Pe scurt, sunt bine :).

Îmi iau fetițele de la școală, dar nu ne e ușor să ne ținem de mână, că am și acest plic mare cu mine. Micuțele mă întreabă ce-i în plic.

– Poze cu creierul meu, zic, neștiind ce altceva să le răspund.
– Și e roz? mă întreabă ele – pentru că, în cărțile cu desene, creierul e roz :).
– Pozele sunt poze alb-negru (sunt dezamăgite!). Dar nu vedeți ce mare e???

Nu s-au prins de glumă, evident, dar m-au aprobat: da, e mare. Se refereau la plicul pe care-l țineam în mână, și nu la creierul meu, desigur :).

Am început cu finalul și cu poveștile, așa că… dăm filmul înapoi. Mai ales că ăsta trebuia să fie un text pur informativ, doar așa mi-am propus când m-am apucat de scris.

Când medicul meu neurolog, Oana Neagu, mi-a spus pentru prima oară că trebuie să fac un RMN, am fost cam pleoștită. Nu că ar fi fost vreo tragedie, dar aș fi preferat să nu fie nevoie.
Am căutat câteva articole pe internet și am găsit diverse: cum o pacientă n-a putut să stea nemișcată și a trebuit să reia procedura de trei ori; cum alta suferea de claustrofobie; plus alte detalii foarte tehnice, care nu mă interesau. Iar eu – să nu uităm acest aspect – eu eram pacientul speriat. Și probabil că nu sunt singura, așa că m-am gândit că poate povestea asta cu RMN-ul mai ajută vreo fricoasă :).
Iată că ajung și la partea practică – cred că lucrurile astea sunt bine de știut:

• am fost la MedLife Berceni, mi-am ridicat analizele de sânge, apoi m-am dus la cabinetul în care se face RMN. E în aceeași clădire, lucru care mi s-a părut foarte comod;
• cum problema mea e cu capul :), am făcut un RMN cerebral. Nu știu dacă lucrurile decurg la fel dacă ai nevoie de alt fel de RMN;
• am semnat că sunt de acord cu folosirea substanței de contrast dacă e nevoie. N-am apucat să întreb, dar mi s-a explicat că nu trebuie să mă gândesc că aș avea ceva grav. Substanța de contrast e folosită și pentru a evidenția anumite zone, deci nu, nu se folosește doar în cazuri grave;
• m-am schimbat și mi-am pus halatul subțire care mi s-a oferit. L-am vrut și pe cel gros, pe deasupra, că m-am gândit că e posibil să-mi fie frig. Și cred că, fără el, mi-ar fi fost. Mi-am pus și șosetele pufoase pe care le luasem special de acasă :);
• tehnicianul mi-a explicat cât durează procedura (20-30 de minute). M-a întrebat dacă sunt claustofobă și i-am spus că nu știu. Mi-a spus unde trebuie să mă așez și mi-a propus să facem o probă, să vedem dacă mă simt OK. Asta m-a ajutat mult, a fost confortabil să știu că e doar o probă și că pot să spun dacă mă deranjează ceva;
• pentru că știam că voi fi singură în caremă, l-am întrebat dacă va vorbi cu mine pe parcurs. Mi-a spus că mă va anunța când au trecut 10 minute, când suntem la mijlocul procedurii, când mai sunt câteva minute până la final etc. Chestia asta ajută mult, știi cumva cum să te pregătești pentru următoarele 10 minute și te bucuri când afli că mai ai doar puțin;
• da, există buton de panică. Din fericire, n-am avut nevoie de el;
• deși am făcut un RMN cerebral, am stat cumva într-un tub. Zic cumva pentru că, din câte-mi amintesc, e deschis la capete. Cred că aveam degetele de la picioare pe-afară;
• eu n-am avut senzație de claustrofobie, nu mi s-a părut că sunt închisă într-o cutie de chibrituri. E destul de mult spațiu și există ventilație;
• am stat cu ochii închiși și, pentru că aveam un fel de pernuțe în stânga și-n dreapta capului, mi s-a părut ușor să stau nemișcată, nu am făcut nici un efort;
• în timpul procedurii, nu te doare nimic și nu simți nimic. Auzi niște zgomote ciudate, diferite, care nu-s plăcute (doar nu ești la un concert!), dar sincer sună mai bine decât bormașina vecinilor. Sunt suportabile;
• sunetele pe care le auzi diferă de la moment la moment, adică nu e același fel de zgomot;
• suportul pe care stai (nu i-aș zice chiar pat) se mișcă uneori, încet, înainte sau înapoi. E OK, n-ai greșit cu nimic, așa-i procedura;
• așa cum mi-a promis, tehnicianul mi-a spus când au trecut 10 minute, 20 de minute etc. M-a ajutat chestia asta, dar și faptul că știam că aude și el ce spun;
• nu-mi amintesc deloc, dar deloc la ce m-am gândit în jumătatea aia de oră :).

Tehnicianul care face examinarea nu e și cel care interpretează RMN-ul, ci neurologul. Totuși n-am putut să mă abțin să-l întreb ce-a văzut în capul meu. Mi-a zis, frumos, că nu e de competența lui. OK, OK, dar pare ceva grav? A zis că nu și mi-a zâmbit. Am vrut să-l iau în brațe!

A urmat și vizita la neurolog, pentru interpretarea rezultatelor. Se pare că totul e în limite normale, capul meu n-are nimic prea special. Migrena îmi va mai face figuri din când în când – sper eu că tot de vreo două ori pe an, și nu mai des. Nu există tratament care s-o facă să dispară. Am primit medicamente pentru durere de cap și mi s-a recomandat să țin un jurnal în care să-mi notez simptomele. Partea bună e că acum știu că nu sufăr de ceva grav, că senzația de amorțeală și sensibilitatea la lumină sunt firești în cazul afurisitei ăstia de migrene. Deh, stau cuminte și-aștept să-mi treacă.

Primele articole cu dureri de cap :), aici și aici.