Bună dimineața
Bucurie
Bună dimineața

buna dimineata mara comanObișnuiam să mă trezesc singură – deși aveam încă ochii cârpiți de somn – la 7:25, 7:26 sau poate la 7:29. Totul era să mă trezesc înainte să sune ceasul: un fel de radio cu ceas, foarte popular în anii de după Revoluție, care avea o alarmă teribilă. Așa că mă trezeam înainte de 7:30, numai să nu aud alarma.

Când am terminat liceul, am răsuflat ușurată, gândindu-mă că n-o să mai fie nevoie să mă trezesc niciodată cu noaptea-n cap. În facultate aveam niște cursuri de la 8 dimineața și, ca să ajung, ar fi trebuit să mă trezesc la 6. În consecință, chiuleam. A trebuit să ajung la 8 în ziua în care aveam examenul de licență și am întârziat – fashionably late, de altfel, cât să fiu primită în sală.

Nu mi-au plăcut niciodată diminețile. Și nu mi-a plăcut niciodată să mă trezesc în sunetul unei alarme, oricât de melodioasă ar fi fost ea. Nu. Visul meu era să dorm cât am chef și mă trezesc de bună-voie. Altfel, puteam să rezist până la ore mici în noapte, până a doua zi dimineață, dacă era nevoie. Am învățat noaptea și am lucrat noaptea, dar n-am reușit niciodată să fac asta dimineața. Am avut la un moment dat o tentativă: m-am culcat devreme și mi-am pus ceasul la 5 am, ca să lucrez. M-am trezit, mi-am făcut o cafea și m-am culcat la loc.

Îmi amintesc de diminețile din copilărie, când mă trezea mama ca să merg la școală. Iarna era cel mai crunt, pentru că era întuneric afară, iar eu sunt dependentă de soare. Știu că mă îmbrăca tot mama, în timp ce eu stăteam cu ochii închiși și nu vorbeam. Cum să vorbești la ora aia?!

Și iată-mă aici, acum, din nou cu program de școală. Pentru că fetițele mele au început școala din septembrie – iar eu mă trezesc la 6 în fiecare zi. Și asta urmeză să fac cel puțin în următorii trei ani.

În prima săptămână am fost praf. Erau după-amieze în care abia îmi puteam ține ochii deschiși și-n care nu știu ce m-am fi făcut fără încă o cană cu cafea. Diminețile de iarnă – la fel ca în copilărie – mi s-au părut negre și reci. A trebuit să vină primăvara ca să învăț să iubesc diminețile. Nu-mi place nici acum să-mi sune alarma, dar mă trezesc înaintea ei, când se face lumină afară. Îmi beau cafeaua pe balcon (da, la ora 6), mă bucur de o jumătate de oră în care nu fac nimic altceva. Nu se aud tramvaiele, nici claxoanele – la mine acasă ciripesc păsările (e unul din avantajele de a nu locui în mijlocul orașului). Iar în perioada în care au înflorit copacii, am avut, practic, un vișin în balcon.
Eu, care nici nu vorbeam înainte de ora 10, reușesc acum să mă bucur de diminețile astea, care inițial au fost ca o corvoadă. Și jumătatea asta de oră, uneori de dinainte de răsăritul soarelui, îmi dă oprimism și energie. Mă rog, cred că și cafeaua ajută la ceva :).

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord