur că anul ăsta nu a fost excelent, ne gândim la știrile care au curs de la începutul anului, ne aducem aminte de incendiile din Australia, nu mai spun de virus, atentate etc. Practic, anul ăsta le-a avut pe toate. Însă felul în care oamenii s-au mobilizat cred că poate schimba măcar pentru câteva minute perspectiva generală asupra lui 2020. Da, a fost un an rău, dar a scos la iveală atât de mult bine. Dacă ar fi să-i pun o coloană sonoră lui 2020, cu siguranță că ar fi „Oamenii sunt încă frumoși” de la Subcarpați, piesă pe care vă sfătuiesc să o ascultați/vedeți în filmul „No Festival”, pe Netflix.  (Andreea)

Foto: Laura Allen / Unsplash

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.

Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.

***

The post Ce a fost bun în 2020 appeared first on Mara Coman.