Știți postările acelea care încep cu „pentru că am primit sute de mesaje în privat…”?
Ei bine, eu n-am primit sute de mesaje. Însă, după ce am scris Acasă, am primit câteva. Și am fost surprinsă să aflu că textul acela (care nu conține nici sfaturi, nici vreo descoperire importantă, nici link-uri cu magazinele care livrează zilele astea, nici tips cu unde găsești spirt și măști) a ajutat pe cineva. Asta, în condițiile în care nu m-am gândit vreodată că lucrurile pe care le scriu eu aici chiar ar putea să ajute – mi se părea o aroganță să pretind așa ceva.
Dar uite că s-a întâmplat de data asta, iar singurul „ajutor” care a venit de la mine a fost să spun, sincer, cum îmi e zilele astea, când #stămacasă, numărul celor bolnavi de coronavirus crește de la o zi la alta, iar criza economică se răspândește mai ceva ca gripa. Am zis că-mi e și frică, că uneori mai și uit, am zis ce încerc să fac ca să mă simt un pic mai bine.
Mi-am dat seama că, în zilele astea grele, putem să vorbim unii cu alții. Să spunem care ne sunt fricile, cum facem să uităm de ele, cum ne petrecem timpul – care, pentru unii, e, dintr-o dată, prea mult. Și că toate poveștile astea împărtășite ne fac să uităm, măcar pentru o vreme, de temeri și de greu.
Așa mi-a venit ideea să le scriu unor oameni pe care-i apreciez și să îi întreb: lor cum le e acasă?

Încep cu Olimpia, care mi-a împărtășit experiența ei, mai jos. Mi-a lăsat un vibe tare bun, pentru care-i mulțumesc.

***

Sunt Olimpia Melinte, actriță. Cei care se uită la televizor e posibil să mă fi zărit în serialul „Vlad” de la ProTV, iar iubitorii de teatru poate că m-au văzut la Teatrul de Comedie din București.
Perioada asta mă găsește împreună cu fiul meu de 5 ani și cu soțul, în apartamentul nostru din București.

„Sportul a devenit un act de igienă, îmi eliberează mintea și îmi crește tonusul,
așa că în perioada asta nu există zi fară mișcare.
E ca și cum mi-aș da restart și în felul ăsta parcă nici o zi
nu seamănă cu alta.”

Ultima oară am ieșit din casă vineri, pe 20 martie, împreună cu Sasha, fiul meu, după o perioadă de șapte zile de autoizolare. Am mers pe jos prin cartier până la buticul de la colț, să cumpărăm niște fructe. Nu ne-am întâlnit cu nimeni pe drum, era o după-amiază perfectă de primăvară, cu pomii în floare, cu păsări care ciripeau și cu soare prietenos, părea că nimic rău nu se poate întâmplă nicăieri în lume sau în jurul nostru. Până am ajuns la magazine, unde vânzătoarea a făcut doi pași în spate când ne-a văzut intrând, și-a tras masca pe față, pe mâini avea mănuși. La intrare pe ușă am văzut un mesaj mare prin care eram rugați politicos să plătim pe cât posbil cu cardul de credit și să nu stam la coadă: distanța recomandată era de un metru între fiecare. Atunci m-a trecut un fior rece și am realizat că nimic nu mai este la fel.

Sunt actriță, așa că momentan nu am job, am oprit filmările la serialul „Vlad” acum fix două săptămâni. De atunci n-am mai interacționat cu nimeni de la „job”, decât în mediul virtual. Deja îmi este teribil de dor de zilele agitate de pe set și de scenă, dar încerc să privesc această peioadă ca pe un moment bun de a exersa lucruri noi, de a citi și a învăța mai multe despre ceea ce iubesc și implicit despre mine.

