N-am prea mult timp pentru astfel de griji pentru că își face apariția cu Chris Maurice. Poartă un parfum intens, pe care cred că l-au simțit toți cei din jur. Nu recunosc nici o notă, nu seamănă cu nimic din ce știu.

Chris Maurice a venit în România de mai multe ori, dar eu l-am întâlnit la lansarea Grammatik Drammatik, brand pentru care a creat Haptic / Can’t Touch This, Imp-ish / Do Naughty Things For Fun și NFI / No F**king Idea.

Dialogul meu cu Chris nu începe de la parfum, cum îmi propusesem. L-am întrebat dacă pot înregistra discuția noastră și mi-a spus că nu. Și-apoi a început să râdă, amuzat de reacția mea. Sigur că e de acord, îmi zice, dar nu-i place să dea interviuri.

E clar, o să am o misiune grea. Dar măcar am înțeles de ce, când mi-am făcut documentarea, am găsit puține materiale despre Chris Maurice.
Chiar dacă nu ai dat multe interviuri, tot am citit câte ceva despre tine în ultimele zile.

Chris Maurice: Nu mult. Pentru că nu există prea multe informații despre mine. Sunt puține articole. Ceva de genul: „Oare cine este Chris? Hmmm, nu știu. Întreab-o pe mama lui!”. (râde)
Ar fi fost interesant, dar mama ta nu este aici.

Dar îți pot da numărul ei!
Până când am șansa să vorbesc cu dumneaei, povestește-mi despre copilăria pe care ți-ai petrecut-o într-o lume parfumată. Știu că familia ta a intrat în domeniul parfumeriei acum aproape 100 de ani.

Da, compania a fost deschisă 1925, deci sunt 99 de ani. Este o afacere de familie, eu fac parte din a treia generație. Și sper că copiii mei vor continua.

Tatăl meu a fost workaholic, în special în anii ’80. Îmi amintesc că mergeam cu el în weekend-uri la fabrică. Tata voia să verifice una, alta, poate o comandă nouă, poate să noteze vreo formulă. Dar mie îmi plăcea să merg în laborator și să miros diverse arome din sticluțe, mai ales materiile brute. Cam așa sunt amintirile mele.

Și eu merg cu copiii mei în laborator. Eu lucrez, ei mă ajută cu câte ceva, cu lucruri mici, dar vreau să fie în contact cu parfumeria. Iar ei iubesc să facă asta și-mi spun că vor să continue când vor crește. Bine, acum au 18 și, respectiv, 13 ani, o să văd ce părere vor avea și mai târziu.
N-ai vrut niciodată să faci altceva, să lucrezi în alt domeniu?

Nu. Niciodată. Este singurul lucru pe care știu cum să îl fac. Mereu am vrut să continui tradiția familiei. Și cred că este datoria mea.

Care sunt mirosurile din copilăria ta?

Sunt niște parfumuri pe care le folosea bunica mea, cum ar fi Tabak și Carven Ma Griffe. Și am crescut într-o casă care avea o grădină cu iasomie, trandafiri, geranium. Era plină de tot felul de plante, mă jucam cu ele, le miroseam. Și știi ce făceam? Un fel de infuzii: tăiam flori, turnam alcool peste ele și apoi agitam. Îmi plăcea să fac asta când eram copil.
Pe atunci mama ta obișnuia să te dea cu apă de colonie.

Oh, da, da… Uram chestia asta. Îmi punea hăinuțele și apoi mă dădea cu acea colonie pentru copii.

Și mai era o tradiție când eram mic: îmi dădea tot felul de băuturi cu neroli, ca să fiu puternic. Și eu cred c-am băut prea multe! (n. red.: Chris Maurice e un bărbat corpolent și se amuză pe seama lui.).

Sincer, din cauza asta, când aud că trebuie să creez un parfum fresh, cu neroli… pfff! E punctul meu slab. Pot să-l fac, dar nu mă bucură. Și e din cauza acelor amintiri.

Ani mai târziu, fiica mea a venit acasă după prima zi de grădiniță mirosind a aceeași apă de colonie teribilă pe care o folosea și mama. Și am zis: NU! În nici un caz!

Așa că am creat eu o apă de colonie potrivită pentru copii, am dus-o la grădiniță și i-am obligat pe cei de acolo să o folosească pentru copilul meu. În cele din urmă, toți copiii au folosit-o, iar mamele au fost foarte fericite. Deci pot să-mi pun în CV că am făcut și parfumul unor copii de grădiniță. Și asta doar pentru că nu puteam să suport mirosul celui pe care-l foloseau ei.
Ai lucrat cu companii mari și foarte cunoscute, dar și pentru unele indie, ai creat parfumuri de nișă. Cu cine e cel mai ușor să lucrezi?

Cu brandul care îmi permite să fac ce vreau eu. Atunci când brief-ul e ceva de genul: „Fă ce crezi tu.” Asta e cel mai distractiv. Și când nu am limitări de buget. Să aud așa ceva e ca un orgasm pentru urechi. Și da, se întâmplă uneori.

Dacă miroși creațiile mele, o să vezi că sunt foarte compacte, de lungă durată, și asta se datorează calității ingredientelor. „Ieftin” și „calitate” sunt două cuvinte care nu merg împreună. Dar depinde de branduri, știi. Unele, chiar dacă sunt mai mici, te tratează ca pe un prieten, deci ești mai confortabil. În alte cazuri e vorba doar de muncă și atât. Oricum, dacă nu simt că există o conexiune, voi găsi o scuză să nu lucrez.

Care a fost ultima colaborare pe care ai refuzat-o și de ce?

Aaaa, eu nu refuz! Nu, nu. Asistenta mea e cea care refuză.
Când un proiect ajunge la mine e deja acceptat.

Dar mai e ceva: acum sunt aici. Ar trebui să fiu în laborator. Asta înseamnă că sunt zile pierdute din punct de vedere creativ. Iar apoi trebuie să recuperez. Uneori mă blochez și mă stresez. Stresul este cel mai mare dușman pentru mine. Din cauza asta mai trebuie să am și pauze, să-mi regăsesc inspirația, să fiu din nou motivat.

E foarte greu să lucrez sub presiune, iar asistenta mea știe că, atunci când am un anumit număr de proiecte în același timp, nu mai pot da curs altora noi.
Spuneai despre timpul necesar pentru a-ți regăsi inspirația.

Da, cred că au nevoie de timpul ăsta și pictorii, și muzicienii, și parfumierii. Există un moment când simți acut stresul din munca de zi cu zi și atunci trebuie să oprești.
Și cum faci asta?

Dispar.
Dispari?

Da. Dispar.

Undeva în Barcelona?

Nuuu. Undeva în lume. Și nimeni nu știe unde sunt.
Cu excepția asistentei tale.

Nu, nici măcar ea nu știe. Îmi închid telefonul. În 2019, înainte de pandemie, am dispărut șase luni. Nimeni n-a știut unde sunt. Și când spun nimeni, mă refer la familie. Copiii. Nu au știut nimic până când nu m-am întors.
Și ți-au deschis ușa?

Da. Pentru că e vorba despre dragoste. Care e condiționată și necondiționată. Copiii – dragoste necondiționată. Soția – condiționată. Așa că trebuie să sun la copii, nu la soție. O sun pe fiica mea și-o rog să-mi deschidă ușa.
Dar cei apropiați ție nu sunt îngrijorați când dispari?

Mă știu. Și eu tot spun că am nevoie să plec, am nevoie, am nevoie… Și într-o zi chiar plec. Dar are mare legătură cu stresul, așa reușesc eu să mă calmez. Plus că am nevoie de escapadele astea ca să văd lucrurile din altă perspectivă și să pot crea din nou când mă întorc.

Spune-mi câte ceva despre procesul creativ, despre cum lucrezi.

Nu e atât de special. Merg la birou, acolo am frigiderul meu cu parfumuri vechi (n. red.: Chris Maurice are un frigider imens, unde păstrează mii de parfumuri) și verific ce s-a întâmplat în ultimele zile. Eu și colegii mei consultăm brief-ul, facem schimb de idei și stabilim care ar fi cel mai bun punct de plecare pentru un anumit parfum. Apoi, merg la frigider, revizuiesc ce au lucrat deja, decidem ce facem în continuare. În final are loc procesul de mirosire. Când este gata, trimitem mostra clientului… cam ăsta e procesul.
Cum știi când un parfum este gata?

Atunci când îmi place.
Și ești 100% sigur?

Bineînțeles. Trebuie să fie ca o iubire la prima vedere, să spun pe loc: da, e ok.

Ce părere ai despre tendințele din parfumerie? Reflectă ele aspectele sociale și culturale dintr-o anumită perioadă?

Desigur. Cred că parfumeria este un ciclu. De exemplu, mie îmi place să mă întorc la notițele vechi ale tatălui meu, la formulele lui, pe care le revizuiesc și le adaptez pentru perioada în care trăim. Tendințele… sigur, vor exista mereu tendințe care vor spune: „Acum e perioada parfumurilor cu note fructate” sau: „Acum e sezonul culorii roșii sau sezonul magenta”. Dar mie nu-mi place să urmez trendurile. Îmi place să fiu urmat.

Eu fac ce-mi place. Și, dacă găsesc o companie care crede în mine și îmi dă voie să fac ce vreau eu, atunci voi crea o tendință. Asta e: fac ce-mi place.

Ce părere ai despre tendința oud în Europa?

Cred că s-a dus deja.

Atunci ce este în tendințe acum?

Păi… parcă smochina. Nu știu, pentru mine parfumeria clasică e foarte plictisitoare. Îmi aduc aminte că, atunci când eram eu tânăr, descopeream un parfum pe an. Acum sunt atât de multe. Și toate, în același fel… Parfumeria de acum este plictisitoare.

De aceea există această ușă deschisă către parfumeria de nișă, care e mult mai amuzantă. Datorită nișei încă mă atrage domeniul; dacă nu ar fi existat, sincer, poate că acum aș fi făcut altceva.
Ai spus că tu creezi ce-ți place, indiferent de trenduri. Și ce-ți place?

Depinde de dispoziția în care sunt. Dacă sunt fericit, voi face un parfum foarte floral, gurmand. În acel moment, în viața mea totul este fantastic. Și dacă sunt deprimat, voi merge spre oud, spre arome întunecoase. Dacă te uiți la cronologia creațiilor mele, știi clar: aici eram fericit, aici nu. Oamenii care mă cunosc știu asta.
Ultimul parfum lansat cum a fost?

A fost întunecos. Dar trebuie să ne întoarcem la momentul în care a fost creat, nu când a fost lansat. Uite, acestea (n. red.: cele trei parfumuri din gama Grammatik Drammatik) sunt mai fericite.

Îmi povestești câte ceva despre cum ai creat Grammatik Drammatik?

A fost un brainstorming. Aveam un concept, un mood board… Mi-au plăcut brandul și comunicarea directă din numele parfumurilor. Practic, asta m-a inspirat: simțeam că totul e foarte direct și foarte deschis. Și am avut libertate să fac ce vreau eu, asta e cel mai important. Am lucrat vreo trei luni la ele, e un proces care ia timp.
În timpul creației, ți-ai imaginat cum sunt cei care vor cumpăra și vor purta aceste parfumuri?

Întotdeauna mă gândesc la cei pentru care fac un parfum. Dar îmi place să le testez pe mine.
Din toate creațiile tale, cum alegi ce parfum porți?

Nu port.
Dar astăzi, când ai intrat, am simțit că porți parfum.

Port o copie.
Nu mă așteptam să-mi spui asta.

E copia unui parfum care nu mai există pe piață, nu se mai produce. Însă port versiunea mea. Am și trei, patru sticle din parfumul original, însă prefer versiunea mea. Cu siguranță nu e la fel pentru că am modificat-o puțin. Am adăugat lemn și piele ca să o fac mai personală. Dar a fost un parfum comercial.

Știi, obișnuiam să port un parfum pe care l-am creat pentru mine acum mult timp în urmă. Toată lumea mă recunoștea după miros. L-am păstrat mulți ani, dar dintr-o dată am zis, ok, hai să schimb. Și acum am început să port două parfumuri, dar port versiunile mele. Interpretările mele asupra unor parfumuri care nu mai există de mult timp pe piață.

Nu-mi port jobul, nu port ce creez pentru alte branduri, ci ceva ce am creat exclusiv pentru mine și care nu e de vânzare. Prefer să am exclusivitate la acest capitol.

Creezi parfumuri speciale pentru soția sau copiii tăi?
Accento și Erba Pura. Accento este pentru soția mea, iar Erba Pura, pentru fiica mea. Au fost create special pentru ele, iar apoi au intrat în portofoliul Xerjoff. Dar inițial au fost create pentru ele. Deci, de fiecare dată când întâlnesc o femeie care poartă Erba Pura sau Accento… nu, nu e deloc sexy pentru mine. Din contră.
Dar ai creat două parfumuri extrem de bine vândute în toată lumea.

Îmi amintesc că, atunci când Xerjoff a lansat Accento, fiecare femeie prezentă la eveniment purta acest parfum. Și m-am simțit ca și cum soția mea ar fi fost după colț. Am plecat de la petrecere în 20 de minute. Am plecat!
Efectiv nu puteam să stau acolo. Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu. Dacă o femeie poartă parfumul ăsta, îmi piere tot cheful. Nu mă înțelege greșit: îmi place mirosul, dar pentru mine nu e deloc seducător.

Știu că sună ca un clișeu, dar crezi că parfumul poate fi o armă de seducție?

Da. Și în special moleculele. Ambroxanul, pentru mine, este cea mai excitantă moleculă de pe pământ. Toate parfumurile mele conțin această moleculă. Cu doar două excepții pentru că un anumit brand nu mi-a permis să folosesc această moleculă, pur și simplu o urăște. Dar celelalte parfumuri pe care le-am creat conțin ambroxan. Este, într-un fel, “sarea” mea. Dacă nu folosesc această moleculă, mă simt dezbrăcat.

Este un ingredient-fetiș. E semnătura mea. Întotdeauna supra-dozez acest ingredient. Pentru mine este, așa cum ai spus tu, seducător. Îl simt. Am nevoie de el. Corpul meu trebuie să-l aibă. E acel gen de parfum pe care îl pulverizezi și îl miroși întruna pentru că vrei să-l simți mereu. Sau, dacă o altă persoană folosește acest parfum, îți dorești să o tot miroși… Ambroxanul îmi provoacă mie acest sentiment. Și, așa cum ți-am spus, creez parfumurile care-mi plac. Deci fac totul pentru a fi atractive pentru mine. Trebuie să mă seducă. Dacă plac și altora, e minunat. Dar foc totul pentru propria mea seducție.

Asta este rețeta succesului, nu-i așa?

Exact, asta e: pasiunea.

The post Chris Maurice, unul dintre cei mai celebri parfumieri din industria de nișă appeared first on Mara Coman.

Când am aflat despre această animație, m-am gândit că mi-ar fi plăcut să se fi lansat acum câțiva ani, când fetele mele erau un pic mai mici.
Nu e prea târziu nici acum, însă am trecut deja prin niște situații în care am vorbit despre ce înseamnă să fii diferit, să fii aceptat, să te conformezi sau să-și susții punctul de vedere, chiar dacă nu e unul popular.

Îmi amintesc și eu foarte bine de nevoia de a fi acceptată și de teama de a ieși în evidență, în special în adolescență. Voiam să mă îmbrac la fel ca prietenele mele, să fac aceleași lucruri, să merg în aceleași locuri. Nu prea m-am gândit atunci la ce simt eu de fapt și nici n-am avut cu cine să vorbesc despre asta.

Acum, însă, lucrurile sunt diferite: tot mai des văd filme, seriale, animații, cărți care aduc în discuție subiecte importante pentru copii și adolescenți.
Din categoria asta este și Gigi, care se lansează la Cartoon Network pe 16 martie: o comedie despre o fată de 13 ani care înfruntă orice provocare cu o încăpățânare și o forță demne de o capră adevărată.

Pentru că Gigi a fost crescută de capre de munte.

Cum de le-a venit celor care au creat serialul această idee?
Mi-au răspuns chiar ele, Shannon George și Kristina Yee.

Shannon: Știi, Christina și cu mine glumim uneori că ne-am fi dorit să avem o poveste mai interesantă despre ce ne-a inspirat, pentru că, literalmente, tot ce-am făcut a fost să ne închidem într-o cameră pentru un weekend. Trebuia să venim cu niște idei și, din senin, am zis: Dar dacă ar fi o fată crescută de capre? Deci, practic ne-a vizitat muza creativă.

Kristina: De acolo am pornit. Și, după asta, parcă știam exact cine este Gigi. E ca o capră de munte rezistentă, e dură, e sălbatică, e încrezătoare și, știi, e și caraghioasă, și o să aibă tot felul de păreri foarte ferme despre lumea noastră și despre felul în care facem noi lucrurile.

Odată ce ideea aceea a prins contur, a fost pur și simplu atât de distractiv. Ne tot gândeam la Gigi și la genul de aventuri pe care le-ar trăi, la cum ar interacționa cu prietenii ei de la noua școală.

Shannon: Apoi, după ce am avut ideea, chiar ne-am documentat serios despre capre. Și ne-am dat seama că sunt atât de interesante și grozave.

Despre cum Gigi se diferențiază de alte comedii animate pentru copii

Shannon: Cred că avem de partea noastră multă ciudățenie inspirate de capre.
Nu există niciun personaj ca Gigi, pentru că nu există nicio altă „fată-capră”, ea este singura care își exprimă sentimentele behăind. Este singura care leșină când se sperie sau se alarmează. Latura asta a ei ne oferă o abordare unică.

Kristina: Noi chiar ne-am dorit să creăm un personaj pe care nu l-am mai văzut până acum și despre care simțeam, de asemenea, că este distractiv și inspirațional.

Uneori, toți am avea nevoie de puțin din Gigi în viețile noastre. Poate că te poți imagina pe tine însăți ca fiind Gigi atunci când te confrunți cu anumite probleme și să te întrebi: „Cum aș gestiona asta dacă aș avea în mine rezistența unei capre de munte? Ce ar face Gigi?”

Despre faptul că Gigi nu se schimbă, nu se poartă într-un anumit fel doar ca să se integreze

Kristina: Admirăm la ea faptul că are un nucleu puternic, că este destul de curajoasă și că nu îi este rușine să fie, într-un fel, ea însăși cu adevărat. Și cred că aceasta este o calitate pe care nu o vedem neapărat foarte des la personajele feminine.
Dar, știi, studiile arată că că încrederea fetelor scade de la o vârstă destul de fragedă. Cred că de pe la opt ani, în funcție de studiul pe care îl citești. Așa că faptul că Gigi este destul de curajoasă și încrezătoare, că nu se teme să fie ea însăși chiar și atunci când nu e cool, ni s-a părut foarte, foarte puternic.

Shannon: Sperăm ca toți copiii care văd serialul să rămână cu sentimentul acesta, că pot fi exact cine sunt și cine vor să fie.

Despre ce conversații ar putea începe între părinți și copii pornind de la acest serial

Shannon: Sperăm că ar putea deschide conversații despre cum este când un copil care simte că e puțin ciudat trebuie să se schimbe ca să se integreze. Sperăm că, uitându-se la Gigi s-ar putea deschide o conversație de genul: „Uite cum Gigi nu a cedat în acea situație sau uite cât de mândră este Gigi de cine este și de lucrurile care îi plac” și așa mai departe.
Mi-aș fi dorit să fi avut un serial care să deschidă acest tip de conversație atunci când aveam vârsta nepoților mei, știi?

Dacă v-am făcut curioși, dați play. Am senzația că nu e doar o comedie simpatică pentru copii, ci și un mod de prin care adulții își vor descreți frunțile după o zi plină.

Foto principală: Unsplash.
Restul imaginilor: Cartoon Network.

Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, Facebook, TikTok & YouTube

The post E OK să fii diferit appeared first on Mara Coman.

Da, ai citit bine. Anul ăsta, Moș Crăciun poate să-ți aducă un test drive de o săptămână cu o mașină nouă, frumoasă și cu dotări premium: motor 1.6, pe benzină, ecran digital dublu, asistență inteligentă la condus. Și nu, nu vă spun toate astea din auzite. Am avut OMODA 5 pentru un weekend prelungit și m-am bucurat de toate aceste dotări.

Dar mai întâi să-ți spun cum ar putea ajunge mașina la tine acum, înainte de Crăciun. Simplu: trebuie doar să te înscrii aici.

Nu costă nimic: cei de la OMODA vor extrage un câștigător, iar norocosul se poate bucura de mașină timp de o săptămână, indiferent că merge la munte, la mare, la părinți sau la socri.

Este exact genul de concurs la care e păcat să nu te înscrii: efortul este minim, iar bucuria va fi maximă, vă spun eu.

Și-acum e timpul să vă povestesc experiența mea cu OMODA 5. N-o să intru în detalii foarte tehnice pentru că eu cred că noi, femeile, nu ne cumpărăm o mașină pentru numărul de secunde în care atinge 100 de kilometri/oră. Dar, fiindcă tot a venit vorba, e vorba despre 10.1 secunde.

Prima impresie: e foarte frumoasă. Design modern, cu detalii atent lucrate, și într-o nuanță de roșu irezistibil (desigur, e disponibilă și în alte culori).

1. Este un SUV compact care se strecoară foarte bine prin aglomerația din oraș, dar e și spațioasă. E o mașină de familie încăpătoare și confortabilă chiar și pentru drumuri lungi.
2. Are camere 360 de grade, senzori și sisteme de avertizare. Eu chiar apreciez toate astea pentru că mă ajută să evit orice eventual accident.
   Dacă semnalizez, camera se conectează imediat la ecran și văd ce am în spate, dar și în stânga sau dreapta (în direcția în care urmează să merg).
3. Ca să nu mai zic cât de relaxant e să parchezi când vezi tot pe ecran.
4. Are volan încălzit. Numai cine nu are așa ceva (eu, de exemplu) înțelege cât de mult contează să nu-ți înghețe mâinile pe volan.
5. Până și oglinzile sunt încălzite.
6. Scaunele au și încălzire, și ventilație – țin cald iarna și răcoare vara.
7. Există un loc special unde îți încarci telefonul wireless, iar acest spațiu are ventilație.
   De ce contează? În drumurile noastre spre mare, în Grecia, ni se încinge telefonul atât de tare, că ne temem să nu se strice. De obicei Mihai conduce la drum lung, iar eu stau cu telefonul fierbinte în mână, încercând să-l răcesc în fața gurii de aer condiționat.
8. Are spații de depozitare. Multe. Cotieră încăpătoare, loc pentru sticle sau pahare, dar și alt spațiu mic, ascuns, unde poți să-ți pui un ruj, un card, ceva ce vrei să fie la îndemână.
9. Între cele două scaune, sub cotieră și locurile pentru pahare, mai e un spațiu în care poți să-ți pui geanta, de exemplu.
10. Ei, și să vedeți cum e când deschideți portbagajul. Mare, spațios, cât să nu te mai cerți cu soțul fix în ziua în care pleci în concediu.
11. Prețul: de la 25.990 euro pentru varianta confort și 28.990 euro varianta premium.
12. Garanție? 7 ani.
13. Garanție motor? 1.000.000 de kilometri. Da, ai citit bine: un milion.

Din punctul meu de vedere, OMODA 5 bifează toate acele lucruri pe care mi le doresc eu de la o mașină. Am scris despre cea pe benzină, pe care am și condus-o, dar e disponibilă și în varianta electrică.

Partea cea mai frumoasă e că nu trebuie să mă crezi pe cuvânt. Ci că ai șansa să mergi cu ea o săptămână. Nu uita, tot ce trebuie să faci e să te înscrii aici. Și să răspunzi la telefon – că doar n-ai numărul lui Moș Crăciun în agendă 😊.

Nu uita să citești regulamentul concursului și să intri pe omoda-jaecoo.ro pentru a afla mai multe despre mașină.

UPDATE: Avem un câștigător, se numește Iulian Andreoiu. Felicitări! Să te bucuri de mașină!

The post Mașina asta poate fi a ta de Sărbători appeared first on Mara Coman.

În anii în care am lucrat în presă am participat, de multe ori, la evenimente internaționale. Fie că erau conferințele revistelor la care lucram sau unele dedicate modei, frumuseții, design-ului,  destul de rar s-a întâmplat ca aceste evenimente să aibă legătură cu România.

Însă, la sfârșitul lui septembrie, când am fost la Copenhaga pentru decernarea Premiilor DesignEuropa, am înțeles și eu cât de bine te poți simți când unul dintre câștigătorii care urcă pe scenă e din România.

David Borovic are 24 și de ani, a studiat la Universitatea de Arte din Timișoara și a fost premiat cu Next Generation Design Award pentru proiectul său, o bicicletă hibrid-electrică despre care ne povestește, mai jos, chiar el.

Premiile DesignEuropa celebrează cele mai mari realizări în domeniul designului industrial, recunoscând creativitatea și inovarea excepționale din întreaga Europă, iar Next Generation Design, categoria la care a fost premiat David, este cea la care își pot înscrie proiectele tinerii sub 30 de ani.

