Cei doi care mi-au sfâșiat perdelele
Viața așa cum e
Cei doi care mi-au sfâșiat perdelele
31 ian. 2022 | 39 de comentarii

Nu voiam pisică în casă – nici urmă de dubiu aici. Nu-mi trebuia nici o grijă în plus, nici un miorlăit, nici un fir de blană pe cearșafurile mele albe sau pe rochiile mele negre. Ei bine, pandemia nu mi-a adus doar o pisică, ci două.

Acum, să nu vă imaginați că mâțele au venit așa, de pe stradă: „Bună ziua, am aflat că e pandemie, ne adăpostim și noi aici, până trece”. Nu. Erau pisicile lu’ Vasilescu, mâțe de corporație, de altfel. Săteau frumușel la el „la birou”, iar viața mea își urma cursul normal. Cred că le-am văzut o dată, când trebuiau hrănite în weekend sau ceva. Ne-am ignorat cu demnitate și am uitat de ele, așa cum, cu siguranță, și ele au uitat de mine.

Și-a venit pandemia, când toată lumea a început să lucreze de-acasă. Suzana și Vasile (nu le-am botezat eu, nu dați cu roșii), în continuare la birou. Safe, de altfel, că erau tot în lockdown, nu mergeau la Mega, nu intrau în contact cu nimeni. Se ducea cineva să le hrănească, să le pună apă, totul OK, că nu erau expuse. Plus că, să ne amintim, pandemia urma să țină vreo două săptămâni, cât să se aplatizeze curba.

În a treia săptămână de pandemie am fost șantajată emoțional și constrânsă să aducem pisicile acasă. Nici nu mai știu ce argumente s-au invocat, Vasilescu a făcut front comun cu Ioana și Maria și aia a fost. M-au învins. Bine, am stabilit niște condiții cu care toată lumea a fost de acord:

  • mâțele vor sta la noi doar până când se termină pandemia (în acel moment, urma să mai țină așa, vreo lună, maaaximum o lună jumate);
  • vor fi periate în fiecare zi și, o dată pe săptămână, cu superperia Furminator (chiar e bună, ia tot părul din pisică, dar trebuie s-o și folosești);
  • nu vor avea acces în bucătărie, că, totuși, acolo mâncăm. Și nici în dormitor, că nu vreau să am păr de pisică pe pernă și pe cearșafuri.

Concluzia: Suzana și Vasile s-au mutat la noi, iar regulile de mai sus au fost respectate vreo săptâmănă, sau poate zece zile. Și sunt încă la noi, că deh, nu s-a terminat pandemia.
În timp ce scriu rândurile astea, Sue doarme la mine în brațe, iar eu stau un pic pe vârfuri, că altfel alunecă și se trezește. Și nu vreau s-o deranjez.

 

Șantajul emoțional continuă

Cea mai ciudată chestie a fost că trebuia să închidem ușile. Mă rog, între păr de pisică în pat și pe haine, am ales să închid ușa. Patrupedele nu păreau să fie foarte afectate. Vasile dormea în patul copilelor, la picioare, iar Suzana și-a făcut veacul pe o cutie din hol. Acum, n-a fost chiar un veac, ci două luni în care ne-am ignorat cu grație. Ea pe cutie, eu cu ale mele.
Uneori era enervant noaptea, că se mai trezea Vasile (Sue, aka Pisica Roz, e o delicată, n-ar face așa ceva) și miorlăia la ușă. Chestie cu care eu puteam trăi, dar, în acest timp, Vasilescu ofta și suferea exprimându-și îngrijorarea cu voce tare:

– Săracu’ de el. Ce oropsit e!
– …
– Se simte abandonat. Crede că nu-l mai iubesc.
– …
– Amărâtu’, uite cât suferă.
– …
– Nu putem să-l lăsăm un pic aici? Că el vrea doar iubire. E cuminte, nu face nimic.
– …
– Ție chiar nu ți se rupe inima?

