Una dintre cele mai sincere dovezi de prietenie a venit într-o seară, sub forma unui suc de portocale roșii.
În timp ce discutam cu colegele mele din #ACinceaPutere despre articolul de astăzi, am avut un moment în care m-am întrebat de ce să scriem doar despre femei. Tocmai derulasem în memorie situațiile în care am primit un ajutor important și mi-am dat seama că ajutorul ăsta a venit și de la femei, dar și de la bărbați.
O secundă m-am gândit că textul meu o să fie nedrept față de cei câțiva prieteni de gen masculin pe care-i am de ani buni, dar m-am regrupat rapid: conexiunea între femei chiar e diferită. E o anumită intimitate pe care o au doar femeile între ele, mai ales în niște contexte care chiar au legătură cu genul: de la experiența nașterii până la – și-acum o să spun un lucru frivol, dar care face parte din viața noastră – suferința care vine la pachet cu fumusețea pantofilor cu toc.
Adevărul e că nu știu unde-aș fi fost acum fără femeile care au fost lângă mine și care mi-au întins mâna ca să fac un pas mai sus. Le sunt recunoscătoare, așa cum le sunt, de altfel, și celor care nu m-au sprijinit și m-au lăsat să cad. Toate m-au învățat lecții imporante – fie despre altruism, fie despre egocentrism. Cel mai valoros lucru cu care am rămas, însă, e că mă simt foarte bine când ajut și că aia e tabăra în care vreau să fiu. De celălalt grup m-am distanțat și, după ce mi-am vindecat rănile, am învățat să accept că există și că n-are sens să încerc să înțeleg.
Un gest care pare mic, dar pe care nu l-am putut uita
Eram în facultate, singură în camera mea, și plângeam din cauza unui băiat. I-am scris un mesaj unei prietene. În perioada aceea telefonul mobil era un lux, nu se punea problema să o sun și să-i povestesc ce am pățit, cum fac acum. Iar prietena mea a lăsat tot ce-avea de făcut și a venit la mine, cu o cutie de suc de portocale roșii.
Poate că pare banal, dar era un gest care însemna, de fapt, multă grijă: știa că-mi place sucul ăla, așa cum știa că e scump pentru bugetul pe care-l aveam atunci. Nu exagerez: acum 20 de ani, unele produse din categoria respectivă costau nejustificat de mult, iar noi eram două studente cu câțiva lei în buzunar.
Sigur, nu de suc aveam eu nevoie în seara aia; însă a fost un mod cald în care prietena mea mi-a arătat că îi pasă de mine și că mi-e alături. Îmi amintesc de întâmplarea asta tocmai pentru că a contat atât de mult.
De-a lungul timpului, am construit relații frumoase cu câteva prietene care am îmărțit și zile bune, și zile rele. Au fost aici când am născut, când aveam foarte mult de lucru, la lansarea Marie Claire, când am divorțat, când am plecat la mare, chiar și de curând, când am fost la Napoli, când m-a anunțat ANAF-ul că am de plătit o sumă cam mare de bani, când am dat o mică petrecere de ziua mea. De la ele am învățat ce înseamnă empatia, de la ele am învățat cât de important e să fie cineva lângă tine, cu tine.
Am avut nevoie și de plasturi
Sigur că nu am avut astfel de legături apropiate cu toate femeile pe care le-am cunoscut sau cu care mi-am dorit să fiu prietenă. S-a întâmplat și să caut înțelegere și să nu găsesc, să cer ajutor și să nu primesc, să fiu judecată de cele de la care mă așteptam mai puțin. Reacțiile astea nu m-au lăsat deloc indiferentă, ba din contră: m-au rănit, pentru că nu mă așteptam ca oameni pe care îi credeam apropiați să mă trateze astfel.
Dar experiențele astea m-au ajutat, în final, să devin cea care sunt astăzi: să înțeleg că nu putem fi toți prieteni. Că adevăratele legături între oameni se construiesc în timp, atât cu experiențe frumoase, cât și cu unele dificile. Și cu implicare din ambele părți.
Despre venin
Recunosc că m-a izbit deseori răutatea gratuită: sunt femei care blamează victimele violurilor; chiar și femei-judecător care consideră că o fetiță de 10 ani l-a „sedus” pe cel care a atacat-o. Sunt femei-medic care urlă la paciente când acestea le întreabă de calmante. Sigur, sunt și bărbați care fac asta, dar eu mă revolt mai tare când astfel de răutăți vin din partea femeilor; poate greșesc, dar mie mi se pare că ar trebui să înțeleagă prin ce trec celelalte, că se pot pune în pielea lor.
