Cum nu sunt născută în București, am locuit în tot felul de apartamente și de garsoniere, prin diverse cartiere. La început era ușor să mă mut dintr-un loc în altul, că n-aveam mai nimic, doar niște haine și niște reviste. Apoi am adunat diverse lucruri, dar, oriunde am stat, nu m-a părăsit niciodată gândul că e temporar. Motiv pentru care aveam pretenții relativ mici, așa că nu m-am apucat să redecorez, ci am încercat să fac locul cât mai confortabil.

Casa în care locuiesc acum e cea în care m-am simțit cel mai bine (deși nici asta nu-mi aparține). M-am mutat aici într-o iarnă și, în prima dimineață în care m-am trezit, am lenevit în pat doar ca să mă uit cum ninge. N-aveam draperii și, fără să mă ridic din pat, am putut să mă bucur în voie de o ninsoare cu fulgi mari.
Nici acum nu trag draperiile seara pentru că iubesc să mă trezesc când se luminează și, la fel de mult, să mă uit afară.

Știu că pare banal, dar, pentru mine, lumina și spațiul au fost o mare descoperire. Apartamentul în care locuisem înainte era destul de întunecat, nu prea-mi intra soarele pe geam. N-aveam nici spațiu în jur – când mă uitam pe geam, vedeam doar alte blocuri îmi blocau vederea.
Simplul fapt că aici n-am un alt bloc în fața ferestrei, ci clădiri mai mici, la ceva
distanță, e foarte odihnitor și plăcut.

Îmi plac diminețile acasă. Îmi place dormitorul meu.

Și, totuși, relația cu casa în care locuiesc n-a fost mereu una bună. A fost o vreme în care mi se părea că trebuie să schimb totul, să redecorez. Și nu-i chiar rentabil să faci asta când nu e casa ta – mă tot gândeam că o să mă mut și o s-o iau de la capăt, că n-o să am ce face cu toată mobila cumpărată, că…

Dar toate gândurile astea aveau de-a face, de fapt, cu mine și cu perioada prin care treceam. De exemplu, pe atunci n-aveam nici o plantă. Orice floare primeam, indiferent cât de puțin pretențioasă era, se ofilea. Cu toate astea, dacă ați veni azi la mine acasă, nu v-ar veni să credeți: am ghivece pe pervaze, pe dulapuri, pe frigider. Mai multe în living și mai puține în dormitor, ca să nu le ronțăie pisicile.

Să nu credeți că am aflat secretul îngrijirii plantelor și de acolo s-a schimbat totul. Nu. Ba se mai întâmplă și acum să se ofilească câte una, cel mai probabil pentru că a fost udată prea des. Înainte, însă, florile mele se ofileau din cauza atmosferei de acasă: încordare și tristețe apăsătoare.

Cum să înflorești, când e atâta tensiune în jur?

Când n-am mai fost tristă, m-am simțit de parcă m-am trezit dintr-un somn lung. Am deschis ochii, mi-am cumpărat primele plante și am văzut cum locuința mea prinde viață. Le-aș fi vrut pe pervaz, alături de perdele din in – dar care erau prea scumpe. Din fericire, am găsit unele care imită destul de bine inul, la un preț mai mic. Și poate c-a fost mai bine așa, pentru că nu mă doare sufletul atât de tare acum, când se mai agață pisicile-n ele.

Într-un acces de optimism, m-am apucat chiar să și zugrăvesc singură. Am stat în poziții despre care nu știam că există și am reușit să zugrăvesc o cameră înaltă de trei metri, după care m-am liniștit – a fost mai greu decât mi-am imaginat :). Tot în perioada aceea am citit-o pe Marie Kondo, am aflat cu surprindere că cearșafurile cu elastic pot fi împăturite și am aflat că lucrurile sunt mai ordonate dacă sunt așezate în cutii. Le-am citit apoi pe Diana Mihăilă, pe Sînziana și m-am întrebat cum de nu le descoperisem înainte.

Lumina, spațiul și plantele m-au învățat că am nevoie de foarte puține lucruri materiale ca să-mi faci din casă acasă. Îmi trebuie, însă, disponibilitate. Timpul și pacea de a le observa și de a le pune în valoare.
Nu știu dacă și în cazul vostru e la fel, dar eu amm nevoie de liniște ca să pot să mă bucur de soarele de dimineață, de perdelele mele albe care imită inul, de violetele cumpărate de la florăria mică, de pe colț.

Mi-am amintit de toate astea în vacanța de iarnă, când am citit Cărticica de biniște lansată anul trecut de storia.ro. Cât m-ar fi ajutat când voiam să schimb totul în casă și în viață! Mai ales că n-am găsit în ea doar sfaturi despre design interior, ci și unele pentru suflet. Poveștile despre organizare a casei sunt îmbinate cu cele despre relaxare prin muzică, iar secretele despre creșterea plantelor, cu rețete simple și gustoase, care aduc fericire.

