Despre timpul furat, despre zilele tăiate cu foarfeca am mai scris o dată, tot în jurnalul meu săptămânal. Am și-acum post-it-uri decupate, din același motiv. Am fost la – de fapt, mai mult pe lângă – Paris pentru revistă și-apoi am mai stat să mă plimb, să văd alte locuri, să mă minunez de cât e de frumos, să merg până obosesc, să dorm fără vise. Să mă trezesc și să o iau de la capăt.

Într-una din zile, am ieșit din metrou  într-o piață. Nu lângă – ci în mijlocul pieței. M-am bucurat c-am avut inspirația să cobor acolo și-am stat și m-am plimbat, am admirat fiecare dovlecel galben-lămâie, fiecare ridiche în degrade, am făcut ochii mari când am văzut migdalele verzi și, dacă aș fi putut, aș fi plecat cu toate căpșunile de-acolo. M-am uitat la toți melcii și la toate stridiile pe care nu-ndrăznesc (încă) să le gust, m-am gândit că dorada roz n-am mai văzut, dar uite că există. Mi s-a făcut foame și-aș fi vrut să locuiesc acolo, să cumpăr bunătățile astea de la piață, să le gătesc și să le pun pe masă lângă o baghetă franțuzească și-un pahar de vin.

În altă zi am ratat o întâlnire și-am ajuns într-un parc despre care nu știam că există. Am mers fără grabă și fără țintă și mi-am mai zis încă o dată că sunt norocoasă să văd locurile astea, cu copacii pătrați și plantele exotice care parcă formează un gard prin care nu se vede nimic, cu mici labirinturi, cu zone de umbră și cu soare, cu iarbă verde-verde, tăiată la milimetru, cu mulți tineri care stau acolo și-și trag sufletul. Unii se sărută.

Și m-am bucurat de flori, pentru că, mai ales în afara Parisului, toate căsuțele au flori. Am rămas cu impresia că-i plină Franța de tufe de trandafiri cățărători, care fac zeci, sau poate sute de flori. E plină de mușcate roșii ca focul, de la care nu-ți poți lua ochii. Și de tufe înalte de hortensii roz și bleu – și toate astea erau înflorite și-ți dădeau impresia că oricine locuiește acolo își începe ziua zâmbind, pentru că, cu atâta frumusețe în jur, viața nu poate fi altfel.

Mâine îmi umplu balconul cu mușcate roșii. Am zis.

—

#MaraZambeste e un jurnal scris de mână, pe post-it-uri. Regula e să scriu lucrul care m-a bucurat cel mai tare în ziua respectivă. M-am hotărât să fac asta pentru că mi se pare foarte important să nu (mai) uit niciodată că eu sunt un om optimist care râde, trăiește și dansează. Și, dacă vreodată lucrurile astea se vor mai întâmpla mai rar, vreau să-mi amintesc cine sunt și să fac ceva în așa fel încât să redevin eu. Pentru că #MaraZambeste, iar asta se întâmplă în fiecare zi. E ceva ce aș vrea  #SaNuUit.