Poate că nu e un blestem
A cincea putere
Poate că nu e un blestem

Și poate că vom învăța ceva din asta.

Vorbind cu colegele mele din #ACinceaPutere, într-o sâmbătă dimineață, am constatat că o parte dintre noi eram puțin under the weather. Inclusiv eu – mi se înecaseră toate corăbiile și n-aveam chef de nimic, dar de nimiiiiic. Se dusese pe Apa Sâmbetei toată teoria mea cu jumătatea plină, cu încercarea de a vedea părțile bune. Eram tristă, aparent nu mi se întâmplase nimic – doar că uneori obsesc să trăiesc așa. Da, vorbesc despre viața în pandemie și de toate schimbările care au venit pentru noi toți.

Cum discuția dintre noi cinci se învârtea în jurul subiectului de mai sus, am zis că ar fi o idee să scriem despre asta. Despre #ZiuaCârtiței și despre cum ne apasă ea.

 

Recunosc că-n primă fază n-am fost foarte entuziasmată: mă și vedeam scriind un text în care mă lamentam că vaaai, ce mă apucă tristețea uneori. De parcă doar eu trăiesc în pandemie. Ne mai apucă tristețea pe toți, doar ăsta-i contextul. Însă mi-am amintit de filmul Ziua Cârtiței, pe care l-am văzut la cinema cu muuuulți ani în urmă. Știți povestea: Phil se trezește în de fiecare dată la aceeași oră, în același loc, pe aceeași melodie, pe data de 2 februarie. Da, în fiecare zi.

Vă sună cunoscut? Vă sună chiar mai cunoscut în ultimul an? Mie, da.
Și nici n-am parte de aventurile lui Phil, care reușește să împiedice un accident, să facă o cucerire, încearcă din răsputeri să salveze de la moarte un om al străzii. Ba chiar face și tot felul de tâmpenii, pentru că a observat că faptele lui nu au consecințe. Indiferent ce face, Phil se trezește pe 2 februarie, în același loc. Retrăiește aceeași zi din nou și din nou și din nou.

N-aș prea vrea să fiu în locul lui Phil, așa cum n-aș prea vrea nici să trăiesc în pandemie. Dar în film există replica asta superbă:

Maybe it’s not a curse. Just depends on how you look at it.

Poate că nu e un blestem. Depinde doar cum privești lucrurile.

Ei bine, m-am întrebat dacă nu cumva vorbele astea sunt valabile și în situația mea.
Sau a noastră.
Am privit tot ce s-a întâmplat ca pe un blestem – și nu susțin nici o secundă că nu e foarte grav. Au murit milioane de oameni. Dar, la nivel foarte mic, în viața fiecăruia dintre noi, probabil că pandemia asta ne va învăța ceva.

Să avem răbdare.
Să-i protejăm pe cei din jurul nostru.
Să trăim fără să ne dorim să controlăm tot, mai ales că nu se poate.
Și, ca în replica din film, să privim lucrurile și dintr-o altă perspectivă, nu doar din cea evidentă.

Foto: Anika HuizingaUnsplash

 

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:

Luni, marți, miercuri, joi, vineri…

The day the earth stood still sau Groundhog Day

Aleg să cred, fiindcă știu cum a fost când n-am crezut

Ziua cârtiței sau cum Daft Punk mi-a salvat un weekend… și poate că și luna februarie

A cincea putere#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.

Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.

***

Pentru mai multă inspirație, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman.

Comentarii
  • claudia spune:

    Din orice unghi ai privi ,pandemia asta e cea mai mare porcarie care ni se putea intampla si vom uita extrem de repede tot ce ni se pare ca am invatat,stai doar ca lucrurile sa revina la normal

    • Mara spune:

      Claudia, așa e, e o porcărie. Cu asta sunt de acord. Dar chiar nu vreau să cred că n-o să rămânem cu nimic. Cât despre uitat, și aici am dubii. Pentru unii dintre noi o să treacă multă vreme până când o să ne simțim în siguranță să mergem, de exemplu, la un concert și să ne amestecăm în mulțime.

  • Roxana spune:

    Exact astea erau gandurile mele pana acum 1 luna. O pandemie grea si coplesitoare, cu tot felul de ganduri si nemultumiri. Pana cand cineva din familie a fost depistat pozitiv si a facut cea mai grea forma a bolii, cu aproape o luna la terapie intensiva. O luna de disperare continua, neputinta si probabil cea mai grea perioada din vietile noastre… nimic nu avea sens, de cate ori auzeam telefonul sunand ma asteptam la cea mai rea veste. Desi nu cu prea multe sperante (dupa cum spuneau medicii zilnic), mi-am zis ca daca totul se incheie cu bine, nu am sa uit vreodata ca trebuie sa ma concentrez pe lucrurile bune, exact pe acea jumatate plina a paharului, care de fapt devine un intreg atunci cand ii stii bine pe cei dragi tie. Acum cand raul pare ca a trecut, cand am revenit la mari sperante pentru o recuperare completa, ne-a cuprins o euforie incredibila, apreciem pana si pandemia. Sper ca voi reusi sa apreciez la adevarata valoare tot ce am, ce pana acum am luat de bun, ca si cum mi s-ar cuveni, fara sa mai uit vreodata cat de norocoasa sunt.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord