Satele noastre sunt superbe, dar viața la țară nu e deloc așa
A cincea putere
Satele noastre sunt superbe, dar viața la țară nu e deloc așa

 

Am trăit niște ani într-un sat din România și am văzut cu ochii mei greutățile și problemele de acolo. Însă mai trist e că, la niște zeci de ani distanță, puține lucruri s-au schimbat. Discrepanțele dintre mediul urban și cel rural sunt mai adânci decât am vrea să credem.

 

Foto: Theodor Vasile / Unsplash

Într-o vară, mama, profesoară de mate și de fizică, își însoțea elevii la cules de fructe, activitate obișnuită în vremea comunismului. Se numea „practică” și era obligatorie. Așa l-a cunoscut pe domnu’ inginer. A fost o dragoste fulgerătoare în urma căreia mama s-a mutat dintr-un oraș mare într-un sat aflat la câteva sute de kilometri – pentru că tata n-a vrut niciodată să locuiască în oraș. În urma acestei povești de dragoste atât de comune pentru finalul anilor ’70, m-am născut eu.

 

De ce o invidiam pe colega mea de grădiniță

 

mara coman

 

Am crescut într-o casă naționalizată, cu tavan înalt de trei metri, cu curent electric, cu baie, toaletă și cu boiler, ba chiar și calorifer. Mi-am petrecut copilăria într-o curte imensă, cu livadă cu meri, cu grădina din care mâncam căpșune, zmeură și mure, cu aluni plantați de bunicul și flori îngrijite de mama.

Cred că aveam patru ani când m-a luat de mână și m-a dus la grădiniță, în clădirea de lângă casa noastră. Acolo mi-am făcut o prietenă care „îmi ținea ușa” de fiecare dată când mergeam la toaleta din curte. Ținutul ușii era o chestiune firească; nu exista niciun fel de încuietoare, deci nu stătea închisă.

 

7% din școlile din mediul urban
VS
38% din școlile din mediul rural

au grupuri sanitare situate în curte, fără apă curentă și fără canalizare*

 

De la grădiniță am venit tare amărâtă într-o zi: prietena mea, Irina, îmi spusese că, după 12, se duce acasă, mănâncă, și apoi merge pe deal, cu caprele. Am plâns în hohote în brațele mamei pentru că, iată, eu n-aveam capre. Nici vaci.
O invidiam pe Irina, că ea putea să meargă cu animalele pe dealuri.

Mama mi-a mai povestit cum, tot la grădiniță, am dat la schimb sendvișul meu pe o felie de ridiche neagră: eram tare încântată, mai ales că nu mai mâncasem niciodată așa ceva.

 

Prietenele dintr-a întâia

 

Am așteptat cu sufletul la gură prima zi de școală: traversam și eram acolo. Îmi amintesc bine de colegi. De Mugurel am fost îndrăgostită dintr-a-ntâia. Eram prietenă bună cu Nadia, colega mea de bancă, dar și cu Nicoleta și cu Silvia. Iarnă, vară, ele veneau la școală pe jos din satul vecin. Aveau de mers mai bine de jumătate de oră. Veneau singure.

Le vizitam uneori, doar erau prietenele mele. O colegă locuia într-o casă cu două camere. Una dintre ele era „camera bună”, concept pe care atunci l-am auzit prima oară: o cameră pentru musafiri, în care era mereu curat, în care nu prea intrai și în care era mereu frig.
Toată familia – patru copii, printre care un bebeluș de doar câteva luni – locuia în camera cealaltă, unde erau două paturi. Viața se petrecea în dormitor.
Bucătăria și baia erau în curte. Se spălau în lighean, cu apă scoasă din fântână.

 

5,5%din gospodăriile din mediul urban
VS
53,1% din gospodăriile din mediul rural
nu au grup sanitar în interiorul locuinței*

 

Tot în astfel de vizite am aflat, cu surprindere, că prietenele mele n-aveau bibliotecă acasă. Aveau cam o carte de fiecare (în majoritatea familiilor erau mai mulți copiii), motiv pentru care îi spuneau, generic, cartea. Oricum, cititul era ceva ce trebuia să faci la școală și atât.

 

0,70% din populația urbană
VS
2,15% din populația rurală
este analfabetă*

 

De altfel, în zona în care am crescut eu, cei mai mulți oameni nu fac acordul subiectului cu predicatul. Nu e vreo scăpare; pur și simplu nu le iese, nici măcar din greșeală. M-am întrebat, adult fiind, dacă nu cumva e un soi de regionalism. Mi-am zis și că e posibil ca oamenii să vorbească astfel – din obișnuință, că așa vorbesc cu toții între ei –, dar să scrie corect. M-am lămurit că mă înșel când mi-a trimis o vecină o rețetă care începea cu „se bate ouăle”.

 

Școala din sat

Am învățat acolo doar trei ani. Am în minte băncile vechi din lemn, pe care alți copii își „sculptaseră” numele, rezolvări ale problemelor, dar și cuvinte pe care nu le pot reproduce aici. Nu rețin mare lucru despre învățătoarea mea de atunci: o văd la catedră, mereu înfofolită într-o haină de blană, ceea ce mă face să cred că era frig în clasă. Toaleta era tot în curte. Nu știu dacă aveam unde să ne spălăm pe mâini – chiar nu rețin.
Oricum, eram norocoși pentru că aveam o clasă separată. În satul vecin erau clase mixte: în aceeași sală, copii de-a treia și de-a patra, cu un singur învățător.

Am pierdut legătura cu fostele mele colege după ce m-am dus la altă școală. Mai aflam vești uneori: de exemplu, că una dintre ele a făcut o nuntă mare. Abia împlinise 13 ani.

 

Eleva de 10

Dar începusem să spun despre mutatul la altă școală – la oraș. Ei bine, mi s-a tras de la împărțirea cu rest: maică-mea s-a speriat când și-a dat seama că n-aveam absolut nicio idee să calculez așa ceva, deși primeam premiul I și numai 10.

 

 

În consecință, de anul următor am mers la o școală dintr-un orășel din apropiere. Am învățat zdravăn, mai ales că orice greșeală era taxată aspru: în clasa a IV-a, am primit patru lovituri cu rigla după o dictare la care am omis două virgule și două semne ale exclamării.
Din anul ăla am multe amintiri, dar cea mai pregnantă este frica. Și bully-ing-ul, fenomen despre care, pe atunci, nu știam că are un nume: noii mei colegi din orășelul cu o singură stradă mă arătau cu degetul pentru că veneam de la țară.

Nu împlinisem 10 ani când am aflat că să locuiești într-un sat e o rușine.

Toaletele școlii de la oraș, învăluite de mirosul specific, înțepător, erau, însă, tot în curte.

 

 

Discrepanțe majore

 

Lăsând la o parte poveștile vechi și melancolia, realitatea e că multe din satele românești au rămas la fel ca în copilăria mea. N-o zic eu, ci o zic datele din studiul național „România cu un singur chip”, care măsoară diferențele dintre mediul rural și mediul urban. Studiul evidențiază unde este necesară contribuția accelerată pentru îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă ale Organizației Națiunilor Unite.

 

Pe Un singur chip sunt toate cele 50 de infografice din studiu. Pot fi și downloadate și conțin date despre sistemul sanitar, educație, economie, tehnologie, dar și despre copii, angajați și locuințe.

Pentru că am scris în special despre educație și experiența mea cu școala de la sat și din orașele mici, vreau o să subliniez că România are una dintre cele mai mari rate de abandon școlar din Uniunea Europeană; cea din mediul rural este, în unele cazuri, dublă față de cea a elevilor din mediul urban.

 

  • În mediul urban, o familie cheltuiește lunar, pentru educație, fabuloasa sumă de 17,12 lei. În mediul rural, suma e de 4,96 lei pe lună.

  • 25,8% din elevii din mediul urban și 42,23% din elevii din mediul rural nu promovează examenul de Bacalaureat.

  • 13,71% din elevii din mediul urban și 35,26% din elevii din mediul rural nu promovează examenul de Evaluare Națională (și cifrele au crescut la 15% în mediul urban și 38% în mediul rural pentru sesiunea de examene desfășurată în 2020).

  • 7% din școlile din mediul urban și 38% din școlile din mediul rural, au grupuri sanitare situate în curte, fără apă curentă și canalizare.

 

 

E important să ne amintim că toate cifrele astea reprezintă oameni. Și nu sunt puțini: aproape jumătate din populația din mediul rural se află în risc de sărăcie și excluziune socială. 90% dintre gospodării nu sunt racordate la sistemul public de canalizare.

Iar în aceste gospodării trăiesc adulți, ca noi, și cresc copii, ca ai noștri. Și datele astea nu mai țin de trecut și de amintirile mele. Sunt de acum, din anul 2020.

Astăzi, România nu are un singur chip.

 

Satele românești nu sunt doar locuri idilice, cu oameni care se îmbracă frumos duminica, pentru biserică, cu tradiții de sute de ani, cu roșii cu gust vara și must dulce iarna, cu lapte cu caimac și bunici care știu să împletească șosete din lână toarsă chiar de ele. Știu că imaginile astea sunt frumoase și că ne e mai comod să ne gândim la ele decât la cele care se întrevăd din statistici. Dar lumea satului înseamnă și locuințe fără apă curentă, și sărăcie lucie, și igrasie, și școli în care e frig, și toalete în curte, și, uneori, mai puțin de un medic în fiecare sat.

Ține de noi să avem o imagine completă și să ne uităm atent la diferențele între viața la sat și cea de la oraș. Să nu le ignorăm. Și, mai ales, să ajutăm acolo unde putem.

Ajutor poate să însemne cărți și rechizite pentru copiii, poate să însemne acces la tehnologie și informații despre cum să o folosească (mai ales acum, în anul în care se tot vorbește despre educație digitală). Dar tot ajutor înseamnă și să vezi exact care e situația și să tragi un semnal de alarmă atunci când e nevoie.

****

Studiul „România cu un singur chip” este lansat de Lidl și Ambasada Sustenabilității.

 Una dintre concluziile studiului este nevoia eradicării sărăciei, așadar Lidl s-a alăturat programului România Solidară demarat de Ambasada Sustenabilității în România.  

Lidl organizează o campanie de donații la casele de marcat, până pe 31 decembrie 2020, pentru a susține unul dintre ONG-urile implicate în grupul de lucru România Solidară, World Vision România, care a propus o soluție eficientă pentru a diminua decalajele dintre mediul urban și cel rural: reamenajarea școlilor din zonele defavorizate.

 

*conform studiului „România cu un singur chip”

 

Citește despre viața din satele românești și la:
– Diana Cosmin – Amărăciunea satelor românești nu are nimic pitoresc în ea;
– Cristina Stănciulescu – Știutele și neștiutele drame ale vieții de la țară; 
– Noemi Meilman – Toamna bobocilor și alte povestiri;
– Ana Bîtu – Fă-te mamă doctor și pleacă la oraș 

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.

Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.

 

Comentarii
  • […] Citeste restul articolelor aici: Diana Cosmin – Amărăciunea satelor românești nu are nimic pitoresc în ea Cristina Stănciulescu – Știutele și neștiutele drame ale vieții de la țară Noemi Meilman – Toamna bobocilor și alte povestiri Mara Coman – Satele noastre sunt superbe, dar viața la țară nu e deloc aşa […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord