Iar mă lungesc. Deci eram într-un loc minunat, cu un om minunat. Prima săptămână din ianuarie, oficial în concediu – și eu, și toată lumea. Și iată-mă că-n feeria asta mă ridic de pe canapea și-ncep să mă fâțâi.

Fata mă cunoaște bine. S-a uitat la mine, m-a întrebat ce am. Răspunsul la întrebarea asta nu-i mereu simplu. Uneori, fix cum zic fetițele mele, te simți rău și nu știi de ce. Sigur, nu mai e chiar așa de valabil la vârsta mea – adică, dacă mă gândesc bine, sigur aflu ce mă deranjează. Și i-am spus:

Stau. Nu fac nimic.

„Hai să ne plimbăm puțin”, îmi zice.

Bineînțeles că protestez. Că apune soarele la trei jumate, uite, mai e puțin și se face întuneric. Că e frig – doh, eram la Oslo și nu, nici măcar nu era așa de frig, poate doar trei, patru grade sub zero.

Mă convinge, ies din casă și vorbim – sau, mai exact, eu vorbesc, că eu eram „pacientul”: stau și m-a apucat anxietatea pentru că stau. Și nu fac nimic. Nu muncesc. Nu-s ocupată. Da, da, și atunci, când ziceam lucrurile alea cu voce tare, sunau la fel de stupid ca acum. Normal că stăteam. Eram încă în concediu, în primele zile din an. Eu și toți colegii mei de la birou. Și cel puțin un sfert din locuitorii din București nici măcar nu se întorseseră în oraș. Era vacanță.

Despre chestia asta cu timpul – proiecte în care m-am implicat, de-a lungul anilor, și cum am reușit să-mi îngrădesc libertatea fără să-mi dau seama – o să scriu, probabil, altă dată. Da, au fost perioade lungi în care n-am avut timp. Pe bune, chiar n-am avut. (Ține, bineînțeles, de alegeri.) Și de-asta, cumva, să stau – fie și într-o zi de vacanță norvegiană – mi se părea ceva nefiresc. Ar trebui să fac ceva, ar trebui să.

Azi, la distanță de un an și-o săptămână (sau un an și opt, nouă zile, că nu mai știu exact), am stat. Nu doar c-am stat. Am avut o zi de-aia de pus pe Instagram. Zen total, vă jur. Și n-am luat nimic, serios – aproape că m-aș fi bucurat să fi luat ceva, aș fi știut măcar de unde-mi vine zenul.

Atenție – urmează un șir de chestii banale:

• M-am trezit înainte de nouă, cu bucuria că am în față o zi întreagă doar pentru mine.
• Mi-a plăcut tatuajul pe care-l lasă umbra florilor pe perdeaua din camera mea.
• Fetițele sunt la tatăl lor până mâine.
• Le-am sunat, Maria a reușit să mă facă să râd în hohote (o să scriu despre asta sâmbăta viitoare, la #doarnoitrei).
• V-am zis eu, copiii mei sunt cei mai mișto.
• E atât de liniște, cred că nici vecinii mei nu-s acasă.
• Mi-am făcut cafea, de data asta neagră, fără lapte.
• M-am așezat în șezlongul de lângă fereastră, m-am înfofolit cu o pătură și-am citit.
• Îmi place cartea asta. Atât de mult, încât, cum zice prietena mea Mara, nu știu dacă vreau să o termin sau vreau să o citesc mai încet, să dureze mai mult.
• Mi-am făcut smoothie cu afine și banane și mentă – nu pentru că-i sănătos sau pentru că trebuie, ci pentru că pe la 11 mi s-a făcut foame și n-aveam chef de altceva. Plus că mi-a luat doar două minute.
• Mi-am și gătit, pe la un patru. Nu-mi gătesc când sunt singură acasă (fac asta în fiecare zi, pentru copii, deci mi-a cam ajuns), dar n-aveam prea multe opțiuni care să nu includă pâine sau paste sau orez sau pesto de fistic, cu un milion de calorii.
• Mi-a trecut prin cap să-i ridic o odă celui care a inventat cuptorul: pui acolo niște lucruri care se gătesc – iată, unul din rarele contexte în care lucrurile se fac (aproape) singure și am și eu motiv să folosesc reflexivul fără să fac mișto.
• N-am uitat de mâncarea din cuptor, în consecință nu s-a făcut scrum – lucru care mi-ar fi tulburat ușor zenul de azi.
• Am vorbit la telefon cu un om care mi-e tare drag. M-am conversat, în scris, cu un altul. N-am răspuns altcuiva pentru că n-am avut chef. Nici n-o să sun înapoi – asta-i viața.
• N-am vrut să ies din casă. Am avut senzația aia egoistă de zi doar a mea. Mă rog, am crescut singură, poate că de-aia am nevoie de câte o zi în care să fiu doar eu cu mine.

Altfel, nu-s zen în fiecare zi. Ieri am trimis ultimul mail pe la 8 seara, ba chiar mă apucase și panica – mai am și momente din astea în care mi se pare că o să cadă drobul de sare, că o să vină tornada, că o să… Sigur, n-am nici o garanție că „totul o să fie bine”. Așa cum nu știu nici că o să fie rău. Noroc că reușesc să îmi amintesc că azi, acum, nu e nici o tragedie în viața mea. Așa că n-am nici un motiv să nu mă bucur. Ceea ce am reușit să fac sâmbata asta.