Inima ca inima, dar cu somnul nu stăteam chiar bine. Am ales să fac ceva ca să pot dormi și eu noaptea, iar acel ceva a presupus să las ușa deschisă și la dormitor. Vasile a pășit pe teritoriul nou cucerit și și-a stabilit cartierul general peun pled frumos împăturit – dacă nu e împăturit, nu doarme pe el, că are OCD. Altfel, să nu credeți că are ORICE pătură: the king of the house beneficiază de tratament special și-și face somnul pe o pătură Tommy Hilfiger.


Gândire strategică

Suzana a rămas în continuare pe cutia aia din hol, dar eu cred că și-a luat timp să-și facă o strategie. Ne-a strudiat în tăcere. Cu fetele a fost ușor, le-a cucerit din start. Mai greu era să scape din mâinile lor, altfel, totul bine. Pe Vasilescu-l avea la degetul mic de când a văzut-o prima oară, el era deja rezolvat. Mda, cu mine trebuia să facă ceva.

Bestia albă a acționat într-o zi în care mă simțeam rău. Stăteam în pat, încercam să citesc ceva. Și m-am trezit cu ea pe burtă – care mă și durea, de altfel. M-a frământat două minute apoi s-a făcut covrig pe burta mea și, cu maximă nonșalanță, s-a culcat. PE MINE. M-am uitat la ea, am zis că se preface. Nope. Dormea dusă, ba mai și visa, că vedeam cum îi tremură câte o lăbuță. Ce inimă să am să trezesc animalul din somn?

Și, uite-așa, de atunci, domnișoara Sue preferă să-și facă somnul pe mine. Este pisica MEA, începe să toarcă din clipa în care-i ating blana cu mâna, mă cheamă câteodată când vrea să doarmă – să vină „fotoliul”! Musai vrea să mă așez într-un anumit loc de pe pat (cred că și ea are OCD). Dacă chiar nu mă convinge, îmi sare în brațe când stau la birou și lucrez. A învățat că, în viață, mai faci și compromisuri.

Domnișoara a devenit și cea mai alintată din casă, dovadă că și-a căpătat și cele mai multe nume – fetele mele au ajutat mult aici. Eu îi spun Sue sau Pisica Roz, pentru că i se vede pielea roz prin blana albă. Și e delicată și grațioasă, doarme ca un îngeraș (frate-său e cam bădăran, nu prea știe să se poarte, are lacune mari în educație). Fetele o alintă în fel și chip: Suzeta, Zeta, Zana, Zănuța, Țuță, Țuțarina, Suzețel, Suzănel, Păpușa.
Vasile a rămas Vasile, îi mai zice maică-sa (aka Vasilescu) Prințu’ – da, vă puteți da ochii peste cap, așa fac și eu. Prințu’ are și el momente de tandrețe cu mine, dar mai rare. Nu prea știe el cu grația.

Altfel, mâțele și-au împărțit și copiii: Sue o preferă pe Ioana, iar Vasile pe Maria. Mă rog, nu stau prea mult cu fetele de bună-voie, pe motiv că micuțele vor să se „joace” non-stop cu pisicile. Care pisici dorm 10-12 ore și, în principiu, vor lăsate-n pace. Când le trebuie dragoste, cer ele.

Priceless e, desigur, fața lui Vasile când e purtat în brațe de Maria, dintr-o cameră în alta. Îl ține ca pe un bebe, cu picioarele-n sus, și pe fața lui se citeste o expresie înțeleaptă, de parcă ar fi făcut mulți ani de terapie: „Trec printr-un moment dificil, dar știu că e temporar. Important e că nu durează. Ce-a fost mai greu a trecut. Mai e un pic și scap, nu are rost să mă zbat.”

 

Daune colaterale

Întâi au fost florile. Cred că ăsta a fost primul lucru pe care l-au făcut Suzana și Vasile: au ronțăit niște palmier. Chestie care ne-a îngrijorat foarte tare: eu eram speriată că mâțele îmi strică florile, Vasilescu, disperat să nu le fie rău mâțelor din cauza plantelor. Astfel, am mutat toate ghivecele în living sau le-am pus pe diverse rafturi, mai sus, unde nu pot ajunge pisicile. În dormitor am lăsat un yucca, tocmai pentru că era înalt și n-avea ce să se întâmple:

Au urmat perdelele. Acum, recunosc că eu nici n-aveam cine știe ce perdele (am povestit aici că nu aveam bani să mi le iau pe alea la care visam, dar uite că a fost mai bine așa). Perdelele și draperiile sunt locul preferat de joacă; Vasile se ascunde după ele, convins că nu-l vede nimeni, deși îi rămâne coada pe-afară.

