Și-a venit Marie Kondo să ne spună nouă să aruncăm cărțile.

De când cu show-ul ei de pe Netflix, Tidying Up, Marie Kondo a devenit un fenomen. Nu că nu era și înainte – cărțile ei au apărut cu niște ani în urmă, s-au vândut în niște milioane de exemplare, deci micuța japoneză era deja celebră. Dar Netflix a adus-o și-n casele noastre și, de ceva vreme, stau și mă distrez urmărind micul război dintre cei care-o iubesc pe Kondo și cei care-o urăsc. Ce mă distrează, de fapt, e patosul. Come on, guys, nu e nici o miză. Nu-ți place – n-o bagi în seamă. Are părți bune și părți rele – poate o să detaliez altă dată care-s alea, că acum mă amuză fix povestea asta cu cărțile.

Deeeci, vine Marie Kondo și te întreabă ce cărți din biblioteca ta spark joy. (Asta e principiul după care te sfătuiește să păstrezi lucruri – dacă-ți aduc bucurie). Mai mult, afirmă că ea nu are acasă mai mult de 30 de cărți. Unii i-au interpretat puțin cuvintele: „Kondo zice că nu trebuie să ai acasă mai mult de 30 de cărți.” Ce nenorocită incultă e și asta, hai să dăm cu roșii în ea. Aruncăm orice, dar cărțileeee? Cum să dăm cărțile?!

Am citit, de curiozitate, vreo câteva articole pe tema asta. În The Guardian, în The Washinghton Post și chiar o satiră foarte faină la Points in Case: I’m Marie Fucking Kondo and You Can Keep All Your Fucking Books, You Ingrates. Mai mult, în bula mea de social media, s-a aruncat cu de toate în micuța japoneză care se leagă de ce-avem noi mai de preț, mai exact de cărțile noastre. Sigur, sunt și oameni despre care știu că-s pasionați de citit. Însă mă miră cumva că ne-am simțit atât de atacați și c-am ținut să-i spunem lui Kondo să se ducă la ea acasă și să-și vadă de viața și de biblioteca ei, că noi, această nație cultă și iubitoare de literatură, o să ne păstrăm toate cărțile. Că da, ne aduc bucurie. Toate. They do spark joy.

N-am găsit informații mai noi, dar pe Profit e un articol scris de Liviu Iancu din care am aflat că un român cheltuie pe cărți vreo 3 euro pe an. Articolul e din 2017, dar mă îndoiesc că lucrurile s-au schimbat foarte mult.

Suntem o nație teribil de cultă, cum naiba să ne aruncăm – sau să ne dăm – tocmai cărțile?! Noi, poporul ăsta care mergea la librărie când își lua mobilă nouă și-avea rafturi goale în bibliotecă. Atunci se ducea să cumpere cam… un metru de cărți. Poate un metru și douăzeci. (Sunt povești din comunism, sper că acum nu se mai întâmplă, dar sunt poveștile noastre, ale românilor).

Suntem și niște oameni cu foarte multă energie. Cu patos. Ne-am revoltat puternic că s-a găsit cineva, într-un show TV, să ne spună nouă ce să facem cu cărțile la care ținem atât de mult. Am pus pasiune în asta, am adus argumente, ne-am contrazis, ni s-a părut strigător la cer. Oameni buni, vorba articolului din Points in Case, păstrați-vă cărțile. Nu vine Kondo să vi le ia cu forța, nu face foc de tabără cu ele, nici măcar nu vă cere să le fold in thirds (pentru cine nu știe, metoda ei de a împacheta hainele, nu cărțile, e asta cu împăturitul în trei).

Sigur, dacă tot m-am apucat (și eu) să comentez, ca tot românul, măcar să merg până la capăt:

• Nu mi-am făcut ordine în cărți – adică n-am ales cărțile care nu-mi mai plac, care nu spark joy și pe care aș putea să le dau. Tot ce-am făcut a fost să le șterg de praf;
• Nu sunt de acord cu aruncatul, aici am și eu o sensibilitate. Cred că orice carte poate fi donată unei biblioteci sau dusă la un anticariat;
• Nu mai cred în strânsul și păstratul cărților, al oricăror cărți, doar pentru că sunt cărți. Dar da, am crezut în asta;
• Am fost și eu crescută cu respect pentru – orice fel de – cărți și îmi amintesc cum, într-un an, am adunat un teanc de cărți de la ghenă. Le-am șters de praf și le-am salvat. Le-am adus la mine, deși stăteam într-o garsonieră. <Salvasem> niște cărți de economie și de drept pe care nu le-am deschis niciodată și de care n-aveam loc în cei 40 de metri pătrați. Le-am dus, cred, acasă la ai mei, că doar nu le putea arunca chiar salvatoarea lor. Dar nu, nu le-a deschis nimeni niciodată și n-au adus bucurie nimănui;
• Dacă stai într-un apartament mic, e posibil ca niște mii de cărți să nu-ți facă viața mai frumoasă, ci să te facă să te simți înghesuit și îngropat și apăsat. Am zis că <e posibil>, depinde de fiecare om – nu dați și-n mine cu roșii;
• Mie cărțile îmi provoacă bucurie. Dar am acasă cărți bune și cărți proaste. Unele foarte proaste. Primite, cumpărate sau adunate de cine știe unde. Am și citit o parte din cărțile mele proaste – în zilele gri, în care eram tristă și nefericită și-n care mi se părea că nu mă pot concentra la nimic, ci doar la o lectură ușoară;
• Cărțile alea proaste au avut, la timpul lor, un efect terapeutic – dar uite, acum nu-mi mai provoacă bucurie. N-o să le recitesc niciodată, nu le-aș recomanda nimănui, n-aș face cadou cărți despre care știu că-s proaste. Deci aș putea să le donez liniștită – asta înseamnă mai mult loc, mai multă ordine și șansa de a aranja cărțile alea care-mi spark joy în așa fel încât să le văd imediat și să nu fie nevoie să sap după ele.

Și, în final, zic să ne îndreptăm energia spre lucruri cu adevărat importante. Marie Kondo poate să zică ce vrea, la fel și Jamie Oliver sau Oprah. Nu trebuie să facem ca vreunul din ei. Sau putem să alegem doar părțile cu care suntem de acord. Cu relaxare și cu zâmbetul pe buze. Keep calm and… whatever.