Înainte să citiți interviul, însă, vreau să vă povestesc câte ceva despre amploarea evenimentului. În primul rând, totul a fost organizat de EUIPO – adică European Union Intellectual Property Office, agenția europeană responsabilă pentru mărcile înregistrate și proiectele de design înregistrate din UE.

EUIPO organizează Premiile DesignAwards din 2016. La ediția de anul acesta (care este a șasea) s-au înscris nu mai puțin de 1250 de candidați din 48 de țări. David chiar merită felicitări.

Ce este special la bicicleta creată de tine?

SYNTHESIS este o bicicletă hibrid-electrică, cu un cadru modular și un design aerodinamic inspirat din lumea automotive. Identitatea ei vizuală este conturată de reflexiile dinamice în mișcare, care îi dau un aspect fluid și puternic.

Am integrat toate elementele electrice în interiorul cadrului pentru a obține o linie cât mai minimalistă și curată. Forma a fost gândită după postura ergonomică a ciclistului aflat în mișcare, tocmai pentru a transmite dinamism și energie. Am dorit să ies din zona convențională și să propun o formă neobișnuită, care să atragă atenția și să pună în valoare importanța esteticii în design.

De acum înainte îmi propun să dezvolt produsul pe baza feedbackului primit, să realizez o variantă finală care să poată fi dusă în producție și să devină accesibilă publicului larg.

De ce o bicicletă? Cum ți-a venit ideea?

Am ales să creez o bicicletă pentru că pasiunea mea a început încă din copilărie, când petreceam mult timp pe două roți, iar mobilitatea a rămas pentru mine un domeniu foarte apropiat. Dincolo de utilitate, am fost mereu fascinat de forma vizuală a obiectelor în mișcare, de felul în care lumina se reflectă pe suprafețe și creează dinamism.

Această reflecție vizuală a devenit o parte din identitatea proiectului SYNTHESIS: cadrul fluid, care sugerează mișcare și viteză, este construit tocmai din această inspirație. Am vrut ca bicicleta să transmită nu doar funcționalitate, ci și o energie vizuală aparte, care să exprime forță și agresivitate în design.

De unde vine numele Synthesis?

Numele SYNTHESIS a venit din dorința de a integra tehnologia direct în design, într-o formă cât mai bine structurată vizual. Am vrut să transmit ideea de sinteză între estetică, funcționalitate și inovație, astfel încât bicicleta să fie percepută ca un produs unitar.

Prin „syn” și „thesis” am încercat să surprind tocmai această combinație dintre materiale noi, tehnologii moderne și un design fluid, care să exprime eficiență și performanță.

Cine te-a încurajat să mergi mai departe cu acest proiect?

Am avut susținători importanți din partea prietenei mele, a familiei, dar și a profesorilor și colegilor de la Facultatea de Arte și Design. Ei au fost alături de mine atât în momentele dificile, când proiectul trecea prin încercări și eșecuri, cât și în cele de bucurie, atunci când am reușit să realizez primul prototip.

Cum ai aflat de premiile organizate de EUIPO și cum ai decis să înscrii proiectul tău?

Am aflat de premiile organizate de EUIPO de la doamna decan a Facultății de Arte și Design. În acel moment eram plecat în Portugalia, într-un stagiu Erasmus, iar dumneaei, împreună cu facultatea, m-au sprijinit să finalizez înscrierea chiar dacă nu eram în țară.

Am decis să particip pentru că am vrut să văd dacă munca mea de până acum poate fi recunoscută la nivel european. Pentru mine, acest premiu a însemnat confirmarea că efortul și dedicarea investite în proiect nu au fost în zadar.

Ce uși îți deschide premiul câștigat, Next Generation Design?

Acest premiu îmi oferă încrederea necesară pentru a dezvolta ceea ce mi-am dorit de mult timp: o gamă SYNTHESIS de vehicule ușoare. Următorul pas este crearea unui nou prototip al bicicletei, pe care să îl duc mai apoi spre producție.

Totodată, premiul îmi deschide oportunitatea de a colabora cu profesioniști din industrie și îmi dă șansa să îi inspir și să îi susțin pe alți tineri să își urmeze visurile. Cred cu tărie că prin multă muncă și perseverență orice idee poate deveni realitate.

Synthesis nu e la primul premiu, a fost recunoscută și la Salonul internațional de invenții și inovații ”Traian Vuia” Timișoara. Cum te-a ajutat această recunoaștere?

Cu proiectul SYNTHESIS am participat prima dată la Diploma Show, apoi la Noaptea Cercetătorilor organizată la Nokia. Ulterior, am câștigat medalia de aur la Salonul de Invenții și Inovații „Traian Vuia” și am ajuns să expun și la Vienna Design Week.

Toate aceste recunoașteri mi-au oferit o bază solidă, atât la nivel național, cât și internațional, care m-a încurajat să merg mai departe și să aplic la un concurs european. Am primit mult feedback valoros și încrederea că trebuie să continui să fac ceea ce îmi place cel mai mult. Fiecare pas a fost o treaptă spre visul meu de a avea un impact real în designul european.

La ce lucrezi acum?

Momentan am început studiile doctorale în design de produs, un pas firesc pentru a-mi consolida parcursul academic și profesional. Acest demers îmi oferă cadrul necesar pentru a aprofunda cercetarea și pentru a duce mai departe ideile pe care le-am dezvoltat până acum.

În paralel, lucrez la o versiune și mai avansată a prototipului SYNTHESIS, integrând tehnologii noi care să răspundă cerințelor actuale. Îmi propun să prezint aceste evoluții la viitoarele expoziții internaționale și, în același timp, am început deja să caut colaboratori pentru a transforma proiectul într-un produs de serie.

Ce urmează pentru tine? Ce-ți dorești să faci în continuare?

Pentru mine, urmează o perioadă dedicată lucrului personal și căutării de colaboratori, atât interni, cât și internaționali. Îmi doresc să dezvolt un studio de design în care să pot lucra la evoluția proiectului SYNTHESIS, dar și la alte soluții de vehicule ușoare, împreună cu o echipă și parteneri dedicați.

În același timp, vreau să continui să inspir alți tineri să își urmeze visurile, prin muncă și curaj. Cred că este important să îi susținem pe cei aflați la început de drum să facă ceea ce le place și să meargă înainte, pentru că, mai devreme sau mai târziu, toate eforturile se aliniază într-un succes. Pentru mine, designul nu este doar o carieră, ci și o misiune de a împărtăși experiența și de a sprijini comunitatea creativă.

Foto: EUIPO

The post Recunoaștere internațională pentru un designer român de 24 de ani appeared first on Mara Coman.

Când am aflat că Emanuele Mazziotta, unul dintre cei mai importanți oameni din managementul Coccinelle, vine în România, mi-am spus că nu pot rata șansa de a-l întâlni. Și asta pentru mai multe motive.

Întâi, pentru că reprezintă acest brand italian foarte iubit și care a fost lansat în 1978, cu un an înainte de a mă naște eu. Voiam să aflu de la sursă cum s-a transformat Coccinelle de-a lungul timpului, cum s-a aliniat la noile tendințe, dar și ce înseamnă pentru un tânăr ca Emanuele Mazziotta să fie la conducerea unei companii atât de mari.

A fost una dintre cele mai plăcute interacțiuni pe care le-am avut în ultima vreme. Un dialog care mi-a adus un zâmbet pe buze și la finalul căruia mi-a fost clar că nu am întâlnit doar un COO, ci un om îndrăgostit de munca lui.

Ca să nu mai zic și că mi-a confirmat ceva ce bănuiam: o femeie nu are niciodată prea multe genți. 😊

Cum ai ajuns în industria modei?

Întotdeauna am fost fascinat de modă, încă din copilărie. Și asta, datorită mamei mele care avea mereu acasă o mulțime de reviste de modă și care colecționează genți și obiecte din piele.

Soția mea, de asemenea, este foarte pasionată de modă. Întotdeauna spun că moda este un stil de viață pentru ea. Are un stil unic de a se îmbrăca, de a se comporta. Bine, a lucrat mulți ani în comunicare, are și un background creativ foarte puternic.

Deci, într-un fel, moda a fost dintotdeauna parte din viața mea – m-a interesat întotdeauna felul în care individualitatea unui om poate fi exprimată prin modă.

Cu toate astea, ai ales să studiezi management în Elveția. Cum ai ajuns de la management la modă?

Deși am ales să studiez managementul, am fost mereu interesat de modă. În facultate am avut șansa să fac un stagiu de practică la un brand de modă foarte cunoscut. A fost o experiență care mi-a reaprins pasiunea pentru acest domeniu și mi-a dat șansa de a explora mai multe roluri, de la comunicare la merchandising. M-am specializat în travel retail și așa am ajuns să lucrez câțiva ani în Asia. Iar în 2014 am fost recrutat de Coccinelle.

Supervizezi toate departamentele companiei. Care este cea mai mare provocare pentru tine?

Îmi plac cifrele, dar iubesc și creativitatea. Îmi place să mă implic în partea creativă. Dar, ca să-ți răspund, cred că cea mai mare provocare este să mențin coerența în toate departamentele. Pentru că, dacă brandul este coerent și consecvent, iar toate departamentele au aceeași voce, atunci mesajul pe care îl transmitem va fi clar.

Un aspect esențial este și comunitatea internă. Practic, membrii companiei nu resimt acel sentiment de urgență și stres care este frecvent întâlnit în multe locuri. În schimb, ei au un puternic simț al responsabilității.

Întotdeauna am spus că „sharing is caring” – dacă îți pasă de membrii echipei tale, trebuie să împărtășești cât mai multe lucruri cu ei. E multă muncă în spate – dezvoltarea colecțiilor, deschiderea magazinelor și așa mai departe – dar, în același timp, este foarte importantă grija față de oameni.

Asta înseamnă să discutăm diverse planuri, să avem întâlniri, team building-uri și astfel să ne asigurăm că suntem pe aceeași lungime de undă. Așa, fiecare simte că face parte dintr-un proiect de amploare și își asumă responsabilitatea, fără presiune sau stres excesiv.

Deja încep să fiu puțin invidioasă pe oamenii care lucrează acolo.

Oamenii se simt bine la noi, dovadă că nu avem o fluctuație mare de personal în companie. Echipele cresc, avem constant membrii noi. Dar, odată ce intri în Coccinelle… Eu sunt aici de 11 ani. Și am colegi care lucrează în companie de peste 20, 30 de ani.

30 de ani?!

Da, și e foarte important pentru companie și pentru brand, deoarece avem un fel de patrimoniu, o memorie colectivă a brandului. Această continuitate este un adevărat sprijin pentru că mereu există cineva care poate spune: „Am încercat asta acum câțiva ani și nu a funcționat” sau „Am făcut acest lucru și a mers excelent.”

Practic, această memorie colectivă ajută la conturarea strategiei. În același timp, primim constant un suflu nou, energie proaspătă, oameni noi care se alătură echipei. Dar, atunci când vin, rămân. Foarte puțini aleg să plece.

Să vorbim și despre latura glamour a brandului, despre colaborarea cu Behati Prinsloo și campania „Capturing Beauty”.

Este o campanie începută în toamnă, așa cum ai spus, iar imaginea este top modelul internațional Behati Prinsloo. Este imaginea noastră pentru a doua oară consecutiv, deci și pentru colecția primăvară-vară 2025.

Am decis să colaborăm cu Behati pentru că ea reprezintă cu adevărat ADN-ul și valorile Coccinelle. E o femeie foarte sofisticată și elegantă. Este mamă, este o femeie independentă, este implicată social.

Behati este și brand ambassador-ul genții Coccinelle C-ME, lansată global în noiembrie 2024.

C-ME e piesa iconică a sezonului primăvară-vară 2025 – un design care îmbină tradiția cu inovația. Foarte feminină, dar, în același timp, funcțională, deoarece poate fi purtată fie ca geantă de mână, fie ca geantă crossbody.

Am introdus noul logo C-ME odată cu această geantă, iar numele nu a fost ales întâmplător. Are o semnificație puternică pentru noi: litera „C” din Coccinelle, alături de „Me”, care simbolizează individualitatea, femeia Coccinelle.
În același timp, evocă expresia „See Me” – „Privește-mă” –, dar într-un mod subtil, așa cum e și brandul. Coccinelle este sinonim cu rafinamentul discret.

Ce părere ai despre ideea de a cumpăra mai puține lucruri, dar de calitate? Se vorbește de ceva timp despre asta, dar toate brandurile de modă lansează colecții noi cel puțin de două ori pe an. Cum vezi tu acest aspect? 

Suntem o companie care pune accent pe raportul calitate-preț. Asta înseamnă calitate superioară la un cost rezonabil.

Suntem complet aliniați cu filosofia – mai puțin, dar mai bun și de o calitate superioară.

Ce facem, concret? Reducem numărul de modele pe care le lansăm, facem asta deja de câțiva ani. Strategia noastră este să ne concentrăm pe crearea unor produse iconice, dorite și iubite de clienți. Și suntem foarte atenți la calitate – e esențială pentru noi.

Am lansat recent și categoria de încălțăminte, o noutate pentru Coccinelle. Și aici ne concentrăm tot pe calitatea pantofului. Avem doar câteva modele. În loc să investim într-o colecție uriașă, preferăm să ne concentrăm pe mai puține, dar să fie ireproșabile.

Cred că astfel și clientul final recunoaște mai ușor brandul. Și nu diluezi identitatea mărcii printr-o multitudine de modele, materiale și culori.

Cu toate astea, clienții își doresc ceva nou în fiecare sezon.

Este vorba, desigur, despre un echilibru între cerințele pieței și ADN-ul brandului. Dar trebuie să ținem cont și de faptul că tendințele sunt esențiale în industria modei. De aceea, echipa de design are o responsabilitate crucială – să analizeze piața, să înțeleagă nevoile clienților, dar să fie atenți și la tendințe. Din acest motiv ei călătoresc în întreaga lume pentru a simți vibrațiile locale și pentru a le integra în colecțiile noastre.

Îmi poți spune câteva cuvinte despre colecția de primăvară-vară 2025?

Sigur. Echipa de design a călătorit în Portugalia pentru inspirație, pentru a absorbi atmosfera locului și pentru a o transpune în colecție. Tema e Rua da Alegria și e plină de culoare: Soleado, un galben care simbolizează bucuria; Sangria și Gazpacho, un roșu ce evocă serile de vară; Azul, un albastru deschis ce amintește de mare și de vacanțele de vară; Blanco, adică albul, simbolizează lejeritatea și simplitatea. Bineînțeles, nu lipșește nici negrul, un simbol al eleganței pentru noi, la Coccinelle.

Câte genți crezi că sunt prea multe genți?

Ei bine, aceasta este o întrebare foarte subiectivă!

De acord. Dar intuiesc ce ar răspunde iubitul meu 😊.

Nu există un număr exact, pentru că fiecare are propriul său stil de viață, propriile nevoi și dorințe. Dar, în general, cred că atâta timp cât fiecare geantă pe care o ai îți aduce bucurie, e utilă și se potrivește cu stilul tău, atunci nu sunt niciodată prea multe!

 
Foto: Coccinelle.

The post Interviu cu Emanuele Mazziotta de la Coccinelle appeared first on Mara Coman.

Nu e thriller, nu te ține cu sufletul la gură. Pe mine însă m-a cucerit pentru că e destul de realist și foarte uman – știu c-am zis și în titlu și că mă repet, dar mi se pare că e cuvântul care îl descrie cel mai bine.

Habar n-am de ce i-am dat play, având în vedere că nu știam nimic despre el. Nu e nici nou (primul sezon e chiar din 2021!) și e norvegian. Mi-a plăcut primul episod și am zis că o fi o întâmplare, cine știe cum continuă. Dar uite că sunt aproape de finalul primului sezon și mă bucur că mai am de văzut încă patru.

Pernille, că așa se numește, e o norvegiancă de vreo 45 de ani, divorțată, cu două fete. Lucrează la Protecția Copilului și, chiar dacă serialul nu se concentrează pe job-ul ei, ne aduce aproape de niște momente emoționante.

Povestea e mai mult despre viața de zi cu zi alături de cele două fete și de nepotul ei, despre relația foarte frumoasă cu tatăl ei care recunoaște că e gay, despre aventura cu un bărbat mult mai tânăr. Am zis aventură, dar habar n-am în ce se va transforma, n-am terminat încă primul sezon.

Știu că nu pare nimic special în ce-am descris mai sus, ba chiar poate un pic banal (mă rog, mai puțin partea cu tatăl gay).

Însă pe mine m-a cucerit naturalețea acestei femei care e calmă în situații în care eu n-aș fi putut fi calmă, dar care uneori se și enervează și răbufnește, care pare și senină, și tristă, care e câteodată cea mai puternică din lume și, alteori, cea mai vulnerabilă.

E despre blândețe, cred că e termenul cel mai potrivit pentru serialul ăsta. Și e, într-un fel, foarte frumos. Mă uit la el zâmbind, deși are ingredientele unei drame.

Dacă aș întâlni-o pe Pernille,  m-aș duce s-o îmbrățișez.

Foto: Netflix

The post Un serial foarte uman appeared first on Mara Coman.

Amintirile mele legate de Revelion nu sunt cine știe ce – sau nu au legătură cu petrecerea în sine. De exemplu, îmi amintesc de un sfârșit de an din liceu, când îmi făcuse bunică-mea o rochie. Era din satin roșu și extrem de scurtă, că așa am vrut-o. Este, probabil, cea mai excentrică piesă pe care am purtat-o vreodată.

Faza și mai tare e că n-am putut pleca în rochia aia de acasă, nu m-ar fi lăsat taică-meu pentru nimic în lume. Am plecat în blugi și pulover, cu rochia în rucsac – și nici azi nu înțeleg cum de tata a fost atât de naiv încât să creadă că o să fac Revelionul în puloverul ăla lălâi.

Revenind la oile noastre, îmi amintesc povestea cu rochia, dar habar n-am la ce petrecere am fost.

De vreo două ori am făcut Revelionul pe străzi, la Paris și la Viena. Cred că și în București o dată.
A fost ca un fel de război, cu bubuieturi din absolut toate direcțiile, de nu știam unde să mă adăpostesc și cum să scap teafără. Înțeleg că între timp s-a reglementat regimul artificiilor artizanale în țările civilizate, dar eu vă spun ce am văzut acum mulți ani. Poc-poc.

Am mai fost când și când la niște petreceri improvizate, la cineva acasă. Despre astea îmi amintesc în special chinul care trebuia despus ca să găsesc un taxi să plec înapoi acasă.

Și-apoi mai sunt Revelioanele recente, astea pe calm, care îmi plac – dar nu sunt memorabile, nu pot să zic că îmi amintesc de cel din 2021 sau din 2023. Cel mai probabil le confund, că sunt cam la fel :).
Stăm acasă, că avem copii. De obicei mâncăm sushi, ne uităm la un film bun, ieșim pe balcon să vedem artificiile, intrăm să liniștim pisicile. E bine.

Singura petrecere de An Nou care ar putea câștiga un loc pe podium e cea de acum șapte, opt ani. M-a luat o prietenă la o amică de-ale ei unde nu cunoșteam pe nimeni altcineva. Altă dată nu m-aș fi dus, mi s-ar fi părut ceva foarte ciudat, cum să merg eu dacă nu știu pe nimeni. Bine că-mi venise mintea la cap și nu mai aveam astfel de probleme.

Ei, seara aia a fost interesantă, că tot veneau și plecau oameni.

La un moment dat eram, în aceeași sufragerie, o profesoară, o psiholoagă, un șofer de tir fost alcoolist, un tip care cânta într-o trupă. Ultimul personaj care a apărut era un fel de ghicitoare, prezicătoare, astroloagă sau pe acolo.

Plus eu, într-o rochie aurie trasă peste niște blugi rupți. Trebuia puțină strălucire, trebuia.
A fost cea mai ciudată și mai mișto adunare. Una din asta cred că aș mai vrea. Mara, Mihaela, se aude?

Dacă tot m-am pornit, vă zic două vorbe și despre Revelioanele din copilăria mea. Se aranja masa din sufragerie – deci aveam musafiri – , una dintr-aia extensibilă, față de masă albă, farfuriile cu cobalt și dungulițe aurii.

Maică-mea își petrecea seara la bucătărie, aducând platouri, strâng farfurii, făcând fripturi. Nu știu sigur ce mâncam, dar sigur era cu salată boeuf, piftie, sarmale. Eu stăteam de obicei cu vără-meu la masa aia lungă, îmbrăcați frumos, și desfăceam stocul de suc. Nu știu cât suc puteam să bem în seara aia, dar pentru noi era highlight-ul petrecerii. Totul pe fundal de televizor cu program de Revelion, cu speech-ul președintelui, scenete, știți voi.

Cam așa cu petrecerile mele. Sper că stați voi mai bine, poate mă inspirați.

P.S.: Ieri am auzit pe cineva spunând că ăsta ar putea fi ultimul an în care fetele fac Revelionul cu noi, acasă.
Ceeeee?, am zis eu. Unde să plece ele de Revelion, sunt doar în clasa a VIII-a.

Se pare însă că nu e ceva atât de extrem pe cât mi se pare mie.
Sper totuși să mai amâne un pic.
Și, oricum, o să mă uit ce au în rucsac înainte să plece de-acasă ;))).

Foto: Unsplash+ și Getty for Unsplash.

The post Care a fost cel mai frumos Revelion? appeared first on Mara Coman.

A

m citit în dimineața asta un comentariu pe care l-a lăsat cineva la unul dintre articolele mele. N-avea legătură cu dulceața, ci scria ceva despre niște bijuterii de familie. Mi-am amintit de mama, de faptul că eu n-am bijuterii de la ea… Și – așa cum mintea noastră face uneori asocieri inexplicabile -, de la bijuterii m-am dus cu gândul la ceștile ei de cafea. Iubea foarte mult cafeaua și îi plăcea s-o bea din ceșcuțe foarte mici, de porțelan, pictate cu diverse motive.

De aici am ajuns la lingurița cu dulceață. De fiecare dată când mergeam în vreo vizită, la cafea se servea și o linguriță cu dulceață. Cum eu eram prea mică pentru a primi și cafeaua, aveam parte doar de dulceață și de apă.

Cât uram dulceața aia! Era atât de dulce, că abia puteam s-o mănânc, indiferent câtă apă beam. Mai ales dacă era de trandafiri. Dacă aveam noroc să fie de vișine sau caise, eram fericită. Însă cea de trandafiri mi se părea imposibil de mâncat. Și mai trebuia să mai par și încântată, doar nu se cădea, într-o astfel de vizită, să refuzi.

Sincer, nici azi nu pot să văd dulceață de trandafiri, atât de tare m-a marcat.

Oare de unde o fi pornit ideea asta de dulceață la cafea?
Să fi fost pentru a crea un contrast cu aroma amăruie a cafelei? Sau încă un semn al sărăciei din comunism? Știți doar că nu era nimic altceva dulce, n-aveai de unde să oferi cuiva un biscuit bun sau o bomboană.

Voi aveți această amintire? Și dacă da, e cineva pe aici care chiar era bucuros să primească lingurița cu dulceață?

Când am crescut și am început să beau cafea cu mama, o primeam și eu la fel: într-o ceșcuță mică, din porțelan.
Abia în facultate am început să-mi pun lapte în cafea și, treptat, gusturile mi s-au schimbat. De la cafeaua la ibric am trecut la cea la filtru. Am început să adaug lapte și, peste ceva timp, am renunțat să o îndulcesc. De altfel, nici azi nu pot să beau cafea îndulcită, pur și simplu nu-mi place. Pasul următor a fost cappuccino – băut doar în oraș, că nici prin cap nu-mi trecea că ar exista posibilitatea de a-mi face un cappuccino (sau măcar spumă de lapte) acasă.

Azi am un fel de rețetă proprie. Se apropie de cappuccino, dar un specialist probabil că m-ar contrazice 😊. Îmi fac cafeaua la un espressor automat și-i pun deasupra lapte spumă, cât încape în cană. Et voilà! Cam așa s-au schimbat obiceiurile mele în decursul a vreo… 30 de ani.

Dacă de lingurița cu dulceață mi-am amintit întâmplător – și era prea dulce ca să n-o las și aici – , anii în care am băut cafea i-am rememorat după ce am văzut clipul aniversar Tchibo care, pe lângă aroma cafelei, îți readuce în minte oameni, întâmplări, momente dragi.

Acum, când împlinește 75 de ani, Tchibo face o paralelă între atunci și acum. Este, de altfel, un exercițiu pe care îl poate face fiecare dintre noi. Ca un arc peste timp, un mod de a rememora cum eram acum 10, 20, 30 de ani. Cum ne-am schimbat obiceiurile, gusturile, cum ne-am maturizat.

De cele mai multe ori privim înapoi cu nostalgie, doar n-am fi ajuns aici dacă nu am fi trecut prin toate experiențele anterioare, fie ele bune sau rele. Și eu simt la fel.
Dar e și ceva din trecut care-mi lipsește foarte mult: să mai pot bea o cafea cu mama.