Ar mai fi cuvertura pe pat, dar m-am împăcat cu ideea. Doar trebuie să-și ascută și Sue gheruțele undeva. Tot la daune întră și o rochie de-ale Ioanei, când am lăsat o ușă deschisă la dulap. Și șnururile agendelor, alea care te-ajută să gășești repede pagina la care ai rămas – cred că sunt foarte bune la gust. Pisica Roz mi-a vărsat o dată cafeaua, dar ea e inocentă, n-are nici o vină, nu trebuia să-mi las cana acolo. Mai am niște urme de gheare într-o husă de laptop (e din piele) și-n salteaua de yoga. Și cam atât.

Ah, se mai întâmplă să intru în baie și să calc cu șosetele fix în apă, pentru că Suzana are o fixație să se joace cu apa din care bea. Când intru în baie și o prind asupra faptului, mă privește de parcă tocmai a venit și ea să constate daunele – oare cine-o fi inundat aici?!

Last, but not least, cu părul de pisică am rezovat într-un mod minunat și neașteptat: rolele de la IKEA șiiiii, doamnelor și domnilor, uscătorul. E minunat să poți usca hainele după ce le-ai spălat, să nu mai fie nevoie să le întinzi și să aștepți, ci să le scoți călduțe dintr-o mașină pătrată. Dar absolut superb e că le scoți și fără păr de mâță, lucru care n-a făcut decât să aducă mai multă armonie în viața mea cu două pisici.
Pe care, deși n-aș fi crezut că e posibil, le iubesc de nu mai pot.

Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman.

*****
#PisicaRoz are un folder special pe Insta, la mine în highligths.

*****
Suzana și Vasile sunt și ei pe Instagram, @suzana_si_vasile2018

 

Comentarii
  • Marius M spune:

    Bon, am citit undeva că pisicile simt când e cineva bolnav și se pun pe locul acela să l încălzească sau ceva, deci pisica e tratament de fapt. In rest, plante, perdele, sunt daune colaterale, de fapt se antrenează să ajungă la lampa minune sa o mătrășească.

    • Mara spune:

      Și eu am citit asta. Nu mi-a trecut durerea, dar m-am împrietenit cu Blonda 🙂
      Și da, Vasile tot încearcă să ajungă la lampa aia.

  • Ralu spune:

    Fain articol! M-a binedispus. Iar pozele cu pisicile voastre – minunate! Să vă trăiască (şi voi pe lângă ele)! 🙂

    • Mara spune:

      Chiar a fost greu să aleg poze. Mai aveam vreo 15 la care nu voiam să renunț :))

      • Mojo spune:

        Vaaaai, eu sunt fanul lor de cand erau mici și a scris Mihai de ele. Tot ce ai povestit am pățit și eu. Din 2011 mi a stricat 2 telefoane, un laptop, căști (nu o învinovățesc, tot noi suntem vinovați că le am lăsat la îndemână), mi a zgâriat niște geci încercând să intre in dulap, nu mai am intimitate in baie că trebuie să verifice ce fac acolo fără ea, nu mai închid ușile prin casa că nu suporta și așa mai departe. O iubesc și e membru al familiei cu drepturi depline. Acum e bătrână și bolnăvioară, am bocit 2 zile când mi a zis veterinarul că nu o mai duce mult. Dar sunt ființe tare adaptabile și văd că a rezistat bine până acum

  • Romina spune:

    Ce fain ai scris!
    Bine ca Tucă nu a pățit nimic. 🤭🤣
    Vasile cu ochelarii roz e ceva 🤣🤣🤣😎

  • Emil spune:

