Am primit de curând un telefon de la o persoană destul de apropiată. Am răspuns bucuroasă și nici prin cap nu mi-ar fi trecut că o să mă înfurii în mai puțin de două minute. În opinia lui, omul era bine intenționat: a simțit nevoia să îmi spună cum, într-o anumită situație, n-am procedat cum trebuie. Că am greșit. Că așa ceva nu se face.

Ce „făcusem”? Era vorba de o nimica toată. Nu luasem vreo decizie care să afecteze pe altcineva, nici nu detonsem vreo bombă. Era o bagatelă.
Ei bine, în contextul ăsta, m-au iritat întâi sfaturile nesolicitate. Nu-l întrebasem ce crede. Nu-i cerusem ajutorul. Și, trecând peste asta, am încercat să-i explic omului (fără succes, de altfel!), că eu consider că am procedat exact așa cum trebuie. În opinia mea, n-am greșit cu nimic.
A fost o conversație enervantă. Eu spuneam că avem păreri diferite și că asta e OK, că nu e musai să gândim la fel. Celălalt o ținea sus și tare cu ce trebuie și ce nu se face, de parcă ar fi fost deținătorul adevărului absolut.

Realități diferite versus distorsionate
Avem păreri diferite, avem perspective diferite. Iar ele ne definesc pe fiecare – e un truism și poate că nici n-ar fi nevoie să mai punctăm asta dacă n-am fi atât de ocupați cu ceea ce vedem noi, cu părerea noastră, cu perspectiva noastră.
E ca atunci când citești o carte și vorbești despre ea cu un prieten: fiecare o va interpreta diferit. Sau ca atunci când privești o operă de artă. Nu știm ce-a vrut să spună artistul. Nu putem afla decât dacă avem șansa de a vorbi cu el, de a-l întreba, de a-l asculta. În lipsa acestei variante, însă, îi vom filtra operele prin prisma experiențelor pe care le-am trăit. Fiecare dintre cei care-i va vedea operele va avea o perspectivă diferită, personală, unică.

Asta mi s-a întâmplat de curând, la expoziția artistei israeliene Yael Efrati, „Eva și Emerick”, ale cărei lucrări sunt expuse la Muzeul Național de Artă Contemporană. La intrare, am primit un ghid audio, dar inițial nu l-am pornit. M-am plimbat și am văzut și am simțit, fără să am nici o altă informație. Apoi am pornit ghidul audio și am făcut legături, am înțeles – cred eu – mai multe despre creația ei. Tot cu ajutorul ghidului audio am ascultat și o altă perspectivă: ce ar putea să vadă un pacient cu schizofrenie, cum ar putea el să interpreteze operele artistei.
Cum funcționează? Ca în orice muzeu, în căști ai informații despre obiectele expuse, despre semnificația lor, despre autor. Treci prin dreptul fiecărui exponat și asculți povestea. Însă patru dintre creațiile artistei sunt narate diferit: afli povestea lor, ca și în cazul celorlalte, dar auzi* și o altă variantă: cea a unei persoane diagnosticate cu schizofrenie. Cum ar vedea ea aceeași operă de artă? Cât de diferită poate fi percepția ei?

În fotografia alăturată e una dintre lucrările artistei. Albastrul ăla atât de viu m-a făcut să zâmbesc. M-am gândit că acolo e fericire, că e voie bună, dar că, pentru a ajunge la ea, e uneori nevoie să treci peste un zid, peste un obstacol. Sau, dacă mai faci doi pași și privești lucrarea din alt unghi, poți să ajungi la momentele de voie bună doar ocolind obstacolul.
Yael Efrati spune că-n lucrarea ei e marea din Haifa. Iar apoi, din ghidul audio răsună o voce care spune că vede un pericol. Apa ar putea trece peste zid și va veni peste noi.

Expoziția va rămâne la MNAC până pe 22 iunie și îți recomand să mergi să o vezi, să pornești ghidul audio și să încerci să înțelegi prin ce trece o persoană care suferă de schizofrenie. E o experiență puternică. E emoționantă. Transmite ceva. Te face să simți.
Însă persoanele afectate de schizofrenie îşi pot redobândi viaţa normală, prin urmarea constantă, cu regularitate, a tratamentului (psihoterapie şi medicaţie) – aspect care are un rol esenţial.

Ascultă ce vezi
Ghidul audio despre care am scris mai sus a fost realizat special pentru a aduce în atenție problemele cu care se confruntă pacienții cu schizofrenie. Este vorba despre campania „Ascultă ce vezi”, o campanie de conștientizare a acestei afecțiuni demarată de Janssen, companie farmaceutică a Johnson & Johnson Romania.

Cel mai șocant pentru mine a fost să aflu că schizofrenia (o boală cronică care începe lent și care necesită tratament pe întreaga durată a vieţii pacientului) apare cel mai frecvent între 15 și 35 ani. Cumva, eu asociam această afecțiune cu vârsta înaintată și am fost foarte surprinsă să aflu că ea debutează, de fapt, în tinerețe sau chiar în adolescență. Ăsta e, de fapt, unul dintre motivele pentru care nu e ușor să ne dăm seama că adolescentul ar putea avea o problemă de sănătate – e foarte simplu să credem că are doar niște momente proaste, specifice vârstei și pubertății, și să sperăm că vor trece de la sine, odată cu anii adolescenței.