Am cartea lângă mine și tocmai am avut senzația că semăn cu fata de pe copertă. E într-o casă cu plante multe, cu lumânări și cărți, ba chiar poartă și haine cu dungi, cum îmi plac mie.
Singura diferență ar fi că ar bea cafea în loc de ceai. Iar pisica ar fi albă.

Foto principală: marra / Unsplash 

The post Când nu s-au mai uscat florile appeared first on Mara Coman.

În zilele astea grele, nu putem face multe lucruri. Dar putem să vorbim unii cu alții. Să spunem care ne sunt fricile, cum facem să uităm de ele, cum ne petrecem timpul – care, pentru unii, e, dintr-o dată, prea mult. Și că toate poveștile astea împărtășite ne fac să uităm, măcar pentru o vreme, de temeri și de greu.
Așa că, după ce am scris Acasă, mi-a venit ideea să le scriu unor oameni pe care-i apreciez și să îi întreb: lor cum le e acasă?

Mai jos e povestea lui Noemi Meilman, căreia prietenii îi zic Noe. Mi-a trimis răspunsurile acum ceva vreme, dar abia acum am reușit eu să le urc pe blog – shame on me, dar relația mea cu timpul e tare ciudată pe timp de pandemie.
Noe e o adevărată inspirație și își face timp pentru o mulțime de lucruri. Știe tot ce se petrece, cine și ce lansează, e la curent cu toate inițiativele, iubește animalele cum puțini oameni o fac. Și are povești minunate despre Avi, fiul ei de aproape zece ani. Dar ea le spune cel mai bine, mai jos.

***

Sunt Noemi Meilman, am 47 de ani și lucrez în comunicare, blogging și proiecte creative. Pe scurt, lucrez într-un domeniu de servicii nișate, destul de afectat în aceste vremuri. Dar sunt încă sănătoasă și asta este cel mai important. Am un băiat de 9 ani și 7 luni și 3 câini (Clint, ex maidanez, Shlomo, șoricar, amândoi în vârstă de 7 ani și Miami, care are un an și jumătate, Jack Russel). Locuim la bloc și avem și un balcon fermecător cu vedere spre acoperișurile din cartier, o perspectivă optimistă și foarte utilă zilele acestea.

Ies din casă strict la plimbare cu cățeii, de două ori pe zi, pe străzile din jurul blocului. Ultima dată am ieșit la cumpărături sâmbăta trecută, foarte scurt pentru ciorbă la pachet de la Belle Epoque, recepționată prin geam, și cartofi de ciocolată și Boema de la Cofetăria Ana – în cartier. A fost ca într-un film: eu, mascată, cu eșarfă pe jumătate de față, mă întâlnesc cu Vicki Nicola (@vickipedia_ro). A fost un sentiment foarte ciudat să nu pot să o iau în brațe și să o pup, așa cum fac cu toți oamenii dragi. Am stat de vorbă scurt, la o distanță de peste 2 m. Nu o să uit această “meet cute” în vremuri deloc drăguțe.

Chiar dacă și înainte lucram și de acasă, în prima parte a zilei – 10:30-16:00 eram tot timpul în mișcare: scos cățeii la plimbare, întâlniri împreună cu partenera mea, Adriana Chiper (@thestation.ro), și clienții noștri, evenimente – ale noastre sau ale colegilor noștri de breaslă, pilates, piață, luat copilul de la școală, dus la înot, gătit, luat copilul de la înot… Merg mult pe jos, ador să merg pe jos.
Acum “it is what it is”, vorba Marinei Moldovan de la @skin_deep_things.

Fac cumpărături online. Am comandat de la Mega Image și Carrefour și Kaufland. Luni vreau să plasez o comandă de răsfăț de la @privilegcatering și de cafeaua de la Nespresso (în această perioadă fac doar livrări online).
Am Pain Plaisir și Rue du Pain aproape și, pentru pâine, îi anunț că vin la ora x. Când merg să o ridic, e deja pregătită. O să fac această plimbare scurtă săptămână viitoare. Când ai în cartier business-uri locale, le încurajezi cum poți. The show must go on și pentru micile afaceri e un efort foarte mare să țină în continuare oamenii, să plătească salarii. Prietenii de la @beansanddots au pornit mișcarea #sustinemafacerilemici și asta trebuie să facem acum, dragilor.

