De vreo două zile îmi stă mintea la pasajul ăsta, așa că azi am pus mâna pe carte și l-am căutat. A durat ceva, dar l-am găsit:
Desdemona îl găsise pe Lefty pe podeaua bucătăriei, întins alături de ceașca de cafea întoarsă cu susul în jos. Îngenunchease lângă el și își pusese urechea la pieptul lui. Când nu auzi nici o bătaie a inimii, îl strigă pe nume. Strigătul ei își găsi ecoul în suprafețele tari ale bucătăriei: prăjitorul de pâine, cuptorul, frigiderul. În cele din urmă se prăbuși pe pieptul lui. În tăcerea care urmă, Desdemona simți totuși cum crește în ea un sentiment ciudat. Se întindea în spațiul dintre panică și tristețe. Era ca un gaz care o făcea să se umfle. Curând ochii i se deschiseră brusc, căci recunoscu sentimentul: era fericire. Lacrimile îi curgeau pe obraji. Deja îl ocăra pe Dumnezeu pentru că îi luase soțul, dar de cealaltă parte a acestor emoții firești era o ușurare cu totul ieșită din comun. Se întâmplase ce era mai rău. Asta era: cel mai rău lucru. Pentru prima oară în viață, bunica mea nu avea de ce să se mai teamă.
(Jeffrey Eugenides – Middlesex)
Ah, nu, nu sunt acolo. N-am trăit nici o tragedie recentă și nici nu pot spune că cele mai rele lucruri mi s-au întâmplat deja. Nici nu vreau să mă gândesc care ar fi alea, că am avut niște zile atât de faine încât n-aș vrea să le umbresc nici măcar cu o idee.
Acum sigur că nu-mi stătea mintea la pasajul ăsta din Middlesex așa, întâmplător. Ci pentru că am avut și eu vreo două momente în care am simțit ceva asemănător. Nu pot spune chiar că erau cele mai rele lucruri care se puteau întâmpla – dar mă speria faptul că ar putea să se întâmple. Și tot încercam să împiedic sau să amân momentul. Ca un fel de drob de sare despre care știi că o să cadă, dar tot speri că n-o să cadă azi.
Și, bineînțeles, drobul ăla de sare tot cade până la urmă.
The shit finally hits the fan. Mă aștept să reacționez nasol, să mă panichez, să mă tem, să mă doară. Și, iată-mă. Râd și sar într-un picior, pun muzică și cânt și dansez prin casă. Mă-ntreb ce naiba e cu mine și dacă n-o să mă apuce panica a doua zi. Uite că nu. E un fel de fericire, da, fericirea aia pe care o simțea Desdemona. Mă simt ușurată, e o senzație aproape fizică, de parcă aș fi dus cu mine o greutate în fiecare zi. Deci chestia aia de care mi-era frică s-a întâmplat și, uite, cu ocazia aia s-a dus și frica. Păi dacă aș fi știut eu…
Iaca, mă minunez și eu de mine însămi și-mi spun că sunt bagaje pe care le-am purtat prea mult pe umeri. Pe unele încă le mai port, de altele îmi e încă teamă să scap. Pfffa, dar când mă gândesc ce ușurare și ce libertate am găsit… ia să mă apuc eu să fac ordine și să mai scap de poveștile alea care atârnă greu. Doar ce se poate întâmpla?! Da, o să le păstrez numai pe-alea frumoase, că-s norocoasă și am destule.
Mi-am promis că n-o să filosofez prea mult pe tema asta; că o să pun doar pasajul ăla din carte și vreo două vorbe. Pentru că, în final, cine a simțit chestia asta știe exact despre ce vorbesc; și cine n-a simțit-o nu înțelege ce m-a apucat.
Presimt că 2019 o să fie cel puțin la fel de mișto ca anul care-a trecut. Ca-n pozele astea de la Tohani – cred că-s de prin septembrie. Sigur că nu-s cele mai bune pozele ale mele. Și n-au nici filtre, nici retușuri, ba cea de-aici, din stânga, e chiar un pic neclară. Dar le-am căutat tocmai pentru că-n ele râd cu gura până la urechi. Sunt făcute într-una din zilele alea în care mi-a fost bine.