O astfel de femeie mi-a spus, când aveam 16 ani și coloana strâmbă (nu din vina mea, ci pentru că am crescut brusc) că la 30 de ani n-o să mă mai pot ridica din pat de durere. A fost ca un verdict, pe un ton dur și rece, fără vreun sfat sau vreo recomandare care să mă ajute să mă fac bine. Am plâns multe nopți, în anii adolescenței, cuprinsă de frică și întrebându-mă ce fel de viață voi duce. Nici nu-mi imaginam că vor trece încă 12 ani peste ăia 30 și că mă voi ridica din pat fără probleme.
Pot da o mie de exemple similare, însă nu vreau să mă încarc cu atâta venin: știu că există femei care aruncă săgeți și, uneori, aproape că le privesc cu compasiune. Mă întreb ce li s-a întâmplat dacă își doresc atât de mult să rănească. Și cum se simt ele seara, când pun capul pe pernă.
Unde vreau să fiu
Sunt femei și femei, așa cum sunt oameni și oameni. Femei care-ți întind o mână și altele care-ți pun piedică. Nu puteam să scriu doar despre primele, că doar nu trăiesc într-o lume roz, cu norișori și floricele. Însă experiențele avute, și bune și rele, m-au făcut să-mi dau seama în care dintre cele două grupuri vreau să fiu. Și, mai mult, ce vreau să dau mai departe. Am ales să-mi învăț fetițele să fie bune, să le ajute pe prietenele lor, să împartă. Dar și să pună limite când cineva profită de bunătatea lor, să spună atunci când nu se simt bine într-un context, să nu se joace doar ce vrea X, să nu meargă doar unde vrea Y.
Habar n-am cum se vor transforma relațiile între oameni peste ani, dar cred că va exista întotdeauna acea conexiune specială între femei. Și că, deși ne vom întâlni în continuare cu diverse personaje care ne vor pune bețe-n toate, vom găsi mereu sprijin în prietenele adevărate, care vor veni cu suc de portocale roșii-n miez de noapte. Tot ele ne vor da mâna atunci când impresia că nu ne mai putem ridica. Nu știu dacă asta se cheamă empowerment; nici măcar nu simt nevoia de definiții aici. E doar ceva foarte frumos și cald, încă un lucru pe care l-am învățat de la prietenele mele geniale.
Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.
Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.
Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.
***
Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman
Ah, ce mi-a plăcut articolul ăsta. Mă regăsesc total. Da, și eu sunt recunoscătoare celor care m-au ridicat dar și celor care m-au lăsat jos și au trecut mai departe. Am foste colege din Tarom, două la număr, cu care am legat o prietenie strânsă. Ne cunoaștem de 20 de ani și chiar dacă nu ne vedem prea des, vorbim tot timpul la telefon. Și mai am prietenele alea cele mai bune, vreo trei, cu care pot vorbi deschis orice și pe care dacă le sun la 2 noaptea vin la mine. Prietenele care au fost lângă mine în zilele în care mama era intubată la Elias, prietenele care m-au strâns în brațe la cimitir. Tot ele au fost lângă mine și când a murit tata dar și când a murit primul meu cățel. Ele au fost lângă mine pe parcursul celor doi ani cât am fost lider de sindicat în Tarom și când mă luptam cu directorii și consilierii din minister. Când am fost hărțuită de aceeași directori dar și de colegi tot lideri de sindicat🙂. Sunt oameni pe care știu că îi am și la bine și la rău. Avem o groază de amintiri trăznite pe care le-am trăit împreună în cei 30 de ani de prietenie.
Mă bucuuur. Și că ți-a plăcut textul, dar și că ești înconjurată de oameni mișto.
Da, unele femei sunt prietene geniale, altele sunt prietenoase/amabile. Mai puține (sper!) sunt indiferente, răutăcioase sau chiar rele – oare ele au prietene?! Ar fi frumos ca toți oamenii să fie (mai) buni. Ca să văd și partea plină a paharului, această categorie, a răutăcioșilor și răutăcioaselor, ne ajută să prețuim ce avem frumos în viețile noastre.
Sunt total de acord cu ce zici.