Mă distrez cu live-urile lui Avi cu profesoarele lui de la școală și cu temele pe care le primește. Săptămână trecută am făcut photo session. Au avut că temă să citească despre Frida Kahlo și să se gândească la ce simțea ea când picta La Casa Azul, în care și-a petrecut copilăria și adolscența și lunga convalescență după accidentul de autobuz. I-am unit sprâncenele (știu, clișeistic) și i-am dat o eșarfă din mătase grea, cu franjuri (primită de la mama) pe care i-am petrecut-o în jurul umerilor și l-am fotografiat în patul meu, desenând. În altă zi a trebuit să se filmeze dansând, cu cel puțin 3 mișcări reeditate dintr-un videoclip.

Facem colaje, jucăm cărți. Câinii sunt mirați că stăm atât de mult în casă.
Vorbesc mult la telefon (că în vremurile de before telefoanele mobile), WhatsApp, social media, citesc, fac curat în casă, mă uit la streamingurile de pe zoom. Știu că mă repet și că le-am mai menționat de curând, dar astea sunt activitățile mele – Raluca Leafu de la @bOnbijOu are “Creative Week” de la 13:00, cu diverse activități, de la styling session la dans, live jazz, și de curând și-a lansat noua colecție de bijuterii Tarot Dali. Mirela Bucovicean are streamingul “Stay Alive” de la 15:00-16:00, cu invitați foarte faini și subiecte care au adunat deja o comunitate frumoasă de mici antreprenori. @unteatru joacă live, programul e aici, pe pagina lor de Instagram. Am de vizionat o mulțime de documentare din lista recomandărilor urban.ro. Vizionăm serialul superb de pe HBO Go, “The Durrells”, inspirat de cartea “Familia mea și alte animale” a lui Gerard Durrell, din perioada în care fratele lui mai mare, scriitorul Lawrence Durrell, Louise, mama lor cea minunata, sora lui Margo și fratele Leslie au locuit în Corfu. Nu vrem să se mai termine, atât e de frumos.

Sigur că există și zile negre. Mama e în Israel. Chiar dacă în majoritatea timpului e acasă (ea predă balet și dans modern. Acum, că școlile sunt închise, orele au fost suspendate temporar), dar soțul ei, Dan, merge în continuare la serviciu. Lucrează de duminică și până joi inclusiv. Poarta mănuși și mască, dar tot nu îi știu pe amândoi în siguranță, acasă.
Mai sunt fricile de aici: să mă vezi cum recepționez câte un colet! Exact că în fimulețele care circulă pe WhatsApp și în social media. Este pentru prima dată când am început să am fobia microbilor.

Ca să-mi fie mai bine, fac tot ce am menționat mai sus – îmi ocup constant timpul. La 1 noaptea, când mă bag în pat, sunt atât de obosită, încât adorm profund până la 9 dimineața. Da, uite, de când cu carantina asta, mă trezesc la 9:00.
Am reînceput să ascult muzica în căști. Și asta îmi face bine. Îmi fac curat în arhiva de poze, pentru că, oricât de mult aș vorbi și m-aș coresponda cu prietenii, tot îmi e dor să îi văd lângă mine, să facem lucruri împreună.

Când o să se termine pandemia, în primul rand o să mă văd cu prietenii dragi. Nu știu daca o să îi strâng în brațe din prima, cred că stresul ăsta al contaminării o să ne urmărească încă o perioadă bună de timp.
Vreau să merg cu dragele mele Ioana Vasile (@joannavasile de la Harper’s BAZAAR) și Ioana Nicolescu, (@the_ioana, www.codenoir-style.com), cu @andreileonte și gașca marită de voluntari la ARCA, la adăpostul unde sunt ținuți cei 179 de berbeci și oaia salvați din tragedia de la Midia, din noiembrie trecut; să mergem la adăpostul minunaților de la @kolakariola și la alte adăposturi din lista noastră: Green Dog, @homelessanimalhospital și lunga listă continuă.
Să “îmbrățișez” reformerul de la @via.pilates și musai, musai să merg la vopsit la draga mea @magdasoare. A, și să reiau lucrările pe șantier, pentru că pandemia m-a prins în mijlocul unei mari renovări.
Și Mara, vreau să îmi reiau toate vechile activități. I am a working girl, recunosc and I still love it.

O să fie bine. O să treacă și asta.

The post Acasă cu Noemi Meilmann appeared first on Mara Coman.

În zilele astea grele, nu putem face multe lucruri. Dar putem să vorbim unii cu alții. Să spunem care ne sunt fricile, cum facem să uităm de ele, cum ne petrecem timpul – care, pentru unii, e, dintr-o dată, prea mult. Și că toate poveștile astea împărtășite ne fac să uităm, măcar pentru o vreme, de temeri și de greu.
Așa că, după ce am scris Acasă, mi-a venit ideea să le scriu unor oameni pe care-i apreciez și să îi întreb: lor cum le e acasă?