Soțul meu a fost nevoit să iasă în perioada asta; nu zilnic, la două sau la trei zile, așa că el se ocupă și de cumpărături.
Spăl tot ce intră în casă, dezinfectez, am grijă să nu mă apropii nici de hainele de exterior, nici de încălțăminte, facem tot posibiul să stăm departe de lumea exterioară. Ne-am făcut propia soluție dezinfectantă, cu aloe vera, alcool izopropilic și esențe de levănțică și portocale așa că suntem blindați. Deși gătim aproape zilnic, sunt și zile în care comandăm de la un mic restaurant de lângă casă – încercăm să îi susținem pe cei cu business-uri care au de suferit, solidaritatea este esențială acum. Și, oricât am încerca, pizza cum fac ei nu are cum să ne iasă!

Partea bună e că stau cu Sasha, că lucrăm împreună, ne jucăm, inventăm lucruri noi, facem tot felul de activități și îmi pare că nu l-am cunoscut niciodată așa de bine ca acum! În sfârșit am timp pentru lectură, pentru sport, pentru a picta, pentru a scrie, zilele trecute mi-am lansat blogul, care stă de luni bune în așteptare pentru că nu găsisem timp să mă ocup de el. Am învățat să gătesc, mă uit la serialele care îmi plac („The morning show”, „Fleabag” și „Marvelous Mrs. Maisel”), ascult concerte și mă uit la spectacole de teatru, balet și operă. Experiența nu este aceeași ca cea din sală, dar ne face bine să ne înconjurăm de frumos când în jurul nostru lucrurile se degradează de la o zi la alta.
Acum am vreme pentru mine, pentru măști naturale și băi lungi, pentru plantat flori pe terasă și contemplat copacul ce tocmai a înflorit în fața blocului, sunt lucruri mărunte pe care până acum le făceam în viteză, dar tânjeam mereu după ele.

Poate că a venit momentul să ne ascultăm cu adevărat,
să ne privim în ochi, să ne întrebăm
„Cum ești?” și nu „Ce faci?”.

Singura mea frică este pentru doctorii din familia mea, pentru mama și pentru socri, vreau să-i știu sănătoși! Mai ales că mama e la Iași și pe zi ce trece simt tot mai mult depărtarea asta. Dacă aș putea să mă teleportez din când în când să o văd, să o știu bine, chiar și de la distanță, aș fi foarte fericită.
Nu știu cum o să fie lucrurile după, dar cred că ne vom schimba, că o să evoluăm, că vom fi mai generoși, mai blânzi. Cred că bucuria de a ne revedea în carne și oase, de a ne îmbrățișa, de a ne privi în ochi va fi o nouă etapă în viețile noastre. Poate că a venit momentul să ne ascultăm cu adevărat, să ne privim în ochi, să ne întrebăm „Cum ești?” și nu „Ce faci?”. Cred că oamenii nu vor mai merge cu ochii în telefon pe stradă, de acum înainte o să ne privim și o să ne zâmbim pentru simplul motiv că suntem în viață și am trecut prin asta împreună, iar asta e cel mai important!
Poate că eu fac parte din armata optimiștilor și încerc să văd mereu partea plină a paharului, dar atâta timp cât mă trezesc dimineața și soarele e tot acolo unde l-am lăsat cu o zi în urmă, am motive să zâmbesc.

Am zile când obosesc foarte tare sau când mă năpădesc fricile și anxietățile și atunci ritualul meu sună cam așa: îmi schimb hainele și îmi rearanjez părul, aprind bețișoare parfumate sau lumânări, deschid fereastra ca să intre aerul curat și las energiile noi să le înlocuiască pe cele vechi. O baie lungă și o carte bună mă fac să uit de momentele grele, un picnic pe covor împreună cu Sasha face minuni, iar momentele zilnice de mișcare, fie că sunt clase de pilates, yoga sau dans au grijă de moralul meu. Sportul a devenit un act de igienă, îmi eliberează mintea și îmi crește tonusul, așa că în perioada asta nu există zi fară mișcare. E ca și cum mi-aș da restart și în felul ăsta parcă nici o zi nu seamănă cu alta.

Când o să se termine pandemia, o să plec în vacanță oriunde în lume, doar să fim LIBERI din nou!