Am ajuns mai devreme și aștept, cu răbdare, în fața cabinetului de neurologie. Cu răbdare și nu prea. Nu-mi place să merg la doctor – cui îi place, de fapt?!

Doar că la mine e mai mult de atât. Îmi trec prin minte toate momentele în care am fost la spital cu ai mei. Zilele în care mă trezeam la patru dimineața ca să ajung la șase la spital, cu mama, și să aștept vreo alte trei ore pe holuri, întrebându-mă dacă doctorul chiar mai ajunge și dacă o să aibă timp să consulte toți pacienții. Îmi amintesc de consultațiile în sine, după care nu aflam prea multe și eram trimisă cu o hârtie către cabinetul X – pe care nu-l găseam. Și când îl găseam, mi se spunea că îmi mai trebuie o hârtie. Sau că doamna cutare nu e azi, să mai încerc și mâine. Îmi amintesc de ușile închise la care băteam, timid, și de vocile enervate care țipau dinăuntru: „Așteptați!” De ziua în care s-au pierdut toate analizele mamei în spital și n-au mai fost găsite niciodată, de reproșurile care mi s-au făcut tot mie: „Păi cum?! Ne-ați adus originalele?! Și n-aveți copii? Și acum noi ce facem?” De ziua în care, după operație, chirurgul mi-a pus în mână un borcan învelit în tifon: o parte din tumora pe care eu a trebuit să o duc la biopsie. Nici nu vedeam pe unde merg.

Știu că nu în toate spitalele de stat se întâmplă asta. Știu că sunt și medici buni, sunt și unii răbdatori. Știu că sunt condiții grele, că n-au tot ce le trebuie ca să-și facă meseria. Dar, uite, de asta am preferat acum să merg la MedLife și nu la un spital de stat. Aici, doctorii au tot ce le trebuie, aparatul RMN folosește cea mai nouă tehnologie, nu strigă nimeni la mine când bat la ușă. Bine, nici n-a fost nevoie să bat la ușă. Am fost invitată înăuntru după câteva minute.

Nu știam în ce constă un consult neurologic. După ce am povestit tot ce mă deranjează, doamna Oana Neagu, medicul meu, mi-a făcut acest consult – sunt testate reflexele, funcțiile senzoriale. Îți atingi nasul cu mâna stângă, mergi, strângi pumnul. Trec testul cu brio și întreb dacă toate simptomele mele sunt normale în cazul unei migrene. Aflu că da, se numește migrenă cu aură – denumirea vine de la momentele în care apar probleme cu vederea și în care lumina e deranjantă. Însă nu pot avea un diagnostic decât după RMN. Iar înainte de RMN trebuie să fac niște analize. Și așa… fac câțiva pași și ajung în cabinetul medicului generalist.

Pentru RMN nu-mi trebuie o mulțime de analize, însă, dacă tot am ajuns aici, recunosc că a trecut ceva timp de la ultimele, așa că aș prefera să le fac pe toate odată. Medicul mă întreabă de istoricul din familie. Apoi, dacă am vreo problemă. Mă simt perfect (cu excepția migrenelor), ba chiar îmi vine să zburd, deși n-am nici un motiv. Mă consultă, îmi ia tensiunea, și, bucuria mea, îmi spune să beau cafea: am tensiunea mică și ajută și la durerile de cap.
Analizele mi-au fost recoltate într-o dimineață de o doamnă asistentă foarte răbdătoare. Mi-a spus să stau întinsă pe pat cât am nevoie, să nu mă ridic brusc, să nu cumva să mi se facă rău. Eu mă tot gândeam că poate sunt alți pacienți care așteaptă, dar m-a liniștit. Am plecat fără grabă și mi-am cumpărat niște ciocolată, ca premiu :).

Am primit repede rezultatele: în mare, sunt bine. Am lipsă de vitamina D, așa că iau suplimente. Zâmbesc și mă gândesc că-mi place rețeta asta: cumva, presupune să stau la soare, pe un șezlong, și să beau cafea. 🙂

Bine, asta după ce trec și de ultimul pas, cel cu RMN-ul.

Primul articol cu dureri de cap :), aici.
Continuarea, aici.