Mai jos, Adina Rosetti, despre homeschooling, ieșitul din casă ca și cum s-ar aventura pe un teren minat, despre dorul de mare, despre citit, colorat și a lua fiecare zi așa cum e.
E o plăcere să citești confesiunea Adinei.

***

Sunt scriitoare, am doi copii, locuiesc la bloc, la etajul 8. În noul context, ultima informație devine mai importantă decât prima 😉

Hmm, de când s-au închis școlile am ieșit numai pentru cumpărături, pe strada pe care locuiesc, mai precis la farmacie și la “mega al meu” cum îmi place să-l alint. De fapt, mint, am ieșit duminică după-amiază să mă plimb în jurul blocului, îmi era dor de soare și mișcare. Pentru orice eventualitate, eram pregătită cu o declarație pe propria răspundere pentru “deplasare la cumpărături la unități comerciale din zona de domiciliu”. A fost una dintre cele mai frumoase plimbări din viața mea!

Cum spuneam, mă ocup cu scrisul, chestie care se face cel mai bine acasă, în liniște. De mai bine de 6 ani lucram oricum de acasă, așa că mare schimbare în viața mea nu a fost din acest punct de vedere, oricum sufrageria era biroul meu. În general, profitam de orele în care copiii erau la școală sau la tatăl lor ca să scriu/lucrez, însă acum nu a mai fost cazul: suntem 24/24 doar noi trei și pot spune că izolarea mi-a adus un job nou: am devenit manager de Homeschooling :).

În primele două săptămâni, am ieșit destul de des la cumpărături, mai ales că nu-mi era deloc clar și familiar conceptul de “provizii”. Prin definiție, eu nu aveam nici un fel de provizii în casă și consumam tot ce cumpăram, mai ales că am niște copii tare pofticioși. După vreo cinci drumuri la supermarket, am reușit să adun un stoc de urgență/avarie, unul de necesitate zilnică și – foarte important, am descoperit – un al treilea, intermediar. Acum că am învățat managementul celor trei, merg doar o dată pe săptămână pentru refill. Plec de acasă ca și cum m-aș aventura pe un teren minat, încercând să ating cât mai puține lucruri. Bineînțeles că nici nu ajung în fața blocului și simt nevoia irepresibilă să-mi ating nasul, gura, ochii, telefonul, dar reușesc să mă abțin..
O dată sau de două ori pe săptămână comand ceva bun de mâncare. Prin ceva bun în limbajul copiilor se înțelege “pizza”. Și cărți, am comandat multe cărți!

Despre părți bune
Gătitul, clar. “Înainte” nu aveam timp și, de cele mai multe ori, nici chef. În nici un caz nu făceam dulciuri sau mâncăruri cu timp de preparare peste o oră. Ei, iată că izolarea m-a pus în situația să mă avânt la banana bread, tarte cu mere caramelizate, supă de linte, rasol de vită cu timp de preparare peste patru ore și alte minunății…

Am, din când în când, momente de angoasă, însă încerc să le țin sub control. Frica mea cea mai mare este ce se întâmplă cu copiii dacă mă îmbolnăvesc. Mi-e groază de spitalele românești în care, odată ajuns, îmi pare că nu mai ai șanse. Mi-e teamă de un viitor în care industria editorială va fi în faliment și tot edificiul fragil pe care mi l-am construit se va prăbuși – însă atunci când te hotărăști să duci pariul trăitului exclusiv din scris, te cam aștepți la asta…

Câteva zile negre am avut și la începutul “școlii online” în care nu am făcut decât să descarc aplicații, să setez platforme și parole, să fac training de utilizare cu copiii, să printez fișe primite pe Google Classroom și apoi să le fotografiez pe cele rezolvate. Acum am lăsat-o mai moale :).

Mă feresc să dau sfaturi sau sugestii oricui, pentru că știu că ce mi se aplică mie nu se aplică neapărat altora – și vițăvercea. Totuși, cred cu tărie în sfatul psihologilor de a lua fiecare zi pe rând, așa cum vine, cu obiectivul de a o duce la bun sfârșit.

Pe mine m-au ajutat câteva articole care au normalizat cumva ceea ce simțeam, ăsta ar fi un exemplu: That Discomfort You’re Feeling is Grief.

Pe mine mă calmează să citesc, să scriu și să colorez.

Când o să se termine pandemia…
Probabil o să recuperez timpul în care nu m-am putut vedea cu iubitul meu, fiind fiecare izolat la el acasă. Mi-e dor să văd marea, să evadez la țară, să beau un pahar de vin cu prietenele și să râdem de toate necazurile. Dar până să apuc să fac toate astea, probabil că primul lucru post-pandemie pe care-l voi face va fi să merg în parc cu băiețelul meu, Anton, care de-abia așteaptă “să zburde”.