Deși chiar și medicii psihiatri spun că schizofrenia nu este o afecțiune ușor de diagnosticat, e bine să știi care sunt simptomele ei și să mergi la medic cu cei apropiați, în cazul în care observi vreun comportament neobișnuit. Sunt șanse mari să fie doar o alarmă falsă, însă, în cazul în care persoana respectivă chiar suferă de schizofrenie, începerea tratamentului cât mai devreme este esențială.
Așadar, printre simptome sunt: problemele cu somnul, retragerea socială (mulți adolescenți se izolează, dar asta nu înseamnă că trebuie să fie neapărat o problemă de sănătate), scăderea performanțelor la școală sau la birou, implicare emoțională mai scăzută decât de obicei, deficit de atenție, un interes crescut pentru filosofie, religie, idei abstracte. De asemenea, pot apărea halucinații, idei delirante, tulburări de mișcare, anxietate și teamă.

O minte sclipitoare
Poate că ai impresia că nu știi nimic despre schizofrenie. Dar sunt sigură că ai văzut A Beautiful Mind. Eroul principal al filmului era diagnosticat cu această afecțiune. Îți amintești? Halucinațiile, ideile delirante, teama?

Halucinațiile (auditive, vizuale, olfactive etc.) sunt simptomele cele mai des responsabile pentru unele episod de violență și alte acțiuni imprevizibile. Ele sunt asociate cu ideile delirante (convingeri false la care pacientul nu renunță în ciuda dovezilor celor din jur). Persoana se poate simți amenințată, persecutată, urmărită, spionată. Poate să creadă că anumite gesturi, comentarii, melodii auzite sau văzute la televizor sau la radio îi sunt adresate în mod special. Că gândurile îi sunt controlate. Că e foarte faimoasă, foarte bogată sau că are anumite puteri.

Partea plină a paharului: schizofrenia se tratează
Viața unei persoane care are simptomele de mai sus și care nu urmează tratament nu poate fi deloc ușoară. Cei afectați de schizofrenie pot deveni violenți, își pot face rău lor înșiși sau celor din jur din cauza realității lor, atât de diferită și de distorsionată.
Deși vorbim despre o boală cronică, care nu se vindecă, vestea bună este că există tratament (medicație şi psihoterapie), însă acesta trebuie urmat constant, cu regularitate, pe întreaga durată de viață a pacientului. Medicaţia îi permite pacientului să-și ţină boala sub control, să fie independent, să aibă un job, să studieze, să-și întemeieze o familie.
Psihoterapia poate reduce simptomele, însă trebuie asociată cu medicamente – care dau rezultate, în special dacă tratamentul este început cât mai aproape de debutul bolii. Există două variante: medicamente orale, care trebuie luate zilnic, și injectabile – cu eliberare prelungită și care se administează la diverse intervale de timp, în funcție de recomandările medicului. Și, poate cel mai important: tratamentul injectabil oferă medicului și familiei pacientului certitudinea că acesta nu a întrerupt medicația – cum se poate întâmpla în cazul pastilelor ce trebuie administrate zilnic. Unele persoane uită sau evită să își ia medicamentele în fiecare zi.

Te poți gândi că, în cazul în care un pacient care suferă de schizofrenie nu își ia medicamentele, își va relua tratamentul, iar acea întrerupere nu-l va afecta. Numai că nu e deloc așa. Întreruperea medicației duce la o recădere, adică un nou episod cu halucinații, idei delirante și/sau agresivitate. Iar, recăderea înseamnă efecte ireversibile asupra creierului.

S-a constatat că pacienții care întrerup tratamentul cu medicamente pe cale orală pot avea o recădere în doar câteva zile, în timp ce aceia care întrerup tratamentul injectabil pot avea un nou episod chiar și după câteva săptămâni.
Bineînțeles, indiferent de situație, reluarea tratamentului este necesară.

Ce am învățat
Sunt multe lucruri pe care le-am aflat din campania „Ascultă ce vezi”, dovadă și că am scris mult, deși mi-am dorit să sintetizez. Totuși, pentru mine cel mai important e să conștientizez că această boală există (și afectează, la nivel european, 1% din populație, adică 3,7 milioane de persoane) și să recunosc simptomele ei – sau, cel puțin, să știu când ar trebui să-mi pun întrebări.

Orice modificare vizibilă, nenaturală, a modului de a gândi și a comportamentului unei persoane reprezintă un motiv de îngrijorare – în special dacă starea respectivă persistă.

Dacă este diagnosticată la timp și dacă urmează tratamentul recomandat de medic (fie cel pe care orală, fie cel injectabil), o persoană care suferă schizofrenie poate duce o viață independentă.

*înregistrarea a fost realizată cu sprijinul unui colaborator al studioului de înregistrare