    Mișto de tot, @Mara! 👍💕
    Te inteleg, acum zece ani de-abia ajunsesem in Australia și proprietarul casei in care locuiam (un român), ne-a adus acasă un pisicuț care ne-a cucerit (de-a dreptul). Numele lui “Orange”, cred ca denotă culoarea lui. A fost bucuria noastră totală, timp de aproape un an și jumătate, până când a trebuit să ne mutăm intr-o casă unde nu erau acceptate animalele de companie. Crede-mă, am plâns ca un copil, și nu mi-am revenit foarte repede. Chestia ce ai scris-o cu Suzana așezându-se pe burta ta, pot să o confirm, sau mai bine spus, jumătatea mea poate să confirme. Și acum avem momente in care zicem “ce-ar fi dacă…”?
    Acum avem un cățel, Cocker Spaniel, și el este iubitul meu, sau cum îi spun toți din familie “iubitul lu’ tata”.
    Toată casa e “plină de păr” (cât de mult încercăm să îl eliminăm, avem și un roboțel care aspiră zilnic), dar nu mai contează prea mult.

  • Mihaela spune:

    Frumoase foc, nu ai cum să nu le iubești. Suzana etalează grația și finețea unei adevărate lady, iar Vasile (cel puțin așa reiese din poze) are cei mai expresivi ochi, “vorbește” din priviri. Să vă bucurați ani mulți de compania și iubirea lor!

  • Mircea Balea spune:

    Eu am un pariu cu Vasilescu. Pe 4 mici. Ca pisicile nu se mai intorc la corporatie 😆

  • Alexander Finta spune:

    Mda, mi-a trimis sotia articolul cu urmatorul text: am sa te rog sa citesti, sa-mi spui daca ti se pare cunoscuta povestea! Am ras cu lacrimi fiindca poveste noastra este in proportie de 98% asemanatoare. Tot doua pisici, tot temporar… doar ca de data asta nimeni nu a vrut pisicile, ne-am trezit cu ele pe balcon… recunosc fiecare lucru spus de tine, de la perdele, plante, par si totul de dapt.

    • Mara spune:

      Mă bucur că ai râs :))
      Și, pe-ale voastre cum le cheamă?

      • alexander Finta spune:

        Mao si Tao, Mao e ea si Tao e el. Faza cu perdelele a fost identica la noi fiindca tot asa nu erau perdelele dorite de sotie si tot asa se ascund dupa ele. Sotia imi spunea ca povestea voastra este de parca ati sta cu noi in casa, in plus fata de ce ai zis mie imi mai intra siliconul de la litiera in picioare de parca ar fi piese mici de Lego. Ahh si mai e o diferenta, noi avem doi baieti, dar in rest este trasa la indigo povestea, m-am distrat copios si acum am o liniste interioara cand vad ca nu sunt singurul om de pe planeta asta care impartaseste aceasta experienta “temporara”

        • Mara spune:

          Există un covoraș pe care îl pui în fața litierei. Rămâne acolo o mare parte din silicat. Nu tot… dar noi avem și lego :))

  • Luminița spune:

    Been there, done that! Am gasit-o pe casa scării când era cat palma, plângea. Am ieșit să-i dau lapte, ea a intrat țanțoșă in casă și n-a mai ieșit. Acum mă așteaptă la ușa seara și mă ceartă că am lipsit atât, iar la culcare am parte de cel mai delicat masaj. Daune? Brațe de canapea folosite pentru ascuțit gheare.😽

  • Marius spune:

    Mă scuzaț’ că vă inoportunez așa târziu, dar i-am dat timp vlogărului lustră timp să cumpere perdele noi și acum voiam să verific dacă a luat sau nu. După acest articol, altceva și așa nu mai are de făcut. Scrisul pt el e pa, gata. Se fini parcă ar zice englezul. Perdele noi pt Vasile, dar cele pe care vi le doriți.

  • Addinna spune:

    Eu am 7 caini. Da, 7, ati citit bine. Stau cu noi si prin casa si pe afara si ii iubesc de numa pe fiecare in parte si pe toti. Le-am si scris o carte in versuri primilor trei pe care i-am avut. 😊 Carte de copii, cu pozele lor. Sufar si ma bucur impreuna cu ei! Viata e faina cu animale!

  • Julia spune:

    Adevărul este că după ce ajungi să le cunoști și să le iubești, daunele astea devine doar niște mici compromisuri, detalii! :))

    Și eu am 2 pisici, Hera/Heruș și Otto. Înainte să le am pe ale mele, nu pusesem mâna pe vreo pisică, fiindu-mi frică de ele, dar uite că lucrurile se schimbă și tare mă bucur că s-a întâmplat așa.

