Eu îmi aduc aminte de două astfel de perioade. Una în care eram foarte tânără și aveam un job foarte solicitant, dar care-mi și plăcea foarte mult. A doua e ipostaza de mamă singură, fără ajutor, cu două fetițe mici care mergeau la școală dimineața.
Înainte să vă povestesc despre momentele astea, aș vrea să vă spun că-mi amintesc cu drag de ambele.
Mi-a fost greu, dar, când mă uit înapoi, mă gândesc mai mult la faptul că am reușit, că am dat ce-a fost mai bun din mine. Chiar dacă aveam impresia că particip, în fiecare zi, la un maraton.
Știu că timpul e ceva ce ne lipsește tuturor. Eu încă îmi propun să fac prea multe într-o zi și am deseori senzația că sunt în urmă cu toate. Dar nimic nu se compară cu cele două experiențe pe care le-am amintit.
Prima: aveam 27 de ani și job-ul la care nici măcar nu îndrăznisem să visez. Eram redactor-șef la o revistă de modă internațională și urma să mă ocup de lansarea ei în România.
A fost o experiență superbă, dar și un haos imens! Era prima dată când trebuia să angajez și să coordonez o echipă și să raportez în trei țări. Mi se părea senzațional că am șansa să învăț și să lucrez cu una dintre cele mai cunoscute companii de presă din lume, însă mi-era teribil de greu.
Am stat multe nopți în redacție – nu mă obliga nimeni, dar erau prea multe de făcut și țineam morțis să iasă totul foarte bine. Am mai povestit despre noaptea în care am dormit o oră și 20 de minute, apoi m-am trezit, m-am îmbrăcat frumos, m-am machiat și m-am dus la birou, să prezint proiectul revistei.
La câteva luni după lansare lucrurile au intrat într-un ritm relativ normal. Dar țin bine minte prima dată când am ajuns acasă în jur de 8 seara. Adică „devreme”. Pur și simplu nu știam ce să fac, cu ce să-mi ocup timpul. După niște luni de muncit la foc continuu, era ciudat să am timp – fie și doar câteva ore libere, într-o seară.
Cealaltă perioadă în care am simțit că n-am când nici să respir a fost în primii ani de școală ai fetelor.
Mamă singură, cu serviciu și fără ajutor. N-aveam pe nimeni în București și nici nu-mi permiteam o bonă. Efectiv simțeam că mă dau peste cap să fac ce era neapărat nevoie: să duc și să iau copiii de la școală, să lucrez, să gătesc ceva pentru fete și, din când în când, să beau o cafea cu o prietenă.
Deși extrem de grei, anii aceia ne-au unit pe noi trei. Ioana și Maria erau micuțe, nu cred că înțelegeau foarte multe, dar am avut o conexiune atât de frumoasă și de emoționantă. Ceva ce poate n-ar fi existat dacă lucrurile ar fi fost diferite și dacă viața nu ne-ar fi scos din zona de confort.
Ce-mi mai amintesc de atunci?
Că mi-era somn tot timpul. Dacă aveam o oră liberă, uneori chiar și 40 de minute, dormeam. Nu eram genul matinal (acum m-am obișnuit), iar trezitul la șase mi se părea un chin. Îmi opream alarma, mă duceam în bucătărie, puneam o capsulă cu cafea în espressor și apăsam pe un buton. Abia după prima gură de cafea deschideam ochii.
De altfel, dacă stau să mă gândesc bine, indiferent cât de aglomerată a fost o perioadă sau alta din viața mea, nu mi-a lipsit niciodată cafeaua. E motivul pentru care, deși eram terminată de somn, mă trezeam mereu la 6, nu la 6:30, cum aș fi putut. Dar aveam nevoie de acea jumătate de oră.
Acele 30 de minute erau cele mai calme și mai liniște de pe tot parcursul zilei. Fetele dormeau – de altfel, mai toată lumea dormea. Nu primeam mailuri de la birou, nu aveam nimic pe to lo list în acel interval. Singurul lucru pe care-l făceam era să-mi savurez cafeaua și să mă gândesc la ale mele. O jumătate de oră doar pentru mine.
Cred că cei care au simțit vreodată lipsa timpului liber în mod profund știu să aprecieze, la adevărata valoare, orice ajutor. Pentru mine, în diminețile acelea, a contat că puteam să-mi fac cafeaua printr-o simplă apăsare de buton. Pe lângă toate eforturile pe care simțeam că le fac pe parcursul zilei, unul în minus a fost bine-venit. Un buton și, în mai puțin de un minut, țineam în mâini o cană de cafea parfumată.
Iată de ce, acum, în martie, am un cadou pentru femeile care au prea multe de făcut și foarte puțin timp pentru ele: espressor Tchibo Cafissimo pure+, așa cum am și eu acasă. Este, de altfel, espressorul cu care noi plecăm și în vacanțe – pentru că e compact, mic și ne asigură cafeaua și voia bună în fiecare dimineață.
Știu că nu e un mărțișor clasic, dar sigur e un cadou care va fi iubit și folosit în fiecare dimineață.
La cine va ajunge cadoul meu?
M-am tot gândit și cred că cel mai simplu e să ne întâlnim pe Instagram, aici. Vă propun să-mi spuneți când v-ați simțit copleșite de lipsa timpului și cum vă place să vă beți cafeaua.
View this post on Instagram
În concurs vor intra doar comentariile de pe Instagram, iar câștigătoarea o voi alege prin tragere la sorți.
Sper să aveți o primăvară frumoasă și, mai ales, măcar jumătate de oră pentru voi.
Foto principală: Radu Chindriș.
Celelalte fotografii sunt de pe Unsplash.com, Getty Images pentru Unsplash și Tchibo.
*
Acest material este susținut de Tchibo, cafeaua care îmi face diminețile mai frumoase și alături de care am un parteneriat de lungă durată.
Si eu a fel cu timpul meu. Am avut joburi unde lucram de dimineata pana seara, inclusiv in weekend si nu aveam timp pentru mine deloc. Cand am reintrat in normal, nu am stiut ce sa fac cu timpul liber. A 2-a perioada dificila a fost cand juniorul a fost mic. Acum cand ma uit la el cat de independent e, nici nu imi vine sa cred ca mi-a fost greu candva.
Succes participantilor!
Seamănă foarte mult cu experiența mea.
Hmm…ma trezesc la 6:30 fix pentru linistea despre care vorbesti si tu in articol.
Daca nu mi-as bea cafeaua inainte sa duc fetita la gradinita si sa ma ocup de cele 2 job-uri, ar fi haos in capul si in jurul meu :))
Am primit un espressor acum cativa ani, dar e plin de praf pentru ca trebuie sa pazesc cana…nu de putine ori mi-am dat de lucru, ca a dat pe langa..
Acum imi fac cafeaua la ibric de seara si dimineata doar o incalzesc putin.
Daca tu cu 2 micute ai reusit, sigur putem si noi 🤗