Când eram mică mă uitam la astfel de povești. Cum nu era nimic la televizor, mama punea câteodată proiectorul în priză și petreceam o seară cu „Dănilă Prepeleac” sau cu „Cei trei purceluși”. Mi-au rămas în minte mirosul de film încins, căldura aparatului și diversele probleme care apăreau pe parcurs: un bec ars care trebuia schimbat, un film care s-a rupt.

Proiectorul nostru era un Diascol din 1975.
Știu asta pentru că nu m-am îndurat să mă despart de el: l-am adus la mine, la București, deși nu mai funcționează. Însă are, pentru mine, o valoare sentimentală.

Stați liniștiți, promit să nu mă duc în extreme. Nu sunt adepta celor care dau tot, dar nici a celor care păstrează tot.

Obiectele cu valoare sentimentală au locul lor, ne conferă un amestec de dulceață cu nostalgie, de dau puterea de a călători în trecut.

Pe de altă parte, dacă ne aglomerăm casele și sufletele cu tot felul de lucruri, nu mai avem loc să ne bucurăm de prezent și de lucrurile pe care chiar le folosim zi de zi.

Trebuie să existe și aici un echilibru.

Când am discutat cu colegele mele din #ACinceaPutere despre obiecte electronice vechi, pe care le păstrăm în casă, deși nu le mai folosim, eu am zis ferm că nu am așa ceva. Ba chiar m-am îngrijorat pentru că urma să facem o ședință foto cu ele și eu habar n-aveam ce să aduc.

Apoi mi-am amintit de sertarul în care păstram un calculator vechi, cât palma mea, care a fost al mamei. Nici el nu funcționează, dar l-am păstrat pentru că mama l-a iubit foarte mult. În același sertar am dat și peste un hard disk extern stricat. Telefonul spart al Mariei. În alt dulap, în care umblu rar, păstrasem și proiectorul Diascol, în cutia lui, cu tot cu diafilme. Câteva încărcătoare pentru periuțe de dinți, altele pentru telefoane de care uitasem.

De la “eu n-am electronice vechi acasă” am trecut în situația cealaltă, în care nu mi-am dat seama doar că am, ci că sunt destule cât să pot alege dintre ele.

Ba chiar prea multe.

Iar noi vorbeam exact despre electronicele și electrocasnicele care sunt păstrate și nefolosite –  în caz că vom mai avea nevoie de ele vreodată – și despre cele care sunt aruncate la gunoi.
În ambele cazuri există efecte mai grave decât aglomerarea propriilor noastre locuințe, de la exploatarea unor resurse noi (în locul celor ce ar fi putut fi refolosite) până la distrugerea planetei.

Sunt o mulțime de motive, așa că voi selecta doar câteva dintre ele, despre care am aflat de la Asociația Environ.

Principala problemă e că, odată ajunse la gunoi, aceste produse devin niște deșeuri periculoase.
Ele conțin niște substanțe care deteriorează stratul de ozon, iar de aici pornește o reacție în lanț – încălzire globală, fenomene meteo extreme, care, în final, se resfrâng asupra sănătății noastre.

De exemplu, un smartphone conține peste 30 de componente diferite. Printre ele există unele care sunt pe cale să se epuizeze și care ar putea fi refolosite și altele care sunt periculoase pentru sănătatea noastră.

Dacă acest smartphone ajunge la gunoi, pierdem și materialele reciclabile, dar mai și aruncăm la întâmplare niște componente care conțin metale dăunătoare.

Le colectăm. Nu, nu e atât de greu: pe undereciclam.ro există o hartă interactivă cu toate punctele de colectare a bateriilor uzate și a deșeurilor electrice. Sunt mai multe decât credeți – ba chiar și mai aproape.

Am deschis site-ul acum (apropo, Asociația Environ a creat chiar și o aplicație pentru telefon, se numește tot Unde Reciclam) și am observat că există locuri mai apropiate de casa mea decât cele pe care le știam eu.

E greu să umbli în cutia cu amintiri și să începi să renunți la diverse lucruri, fără nici un fel de nostalgie.

Avem nevoie de timp să ne despărțim de acele lucruri care nu ne mai ajută cu nimic, dar care vorbesc despre momente din viața noastră. Și, așa cum vă spuneam la început, mie nu-mi plac extremele.

Dar, odată ce mi-am pus problema asta, chiar am descoperit lucruri care pot fi reciclate și care nu mă costă prea mult suflet: telefonul făcut țăndări, hard disk-ul stricat, diversele încărcătoare inutile, uitate în sertar.

Și da, o să-mi iau timpul necesar pentru a-i spune la revedere și acelei cutii mari și grele în care stă un Diascol din ’75, neatins de ani de zile.

Proiectorul care mi-a adus înveselit serile copilăriei merită să fie reciclat și transformat într-un produs nou și util, pe care cineva îl va folosi fără să se gândească vreodată câte povești a spus vreme de 50 de ani.

Foto principală: Marius Tanef.
Locație: D Studio

Colegele mele din #ACinceaPutere au și ele niște povești interesante pe aceeași temă.

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***