Foto: Unsplash+.
Acest articol face parte dintr-o serie de materiale realizate în colaborare cu Tchibo.

The post V-am adus și o linguriță de dulceață appeared first on Mara Coman.

Când am cunoscut-o pe Beatrice, știam despre ea doar două lucruri: că este un stomatolog foarte bun și că e fondatoarea Gentle Dentist – iar eu am căutat toată viața un dentist care să fie delicat 😊.

Nu m-am gândit atunci că interacțiunea mea cu Betty, cum îi spun prietenii, va merge mai departe de clasicele programări din cabinet. Că o voi admira și că o să-mi doresc să-mi fie prietenă.

Mi-a trebuit nepermis de mult timp să finalizez acest interviu. O dată pentru că era lung, foarte lung (peste 40 de pagini de word din care am încercat să păstrez esențialul), și-apoi pentru că e un material cu și despre un om care mi-e drag. Un om despre care, în timp, am aflat destul de multe – genul de lucruri pe care nu mi le-a zis în interviu și pe care nici eu n-aș fi știut să le întreb.

De exemplu, că e un antreprenor care își susține echipa.

Sună banal și studiat, ceva numai bun de spus unui jurnalist, nu?
Doar că e ceva ce am aflat întâmplător, când vorbeam despre una dintre doamnele din cabinet pe care Betty a susținut-o să avanseze: a încurajat-o să meargă la școală. I-a schimbat programul de la job în așa fel încât să poată să învețe. A înscris-o la cursuri.
Ulterior mi s-a confirmat că nu e un caz singular, că sunt mai mulți oameni din echipă care au fost ajutați să crească.

M-am mirat când am auzit povestea asta. Da, știu că e sănătos să-ți formezi oamenii, să-i ajuți să evolueze, dar rareori am văzut acest principiu pus în practică.
Ca să vă dau un exemplu de la polul opus: eu am lucrat mulți ani într-o companie care n-a fost interesată să-și trimită angajații la niște cursuri nici măcar în barter.

La Betty am admirat pregătirea continuă – pentru că eu cred că e esențial ca medicii să fie la curent cu tot ce e nou în domeniu, să meargă la diverse cursuri și specializări –, spiritul de antreprenor combinat cu grația (ceva ce am întâlnit foarte rar), pasiunea pentru literatură și teatru.
M-am întrebat când reușește să le facă pe toate și apoi am aflat care e ora la care se trezește dimineața. 6. Da, șase.

O să descoperiți, în textul de mai jos, încă un lucru care m-a frapat: că nu are o dorință nebună de a se extinde, de a deschide zece cabinete, de a învinge concurența.

Când am întrebat-o despre asta mi-a zâmbit și mi-a vorbit despre cât contează pentru ea să poată ține legătura cu pacienții, să știe ce-l doare pe fiecare, cum se simte după tratament.
Despre cum e să aibă în echipă oameni care-i sunt prieteni.
Despre libertatea de a-și cumpăra cel mai nou și mai performant echipament fără presiunea care există uneori în companiile mari, de a amortiza investiția într-o perioadă scurtă de timp.

Toate astea au convins-o să rămână în formula de acum, în care se poate ajuta oameni și în care are timpul necesar să se implice, fără să simtă că e doar o rotiță într-un sistem.

Gata, acum vă las să parcurgeți interviul. Abia apoi o să înțelegeți de ce spun că este vorba despre un om special.

De ce Gentle Dentist?

Beatrice Pătrașcu, stomatolog: Știi, eu am făcut facultatea în anii 90, iar pe atunci stomatologia nu era gentle deloc! Asta ca să nu zic că era brutală.

Aveam un serviciu de urgență în facultate unde puteai să lucrezi, să-i ajuți pe medici. Și chiar era nevoie de ajutor: veneau între 50 și 100 de oameni pe noapte. Aveam niște scaune stomatologice vechi, cu aparatură veche… Îi vedeam pe oameni cum se crispează.

Ei, și atunci mă gândeam eu că mi-aș dori să nu mai văd pacienții așa. Nu era vina nimănui; oricât de empatic ai fi fost, oricât de drăguț, nu aveam la dispoziție altă aparatură.

Deci în școală nu ai lucrat pe echipamente moderne. A trebuit să urmezi tu diverse specializări.

Da. Practic, ca și la medicină generală, înveți în facultate noțiunile de bază, după care iei calea pe care dorești. Dacă vrei să faci chirurgie sau ortodonție, atunci faci rezidențiatul în acele specializări.

Eu am vrut să lucrez cu laserul și nu aveam unde să învăț în România, așa să am mers la un master în Germania.
Mi-a plăcut partea asta de tratament minim invaziv, cât mai puțin traumatizant, dar asta pentru că și eu sunt un copil traumatizat de stomatolog. (râde).

Nu cred!

Ba daaa! Am crescut într-un oraș de provincie și, pe atunci, ne obligau să mergem la cabinetele stomatologice școlare. Te prindeau, te așezau pe scaun și îți lucrau fără anestezie. Mi-aduc aminte cum mi-au extras nervul…

Deci singurul dinte pe care ulterior a trebuit să-l extrag e un dinte care mi-a fost tratat prost într-un cabinet școlar. Atunci mi-au și rupt niște ace pe canale. Am tratat din nou acel dinte în facultate, apoi după facultate… până nu s-a mai putut.

Deci și eu am o extracție și un implant din cauza unor tratamente prost făcute.

Cum ai ajuns să studiezi stomatologia?

Sincer, eu mi-am dorit să fac medicină generală, dar nu m-au lăsat părinții. Unul își dorea să fac ASE-ul, celălalt, Dreptul. În final au insistat măcar să nu fac medicină generală, ci stomatologie. A fost un compromis. Din fericire, mi-a și plăcut.

Am început să lucrez din 2004. Trebuia să fac un an de stagiu și l-am făcut în Facultatea de Stomatologie, la urgențe.

N-am rezistat foarte mult acolo pentru că nu aveam nimic, trebuia să-mi cumpăr eu toate materialele, chiar și mănuși! Am lucrat acolo în acel an și, în paralel, în două cabinete private.
Apoi am făcut și facultatea de igienist dentar pentru că voiam să emigrez în Canada și știam că îmi va fi mai ușor să-mi echivalez diploma asta decât pe cea în stomatologie.

Când ai emigrat?

Cred că în 2006. Dar mi-am dat seama că eu nu vreau să trăiesc în Canada, că nu e țara în care eu mă simt bine, așa că m-am reîntors în România. Am muncit foarte mult în niște cabinete private și apoi, în 2011, mi-am deschis eu cabinetul meu. N-a fost ușor: am făcut un credit destul de mare. Mi-a trebuit mult curaj, chiar mult.

Ai deschis cabinetul de la Unirea, Gentle Dentist, numit cum visai în facultate. Ce aparatură aveai acolo, în 2011?

Mi-am luat cel mai performant laser la vremea aceea, m-a costat 60.000 de euro. Asta în perioada în care un unit (n.red.: un scaun stomatologic într-un cabinet), costa 10.000 de euro. Aveam o asistentă și un coleg care făcea tratamentele de canal la microscop. Deci mi-am luat microscop, mi-am luat laser, tot felul de echipamente fără de care consideram că nu poți să lucrezi.

Deci aveai un cabinet într-un bloc, la Unirea, la etajul cinci.

Da. E și acum tot acolo.

Dar oamenii nu veneau la tine pentru că aflaseră că ai aparatură de ultimă generație.

Nu, pentru că nu aveau de unde să știe. Le spuneam eu, când intrau în cabinet.
Dacă erau pacienți care aveau o problemă ce se putea rezolva prin metoda clasică – cu bisturiu, cu turbină – , le spuneam că există o metodă nouă și că aș vrea să lucrez cu laserul, care e minim invaziv. Mulți nu auziseră de varianta asta și erau sceptici.

Uite, o să-ți spun o poveste despre un pacient care ulterior mi-a devenit prieten. El are o parodontoză destul de avansată. Asta înseamnă că trebuie îndepărtată partea de gingie care se îmbolnăvește. Și sunt două metode: cea clasică, pe care eu o consider barbară, și care presupune să tai cu bisturiul gingia în toată gura, să pui niște substanțe care omoară toate bacteriile, apoi să coși… Mie mi se pare ceva barbar! Mă puneam în locul pacienților și mă gândeam că nu aș vrea să fiu tratată așa. De aceea am și vrut acest laser. Mai mult, am făcut un master în Germania ca să pot lucra cu acest laser.

