Vă amintiți de zilele acelea în care mamele noastre mergeau în vizită și primeau, la cafea, o linguriță cu dulceață?
A
m citit în dimineața asta un comentariu pe care l-a lăsat cineva la unul dintre articolele mele. N-avea legătură cu dulceața, ci scria ceva despre niște bijuterii de familie. Mi-am amintit de mama, de faptul că eu n-am bijuterii de la ea… Și – așa cum mintea noastră face uneori asocieri inexplicabile -, de la bijuterii m-am dus cu gândul la ceștile ei de cafea. Iubea foarte mult cafeaua și îi plăcea s-o bea din ceșcuțe foarte mici, de porțelan, pictate cu diverse motive.
De aici am ajuns la lingurița cu dulceață. De fiecare dată când mergeam în vreo vizită, la cafea se servea și o linguriță cu dulceață. Cum eu eram prea mică pentru a primi și cafeaua, aveam parte doar de dulceață și de apă.
Cât uram dulceața aia! Era atât de dulce, că abia puteam s-o mănânc, indiferent câtă apă beam. Mai ales dacă era de trandafiri. Dacă aveam noroc să fie de vișine sau caise, eram fericită. Însă cea de trandafiri mi se părea imposibil de mâncat. Și mai trebuia să mai par și încântată, doar nu se cădea, într-o astfel de vizită, să refuzi.
Sincer, nici azi nu pot să văd dulceață de trandafiri, atât de tare m-a marcat.
Oare de unde o fi pornit ideea asta de dulceață la cafea?
Să fi fost pentru a crea un contrast cu aroma amăruie a cafelei? Sau încă un semn al sărăciei din comunism? Știți doar că nu era nimic altceva dulce, n-aveai de unde să oferi cuiva un biscuit bun sau o bomboană.
Voi aveți această amintire? Și dacă da, e cineva pe aici care chiar era bucuros să primească lingurița cu dulceață?
Când am crescut și am început să beau cafea cu mama, o primeam și eu la fel: într-o ceșcuță mică, din porțelan.
Abia în facultate am început să-mi pun lapte în cafea și, treptat, gusturile mi s-au schimbat. De la cafeaua la ibric am trecut la cea la filtru. Am început să adaug lapte și, peste ceva timp, am renunțat să o îndulcesc. De altfel, nici azi nu pot să beau cafea îndulcită, pur și simplu nu-mi place. Pasul următor a fost cappuccino – băut doar în oraș, că nici prin cap nu-mi trecea că ar exista posibilitatea de a-mi face un cappuccino (sau măcar spumă de lapte) acasă.
Azi am un fel de rețetă proprie. Se apropie de cappuccino, dar un specialist probabil că m-ar contrazice 😊. Îmi fac cafeaua la un espressor automat și-i pun deasupra lapte spumă, cât încape în cană. Et voilà! Cam așa s-au schimbat obiceiurile mele în decursul a vreo… 30 de ani.
Dacă de lingurița cu dulceață mi-am amintit întâmplător – și era prea dulce ca să n-o las și aici – , anii în care am băut cafea i-am rememorat după ce am văzut clipul aniversar Tchibo care, pe lângă aroma cafelei, îți readuce în minte oameni, întâmplări, momente dragi.
Acum, când împlinește 75 de ani, Tchibo face o paralelă între atunci și acum. Este, de altfel, un exercițiu pe care îl poate face fiecare dintre noi. Ca un arc peste timp, un mod de a rememora cum eram acum 10, 20, 30 de ani. Cum ne-am schimbat obiceiurile, gusturile, cum ne-am maturizat.
De cele mai multe ori privim înapoi cu nostalgie, doar n-am fi ajuns aici dacă nu am fi trecut prin toate experiențele anterioare, fie ele bune sau rele. Și eu simt la fel.
Dar e și ceva din trecut care-mi lipsește foarte mult: să mai pot bea o cafea cu mama.
Foto: Unsplash+.
Acest articol face parte dintr-o serie de materiale realizate în colaborare cu Tchibo.
Mara draga, trebuie sa recunosc ca eu, la cafea, savurez articolele tale.
Multumesc.🤗
Despre dulceata din copilarie, eu am avut norocul sa fie inlocuita de serbet cu apa (o lingurita de serbet scufuntata intr-un pahar cu apa).
Zi binecuvantata sa ai!
Mulțumesc 🙂
Și îți plăcea?
Îmi aduc aminte de dulceața de vișine, doar din aceea aveam, pusă la păstrat pentru musafiri și servită doar in farfuriuțe de sticlă. Era semn de sărăcie, doar atât își permiteau oamenii. Apropo de cafea…deja era lux, cafea pentru musafiri, dulceață și apă sau sifon. Eu eram mică dar îmi amintesc bine.
Sifon! Uitasem de sifon.
Mmm, ce amintiri dulci-amare! 🥰 Mama… 💖 Îți doresc să fii sănătoasă și să împărtășești cu fetele tale zeci de mii de astfel de momente.
Mie îmi plăcea dulceața de nuci verzi. 😁
De obicei la nasii mei primeam tot felul de bunatati dulci. Dulceata sau serbetul erau bine stiute, dar ce ne bucuram cand primeam miere sau o bucatica de figure de miere. Noi evident cu apa sau sifon si parintii cu cafea sau vin de casa in functie de tipul vizitei🙂.
Ce frumos, Mara! La noi mamaie, mătușa tatălui meu era artizana dulcețurilor și a serbetului, care se servea vara, cu un pahar de apă rece.
Și uite cum mi-ai amintit acum și îți mulțumesc pentru asta, de prăjitura Figaro cu dulceață de vișine și de cafeaua la ibric pregătită de mamaie si ulterior de tata…cu caimac. ❤️
Mama nu prea făcea dulceață. In schimb, făcea gemuri de mai multe feluri. Care se consumau până la ultima picătură.
Dulceață mâncam la o prietenă a mamei. Făcea dulcețuri mai deosebite, de nuci verzi sau de caise umplute cu nucă. Era sărbătoare când mergeam pe la ea!
Acum nu mă mai dau în vânt după dulceață. Îmi place doar pe papanași:)).
Cu cafeaua am alta poveste: când vin in România, beau cafeaua întotdeauna la ibric, cu un pic de zahăr. O beau fierbinte. Așa cum o beam când eram cu ai mei.
Acasă în Olanda, o beau făcută la aparat cu boabe de cafea. Cu lapte și un pic de zahăr. La serviciu, doar cu lapte. Mi-am făcut tot felul de reguli :). Pe care nu le amestec. Cred că ziua mi-ar fi mai puțin rotundă fara cafeaua de dimineață!
Eu în copilărie (petrecută în Constanța) mergeam cu bunica mea în vizite la prietenele ei (armence, grecoaice, turcoiace, românce) și eram tratate vara cu șerbet! Obligatoriu servit într-un pahar cu apă rece bocnă și o linguriță de șerbet. De diverse feluri: de trandafiri, cacao (pe ăsta îl adoram), portocale, căpșuni, etc. Și iarna dulceața obligatorie. Mai am încă vreo 3 mici farfurioare de cristal în care se servea dulceața, păstrate de la bunica.