The post Acasă cu Adina Rosetti appeared first on Mara Coman.

În zilele astea grele, nu putem face multe lucruri. Dar putem să vorbim unii cu alții. Să spunem care ne sunt fricile, cum facem să uităm de ele, cum ne petrecem timpul – care, pentru unii, e, dintr-o dată, prea mult. Și că toate poveștile astea împărtășite ne fac să uităm, măcar pentru o vreme, de temeri și de greu.
Așa că, după ce am scris Acasă, mi-a venit ideea să le scriu unor oameni pe care-i apreciez și să îi întreb: lor cum le e acasă?

Mai jos, povestea Soniei Ionescu, care spune că n-are timp să se plictisească – și o înțeleg perfect! – , dar vorbește și despre zilele mai puțin bune, și despre ce o ajută în contextul ăsta în care suntem cu toții.

***

Bună! Sunt Sonia și sunt workaholică! Practic, tocmai am zis că mă așez să văd a doua jumătate a unui film foarte frumos și tot cea am reușit să fac a fost să trimit niște rapoarte, să răspund la niște mailuri… și în curând va trebui să pregătesc cina pentru familia mea. Și sunt într-o perioadă a vieții mele în care nu am stare… Vreau să fac multe lucruri. De toate felurile… și mă cam încurcă statul ăsta în casă.

Ultima dată când am ieșit din casă… a fost astăzi, la piață. Respect regulile de conduită în acest moment dar nu mă feresc de oameni și am ieșit fără frică. În contextul de mai sus, imaginează-ți că îmi este foarte greu să stau atâta în casă… indiferent de câtă treabă am la domiciliu.

Jobul meu presupunea să merg la filmări, pe teren sau la televiziune. Apoi mă duceam de două sau trei ori la biroul meu de la Mindspace unde scriam sau aveam diverse întâlniri. Sau îmi stabileam întâlniri în oraș. Și, să nu uit, activitatea mea presupunea și ieșirea la diverse evenimente care, evident, nu mai au loc. În acest moment, îmi continui activitatea pentru platforma doer de acasă. Numai că nu este foarte simplu atunci când stai cu încă trei oameni într-un apartament care nu are 500mp. Și nici foarte ușor să mă organizez nu este pentru că statul acasă înseamnă să pregătesc mese, să fac menaj (pentru că în perioada asta nu mai am alt ajutor în afară de soț și copii) și mi se pare foarte complicat să le gestionezi pe toate. Parcă muncesc mai mult decât înainte.

Cumpărăturile le-am făcut atât în magazine sau la piață, cât și online. Dar de fiecare dată am ales să cumpăr de la producători locali, am ales produse made in Romania sau am comandat la magazine online mici.

Părțile bune erau de așteptat. Știam că nu mă voi plictisi. Am acasă atât de multe de făcut, de recuperat… Am făcut sport aproape în fiecare zi, am comunicat cu mulți oameni, am stat cu familia mea.

Zile negre au fost vreo trei. Iar în una dintre ele am avut și un scurt atac de panică în care mi s-a părut, așa, brusc, că am tot felul de simptome. Și am început să tremur. Și asta în ciuda faptului că mintea mea era conștientă că nu am motive să mă tem. Am mai avut zile în care nu am avut energie și suficientă motivație încât să îmi desfășor activitățile de rutină, cum e sportul. Fricile mele cele mai mari, pe care încerc să le țin sub control, au legătură cu viitorul. Cu felul în care viețile noastre vor arăta după ce trece nebunia. Mă înspăimântă diverse scenarii, spune-le ”teoria consiprației”, prin care oamenii vor trece într-o epocă de ”total control” și libertăți limitate.
Și au fost zile în care băieții s-au certat continuu… situație nu foarte plăcută.

Ca să-mi fie mai bine îmi fac liste cu task-uri – pe toate planurile – job și personal. Ca să am în fața ochilor cât de multe activități pot desfășura. Apoi, după ce am dus la bun sfârșit câte unul dintre puncte, îl încercuiesc. Am astfel o perspectivă asupra progresului. Mă face să simt că fac concret ceva. Că nu trece timpul chiar degeaba.

Ce o să fac când o să se termine pandemia? Hmmm, este o întrebare complicată, la care încă nu știu răspunsul. Pentru că nu știm ce va fi când se va termina pandemia. Nu știm de ce resurse vom mai dispune ca să călătorim, nu știm dacă vom mai putea călători și în ce condiții, nu știm când vom mai avea voie să mergem la un concert, sunt atâtea necunoscute… Pot să spun ce mi-ar plăcea să fac. Și cred că cel mai tare mi-ar plăcea să îmi reiau viața din punctul în care era acum o lună și jumătate. Și aș mai vrea să merg într-un magazin din care să îmi cumpăr o rochie, pe care să o port la un concert și apoi la o masă în oraș. Și aș mai vrea să plec o zi la mare, singură poate. Și să ajung într-un loc în lume pe care nu l-am mai văzut.

The post Acasă cu Sonia Ionescu appeared first on Mara Coman.

În zilele astea grele, nu putem face multe lucruri. Dar putem să vorbim unii cu alții. Să spunem care ne sunt fricile, cum facem să uităm de ele, cum ne petrecem timpul – care, pentru unii, e, dintr-o dată, prea mult. Și că toate poveștile astea împărtășite ne fac să uităm, măcar pentru o vreme, de temeri și de greu.
Așa că, după ce am scris Acasă, mi-a venit ideea să le scriu unor oameni pe care-i apreciez și să îi întreb: lor cum le e acasă?

Mai jos, Raisa Beicu mi-a povestit cum se simte, cu cine vorbește, de cine îi e dor și care o să fie primul lucru pe care-l va face când nu ne va mai fi frică să ieșim din casă.

***

Locuiesc singură într-un bloc din centrul Bucureștiului, cu un view superb și un parc la 50 de secunde. Lucrez în comunicare și marketing și scriu despre literatură. Cred că acum, punctual, dar mai ales în general, arta este una dintre cele utile forme de a ne repara.

Ultima dată când am ieșit din casă am fost în parcul din fața casei pentru 10 minute, știind că nu voi mai face asta pentru următoarele nu știu câte săptămâni. Era la început de tot, când încă aveam cu toții dubii cât de riscant este să părăsim casa. Am ieșit să iau aer, însă mi-am dat seama că am stat stresată, uitându-mă suspicios la obiectele din jur, la oamenii care se apropiau, așa că am intrat înapoi în casă rapid. Ieșisem să iau aer, dar adevărul era că efectiv nu aveam aer în plin aer.

Am încercat zile la rând să comand prin Bringo sau alte aplicații online. Mi-am pus alarme la prima oră, am încercat din minut în minut, nimic. Doar am acumulat nervi, așa că am renunțat și am ieșit la Mega Image-ul din colț. Mănuși, mască, și mi-am făcut cumpărăturile pentru două săptămâni.

Părțile bune?
Am început, spre exemplu, să vorbesc prin voice messages zi de zi cu Luna, fetița de 4 ani a prietenilor mei. Îmi spune ce citește, cum se joacă, îmi urează “Noaptă bună, Laisa” și mă ceartă când nu îi răspund la timp. Sunt interacțiuni și momente de care înainte nu aveam timp sau pentru care nu îmi făceam timp – abia acum realizez ce bucurii îmi retezam.
Luna este pentru mine simbolul fericirii pe care o aveam în preajmă, dar o acopeream cu alte false priorități.

Sunt extrem de multe frici și nopți în care dorm prost. Mi-e frică pentru ai mei, mi-e frică pentru mine, mi-e frică să nu ratez promisiuni neîmplinite. Și mi-e foarte dor de oameni, însă încerc să transform totul în ceva pozitiv: acum realizez pe cine și cât iubesc. Căci, serios acum: în viață e tare important să nu-ți risipești iubirea și să nu-ți fie risipită iubirea.

Ca să-mi fie mai bine…
Citesc, gătesc, mă uit pe geam, ascult muzică, multă muzică. Și stau degeaba, efectiv. Tot văd oameni care urmează cursuri online, își descoperă hobby-uri și îi invidiez. Eu nu sunt capabilă și nu o să mint doar pentru că simt această presiune de a fi inspirațională. Mai degrabă, am mutat toate energiile pe psihic. Nu e ușor să locuiești singur zilele astea, așa că îmi recunosc slăbiciunile, fricile, vulnerabilitățile și în majoritatea timpului le analizez, le dozez și le temperez. Nu îmi mai rămâne timp pentru activități excepționale. Meditez mult și mă bucur sincer că am atâția ani de terapie în spate – pentru astfel de momente merită.
Aaa, și să nu uit de prietenii mei, care-s cei mai buni prieteni din lume: mă sună zilnic, vin la bloc și-mi fac cu mâna de jos, îmi trimit cadouri, flori, îmi controlează emoțiile, iar eu sunt sincer norocoasă să-i am.

Când o să se termine pandemia o să-mi cumpăr un Flat White din cartier și cu el în mână fug direct la familia mea, în Moldova, să îi iau în brațe.

The post Acasă cu Raisa Beicu appeared first on Mara Coman.

Știți postările acelea care încep cu „pentru că am primit sute de mesaje în privat…”?
Ei bine, eu n-am primit sute de mesaje. Însă, după ce am scris Acasă, am primit câteva. Și am fost surprinsă să aflu că textul acela (care nu conține nici sfaturi, nici vreo descoperire importantă, nici link-uri cu magazinele care livrează zilele astea, nici tips cu unde găsești spirt și măști) a ajutat pe cineva. Asta, în condițiile în care nu m-am gândit vreodată că lucrurile pe care le scriu eu aici chiar ar putea să ajute – mi se părea o aroganță să pretind așa ceva.
Dar uite că s-a întâmplat de data asta, iar singurul „ajutor” care a venit de la mine a fost să spun, sincer, cum îmi e zilele astea, când #stămacasă, numărul celor bolnavi de coronavirus crește de la o zi la alta, iar criza economică se răspândește mai ceva ca gripa. Am zis că-mi e și frică, că uneori mai și uit, am zis ce încerc să fac ca să mă simt un pic mai bine.
Mi-am dat seama că, în zilele astea grele, putem să vorbim unii cu alții. Să spunem care ne sunt fricile, cum facem să uităm de ele, cum ne petrecem timpul – care, pentru unii, e, dintr-o dată, prea mult. Și că toate poveștile astea împărtășite ne fac să uităm, măcar pentru o vreme, de temeri și de greu.
Așa mi-a venit ideea să le scriu unor oameni pe care-i apreciez și să îi întreb: lor cum le e acasă?

Încep cu Olimpia, care mi-a împărtășit experiența ei, mai jos. Mi-a lăsat un vibe tare bun, pentru care-i mulțumesc.

***

Sunt Olimpia Melinte, actriță. Cei care se uită la televizor e posibil să mă fi zărit în serialul „Vlad” de la ProTV, iar iubitorii de teatru poate că m-au văzut la Teatrul de Comedie din București.
Perioada asta mă găsește împreună cu fiul meu de 5 ani și cu soțul, în apartamentul nostru din București.

„Sportul a devenit un act de igienă, îmi eliberează mintea și îmi crește tonusul,
așa că în perioada asta nu există zi fară mișcare.
E ca și cum mi-aș da restart și în felul ăsta parcă nici o zi
nu seamănă cu alta.”

Ultima oară am ieșit din casă vineri, pe 20 martie, împreună cu Sasha, fiul meu, după o perioadă de șapte zile de autoizolare. Am mers pe jos prin cartier până la buticul de la colț, să cumpărăm niște fructe. Nu ne-am întâlnit cu nimeni pe drum, era o după-amiază perfectă de primăvară, cu pomii în floare, cu păsări care ciripeau și cu soare prietenos, părea că nimic rău nu se poate întâmplă nicăieri în lume sau în jurul nostru. Până am ajuns la magazine, unde vânzătoarea a făcut doi pași în spate când ne-a văzut intrând, și-a tras masca pe față, pe mâini avea mănuși. La intrare pe ușă am văzut un mesaj mare prin care eram rugați politicos să plătim pe cât posbil cu cardul de credit și să nu stam la coadă: distanța recomandată era de un metru între fiecare. Atunci m-a trecut un fior rece și am realizat că nimic nu mai este la fel.

Sunt actriță, așa că momentan nu am job, am oprit filmările la serialul „Vlad” acum fix două săptămâni. De atunci n-am mai interacționat cu nimeni de la „job”, decât în mediul virtual. Deja îmi este teribil de dor de zilele agitate de pe set și de scenă, dar încerc să privesc această peioadă ca pe un moment bun de a exersa lucruri noi, de a citi și a învăța mai multe despre ceea ce iubesc și implicit despre mine.

Soțul meu a fost nevoit să iasă în perioada asta; nu zilnic, la două sau la trei zile, așa că el se ocupă și de cumpărături.
Spăl tot ce intră în casă, dezinfectez, am grijă să nu mă apropii nici de hainele de exterior, nici de încălțăminte, facem tot posibiul să stăm departe de lumea exterioară. Ne-am făcut propia soluție dezinfectantă, cu aloe vera, alcool izopropilic și esențe de levănțică și portocale așa că suntem blindați. Deși gătim aproape zilnic, sunt și zile în care comandăm de la un mic restaurant de lângă casă – încercăm să îi susținem pe cei cu business-uri care au de suferit, solidaritatea este esențială acum. Și, oricât am încerca, pizza cum fac ei nu are cum să ne iasă!

Partea bună e că stau cu Sasha, că lucrăm împreună, ne jucăm, inventăm lucruri noi, facem tot felul de activități și îmi pare că nu l-am cunoscut niciodată așa de bine ca acum! În sfârșit am timp pentru lectură, pentru sport, pentru a picta, pentru a scrie, zilele trecute mi-am lansat blogul, care stă de luni bune în așteptare pentru că nu găsisem timp să mă ocup de el. Am învățat să gătesc, mă uit la serialele care îmi plac („The morning show”, „Fleabag” și „Marvelous Mrs. Maisel”), ascult concerte și mă uit la spectacole de teatru, balet și operă. Experiența nu este aceeași ca cea din sală, dar ne face bine să ne înconjurăm de frumos când în jurul nostru lucrurile se degradează de la o zi la alta.
Acum am vreme pentru mine, pentru măști naturale și băi lungi, pentru plantat flori pe terasă și contemplat copacul ce tocmai a înflorit în fața blocului, sunt lucruri mărunte pe care până acum le făceam în viteză, dar tânjeam mereu după ele.

Poate că a venit momentul să ne ascultăm cu adevărat,
să ne privim în ochi, să ne întrebăm
„Cum ești?” și nu „Ce faci?”.

Singura mea frică este pentru doctorii din familia mea, pentru mama și pentru socri, vreau să-i știu sănătoși! Mai ales că mama e la Iași și pe zi ce trece simt tot mai mult depărtarea asta. Dacă aș putea să mă teleportez din când în când să o văd, să o știu bine, chiar și de la distanță, aș fi foarte fericită.
Nu știu cum o să fie lucrurile după, dar cred că ne vom schimba, că o să evoluăm, că vom fi mai generoși, mai blânzi. Cred că bucuria de a ne revedea în carne și oase, de a ne îmbrățișa, de a ne privi în ochi va fi o nouă etapă în viețile noastre. Poate că a venit momentul să ne ascultăm cu adevărat, să ne privim în ochi, să ne întrebăm „Cum ești?” și nu „Ce faci?”. Cred că oamenii nu vor mai merge cu ochii în telefon pe stradă, de acum înainte o să ne privim și o să ne zâmbim pentru simplul motiv că suntem în viață și am trecut prin asta împreună, iar asta e cel mai important!
Poate că eu fac parte din armata optimiștilor și încerc să văd mereu partea plină a paharului, dar atâta timp cât mă trezesc dimineața și soarele e tot acolo unde l-am lăsat cu o zi în urmă, am motive să zâmbesc.

Am zile când obosesc foarte tare sau când mă năpădesc fricile și anxietățile și atunci ritualul meu sună cam așa: îmi schimb hainele și îmi rearanjez părul, aprind bețișoare parfumate sau lumânări, deschid fereastra ca să intre aerul curat și las energiile noi să le înlocuiască pe cele vechi. O baie lungă și o carte bună mă fac să uit de momentele grele, un picnic pe covor împreună cu Sasha face minuni, iar momentele zilnice de mișcare, fie că sunt clase de pilates, yoga sau dans au grijă de moralul meu. Sportul a devenit un act de igienă, îmi eliberează mintea și îmi crește tonusul, așa că în perioada asta nu există zi fară mișcare. E ca și cum mi-aș da restart și în felul ăsta parcă nici o zi nu seamănă cu alta.

Când o să se termine pandemia, o să plec în vacanță oriunde în lume, doar să fim LIBERI din nou!

The post Acasă cu Olimpia Melinte appeared first on Mara Coman.

Sau care, mai bine-zis, mă bântuie:

– Dacă părinții iau virusul ăsta, se îmbolnăvesc și sunt duși la spital (dacă or mai fi locuri), ce se întâmplă cu copiii?

Mă tot întreb și am mai scris – e drept, tangențial – despre problema asta atunci când s-au închis școlile și erau mulți părinți nemulțumiți, că nu au cu cine să-și lase copiii. Și înțeleg foarte bine îngrijorarea lor, mai ales că am trăit-o și eu, dar, cum spuneam și acolo: tot mai găsești soluții când copiii sunt sănătoși.

Dar ce se întâmplă acum, dacă noi, adulții, suntem internați? Dacă noi suntem infectați cu coronavirus, probabil că cei mici sunt măcar purtători. Cu cine-i lăsăm? Că sunt excluse variantele cu bunici sau cu bone. Oricine ar sta cu ei se expune.

Prietenii mei mă liniștesc cu: „Nu te mai gândi la astea, poate că nu te îmbolnăvești, că stai acasă, nu te expui” și cu „Iar dacă te îmbolnăvești, o să primești tratament acasă, ești sănătoasă tun, nu ajungi tu la spital”. OK, sună minunat, dar nu-pot-să-nu-mă-gândesc. Chiar mi se pare că trebuie să mă gândesc ACUM, nu când lucrurile s-au întâmplat deja și oricum nu mai pot face nimic.

Dacă aveți vreun răspuns, vă rog, ziceți-mi și mie. Și să fim sănătoși.

The post Această întrebare care nu-mi dă pace appeared first on Mara Coman.