Dar să revin la pacient: i-am spus care sunt cele două metode, iar el, de altfel un tip foarte inteligent, mi-a zis că vrea operația clasică. Pur și simplu nu-mi venea să cred.

Dar de ce era atât de reticent?

Îi era teamă de nou. Mi-a zis că n-a mai auzit de acest gen de tratament – care era minim invaziv, nici nu se compara cu ce trebuia făcut cu bisturiul – , preferă metoda clasică pentru că se folosește dintotdeauna. Și da, laserul era ceva foarte nou în România, dar se folosea de 10, 15 ani în Statele Unite.

În final, i-am propus să-mi dea voie să-l tratez gratis, cu laserul. Și, dacă e nemulțumit, dacă nu avem rezultatele așteptate, îi voi face tot eu și operația clasică. Tot gratis.
Deci așa au fost începuturile mele cu laserul.

Laserul acela care costase 60.000 de euro.

Exact! Aveam rate de plătit la bancă și mă gândeam că am cumpărat un echipament scump pe care nu știu când o să-l amortizez.

Oamenii nu voiau să fie tratați cu laser pentru că nu știau prea bine despre ce e vorba și pentru că, la momentul respectiv, genul ăsta de aparatură era în foarte puține cabinete. Își spuneau că sunt cabinete stomatologice mari, cunoscute, care nu au laser; deci înseamnă că nu e bun. Și să știi că vorbesc despre oameni educați.

Deci primul tratament cu laser în cabinetul meu a fost a fost pentru acest prieten – care, apropo, acum e mare fan laser.
Cred că mai bine de jumătate de an am făcut tratamente gratis cu laserul ca să conving pacienții că e o variantă mult mai bună în special pentru ei.

Nu ți-a fost frică atunci când ai văzut că au trecut șase luni și oamenii sunt reticenți la tratamentele cu laser?

Nu, nu mi-a fost. Știi de ce? Pentru că reușeam să-mi plătesc rata la bancă din alte tratamente și pentru că eram extrem de convinsă că reticența pacienților nu va dura prea mult.

Eu văzusem acest laser în America și știam ce face. Și credeam atât de mult în tehnologia asta încât eram convinsă că e doar o chestiune de timp.

Am fost la toate conferințele care aveau legătură cu tratamentul cu laserul, peste tot lume, pentru că eram foarte pasionată. Iar compania care le producea, o companie americană, m-a întrebat dacă nu vreau să țin niște cursuri. Și asta am făcut o vreme, am ținut niște cursuri pentru ca alți stomatologi să învețe să folosească tehnologia.

Pentru că tu aveai și un masterat în domeniu.

Da, da, am făcut un master în Germania și eram foarte bine familiarizată cu toate tratamentele stomatologice moderne cu laser.

Acum ai două clinici, cea de la Unirea și cea din Aricescu 36. Ai primit vreo propunere să vinzi business-ul?

Da, am primit, doar că nu mi-am dorit și nici nu-mi doresc asta. Nu mi-ar plăcea nici măcar prin prisma investițiilor, pentru că ar însemna, printre altele, să nu pot să-mi cumpăr echipamente de ultimă generație atunci când apar.

Un partener de business mi-ar spune că echipamentul respectiv se va amortiza în 3, 5 sau 10 ani – ceea ce e adevărat. Dar eu știu la ce mă ajută tehnologia respectivă, eu știu ce avantaje sunt pentru pacienți și, nu în ultimul rând, așa îmi doresc să lucrez.

Nu ți-a fost greu să treci de la statutul de medic stomatolog angajat într-un cabinet la cel de antreprenor cu angajați?

Ah, totul s-a întâmplat treptat. La început eram doar eu șu o asistentă. Apoi a mai venit un coleg, am mai luat o asistentă pentru el și o colegă la recepție. Am crescut ușor. Și eu nu sunt genul ăla de om care bagă pe toată lumea în ședință. Noi, dacă ne întâlnim, facem planuri.

Mie mi se pare că tu ai o relație foarte frumoasă cu colegii tăi. Că aveți pasiuni comune, că vă potriviți foarte bine. Probabil pentru că așa i-ai ales.

Chiar ne înțelegem foarte bine, așa e. Și probabil tu vezi asta pentru că oamenii care sunt diferiți nu s-au integrat în echipă și, în consecință, n-au rămas la noi. Dacă au simțit că nu suntem compatibili, s-au dus în altă parte – și eu sunt ok cu asta. Nu mă supăr niciodată, înseamnă că s-au dus într-un loc în care se simt mai bine.

Care e acel lucru care vă diferențiază pe voi de restul cabinetelor stomatologice?

Empatia. Sincer, în momentul ăsta, cam toate clinicile mari au tehnologie foarte bună. Diferența o fac oamenii.

Mi se pare extrem de important să fie empatici, dar și să investească în educație. Domeniul nostru se dezvoltă continuu, știi?

Chiar trebuie să fii deschis, să înveți, să te duci la cursuri și să nu ai aroganța asta că le știi pe toate. Să nu ai sindromul de Dumnezeu care mie nu îmi place absolut deloc, în nici un domeniu. Iar în medicină chiar mi se pare deplasat. Oricât de bun ai fi, nu le știi pe toate și oricât de bun ai fi, tot mai ai ceva de învățat.

Dar tu, dacă ai vrea, ai putea să te dezvolți, să-și deschizi mai multe clinici.

Da. Dar nu vreau. Pentru că, dacă fac asta, pierd din interacțiunea cu oamenii. Dacă ne transformăm într-un business mare, putem păstra calitatea, dar nu vom reuși să avem aceeași relație cu pacienții.

Am avut ocazia să mă dezvolt, mi-a propus asta un potențial partener, dar mi-am amintit de ideea cu care am plecat la drum, de dorința mea de a fi aproape de oameni, de pacienți. Și nu pot face asta dacă vorbim de o clinică mult mai mare.

Îmi amintesc că în seara zilei în care mi-ați scos măseaua de minte e m-ai sunat și m-ai întrebat cum mă simt. Și m-am mirat, sincer, pentru că nu avusesem nici o complicație.

Nu e o excepție. Vorbim cu toți pacienții. Uite (n.red.: și-mi arată telefonul), aici am mesajele de la colegii mei. Despre o doamnă care are programare luni, despre cineva care are dureri după o extracție și ia medicamente… Vreau să știu toate astea. Trebuie să știu cum evoluează, și, dacă există vreo problemă, să pot interveni la timp.

Vreau să vorbim și de partea de stomatologie pentru copii.

De pedodonție. Inițial, eu tratam copiii pacienților mei adulți pe gratis. Doar că, de la un anumit moment, mi-am dat seama că nu mai pot să le fac te toate. Că nu mai am timp, fizic. Așa că am căutat pe cineva specializat în pedodonție. Iar acum tratăm foooarte mulți copii, de la bebeluși până la adolescenți.

(n. red.: în timp ce vorbește despre pacienții bebeluși, îmi arată poze cu ei. Are telefonul plin de poze, atât de atașată e de micuți.)

Ce-ți place să citești?

În afară de stomatologie? Am avut o perioadă în care am citit foarte multe cărți de psihologie, că am avut nevoie pentru mine, iar acum recitesc diverși autori cu fiica mea. A început să citească Dostoievski și vrea să discute cu mine. Iar eu nu mai țin minte mare lucru, sunt cărți pe care le-am citit în liceu! Urmează să ne apucăm amândouă de Maestrul și Margareta. Ea le citește în engleză, eu în română.

Și când citești, Betty?

Păi, noaptea. Vara, mă trezesc la 6 dimineața și mă duc în parc, să fac puțină mișcare, iar seara citesc. Nu pot să adorm dacă nu citesc. Am nevoie de ceva care să mă deconecteze. Visez la o vacanță în care să nu fac nimic, doar să stau să citesc.

The post Beatrice Pătrașcu, dentistul care și-a făcut din blândețe un brand appeared first on Mara Coman.

Uneori, experiența e încărcată de o oarecare nostalgie – pentru că nu e vorba doar despre povestea de pe micul ecran, ci și despre a mea. Despre cine am fost când am văzut serialul prima dată și cine sunt acum.

Urmează și The Perfect Couple, tot cu Nicole – din câte știu, va avea premiera în septembrie.

2. The Marvelous Mrs. Maisel – Minunata doamnă Maisel

The post Comfort Watch: Ce seriale revedeți? appeared first on Mara Coman.