    Pe prima am găsit-o în cimitir (era mică, amărâtă, murdară – e albă și cu o inimă neagră pe o parte), la vreo 10 m de mormântul lui tata și practic ea ne-a ales. S-a agățat de mașină și a venit cu noi acasă. După un an de zile am adus-o și pe a doua, tot așa, de pe stradă (complet neagră).

    Cât despre stricăciuni, inițial mi-au dărâmăt plantele din cameră, așa că le-am mutat în balcon. Plantele, nu pisicile. :)) Cu perdelele nu au treabă, dar în schimb mi-au distrus o cutie de depozitare și colțul patului – e făcut franjuri. :)) Niște scaune au mai stricat și cam atât. Drept pentru care eu aș mai vrea încă o pisică, dar deocamdată nici pisicile și nici mama nu-s de acord. Mai aștept, nu-i problemă! :))

    • Mara spune:

      Hahaha, la mine totul e până la „hai să mai luăm o pisică”. Sau un cățel. Sau arici. Ar face zoo aici oamenii ăștia mici și mari de la mine de acasă 🙂

  • Nemo spune:

    Saru’ mana, Doamna Mara ( am retinut formula de protocol de “dincolo”, asa am vazut, asa fac ).
    Minunat articol, daca nu s-ar fi strecurat din nefericire o greseala extrem de grava printre randuri. Am incercat sa va atentionez prin intermediari, mi s-a spus sa ma duc direct la sursa, ceea ce si fac, tinand cont de posibilele urmari ale numitei greseli. Deci e absolut interzis sa folosim expresia “Este pisica mea”…doamne, imi tremura mainile pe tastatura doar cand scriu asta, chiar si fara majuscule, ca in textul initial.Sunt in acest univers nume si expresii care e mai bine sa ramana nerostite. Adica, si sclavul pe plantatie mai murmura “Stapanul meu” sau cel care cara piatra pentru constructia unei piramide in Egiptul antic mai scapa cate un “Faraonul meu”, dar era foarte clar unde erau centrii de putere, da? Mai ales ca numitii egipteni, in intelepciunea lor, stabilisera clar pozitia noastra de muritori de rand fata de Bastet. Acum, daca simtiti nevoia imperioasa sa va jucati cu puteri care ar trebui sa ramana pe veci adormite, am pe undeva pe hard un exemplar din “Sabathul vrajitoarelor”, o foarte reusita culegere de incantatii ale vrajitoarelor din Italia, 100% eficace, aduc grindina pe peluza vecinului, galci durerosi directorului de corporatie si din astea, vi le trimit cu tot dragul, folositi-le, dar ramaneti la acest nivel. Nu va bazati pe faptul ca numitele creaturi blanoase se comporta la fel ca inainte si poate n-au observat, nu e cazul. Razbunarea va veni. Pentru binele d-voastra si al familiei, deoarece sper sa va citesc si in continuare, o ofranda constand in cateva cutii de foie gras sau fileuri de somon si draperii noi si scumpe in toata casa cred ca ar linisti spiritele.
    Cu speranta ca voi apuca sa va mai citesc,
    Nemo.

    • Mara spune:

      Bună dimineața, ce-am mai râs 🙂
      Lăsând gluma la o parte, cred că suntem bine deocamdată, cât timp Stăpâna Mea nu știe încă să citească.
      Sper să păstrați secretul, da?

  • Nemo spune:

    Sunt tacut ca un mormant. 🙂
    Remarc eforturile facute pentru a corija (aproape) ireparabilul, cred ca suntem pe calea cea buna. In schimb, nu va bazati pe faptul ca fiintele blanoase nu stiu sa citeasca, am eu o vaga banuiala ca sunt un pic telepate. Astfel incat, pentru siguranta, partea cu foie gras si perdele ramane de actualitate. La fel si colectia de incantatii si chestii vrajitoresti, chestia cu galci merge si pe barbosul familiei, daca situatia si nevoia de educatie o impune. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord