Printre primele lucruri pe care le-am citit azi dimineață a fost acest articol despre actrița Viorica Vodă, care a povestit, pe scena de la Gopo, că a fost hărțuită sexual – și despre replicile celorlalți colegi de pe scenă. Dintre toate, se remarcă declarația Marei Nicolescu, care bagatelizează declarația primeia spunând că „totul a fost minunat” și că ei nu i s-a întâmplat ceva asemănător.

Afirmația doamnei Nicolescu e un fel de „a făcut ea ceva” și e surprinzător pentru mine să aud asta din partea unei femei educate.

Inițial n-am vrut să scriu despre asta, că deja a curs destul de multă cerneală pe subiect, dar m-am enervat pe măsură ce am citit diverse opinii care încearcă să scuze replica Marei Nicolescu și să o acuze – voalat sau nu – pe Viorica Vodă.

– „Poate Mara Nicolescu a vrut să facă o glumă”, lucru pe care nici măcar nu știu să-l cataloghez.
Pe bune, putem face glume despre cineva care vorbește cu lacrimi în ochi despre hărțuirea sexuală?

– „De ce Viorica Vodă n-a spus nimic în ăștia 20 de ani?” – iată o întrebare mirobolantă care acuză și care e venită de la cineva care locuiește pe altă planetă.

Știți, noi chiar trăim în România, da, țara în care victima e de vină.
Țara în care victima „a făcut ceva”.

Țara în care judecătorii acuză fetițe de 10 ani că au avut o atitudine „seducătoare” sau „provocatoare” și-i lasă în libertate pe violatori.

E și țara în care părinții încă fac această barbarie: își mărită fetele cu bărbații violatori, pentru ca astfel să-și spele „rușinea”.
Deci nu vorbim doar despre trauma violului, ci și despre groaza cruntă de a locui în aceeași casă cu cel care te-a violat.

4 fucking ani în care mi se părea că nu e OK să vorbesc despre asta, că e prea intim, că spun prea mult. Am avut nevoie de 4 ani ca să pot să scriu cuvintele alea, deși nu a fost vorba de vreo traumă similară. Și, probabil nu întâmplător, e cel mai citit text al meu.

Revenind la hărțuirea sexuală și la „de ce acum”, e bine să ne amintim că generația mea a crescut lipsită de aceste discuții. Prima dată am auzit despre hărțuire sexuală într-un film și multă vreme s-a discutat despre acest subiect ca o curiozitate de genul americancele-alea-nebune-îi-dau-în-judecată-pe bărbații-care-le-fac-avansuri.

M-am gândit deseori că n-am vorbit niciodată cu ai mei despre cum ar trebui să mă port într-o astfel de situație, despre glumele cu tentă sexistă, despre avansurile deplasate sau despre palmele pe fund cu care mă trezeam pe stradă sau în autobuz.

Am vorbit, însă, despre cum să le evit: să nu mă îmbrac provocator, să nu merg noaptea pe stradă, să nu mă uit în ochii unui bărbat care vine spre mine.
Subliminal, mi s-a transmis că astea sunt cauzele care ar putea duce la diverse moduri de hărțuire sexuală.
Deci ar fi din vina mea.

Dacă aș fi fost victimă acum 20 de ani, când eram aproape de vârsta actriței Viorica Vodă, mi-ar fi fost foarte rușine să povestesc cuiva. Mi-ar fi fost teamă că voi fi judecată. Că oamenii nu mă vor crede, că vor fi convinși că „am făcut eu ceva”.

Ah, stai: societatea noastră exact asta face și acum.

A trecut timpul degeaba, în anumite domenii n-am evoluat deloc. De asta m-am înfuriat și am scris și eu: pentru că, deși s-au spus destule, se pare că sunt puțini cei care aud.

Pe același subiect, recomand și rândurile semnate de Diana Cosmin, Inoza și Simona Tache.

Foto principală: Raíssa Letícia / Unsplash 

The post Generația învățată să tacă appeared first on Mara Coman.

Eu nu cred că Meghan Markle ar fi trebuit să tacă.

Și nu am vreo mare simpatie pentru ea, fără vreun motiv anume. Nu mi-a plăcut prea mult nici în Suits (cele câteva episoade la care am rezistat), n-am urmărit nici povestea ei cu Harry cu prea mare interes. Mă rog, nu e deloc important dacă-mi place sau nu; voiam doar să spun că n-am vreun motiv să o apăr.

De altfel, nici nu vreau să-i disec declarațiile; nu știu care dintre ele sunt adevărate, nu știu dacă ar fi avut motive să mintă, însă nu cred că a renunțat la privilegii și a plecat în State pentru că îi era foarte bine. Poate a vrut the best of both worlds, dar astea sunt speculații. Ceva s-a întâmplat și Meghan a vorbit despre asta într-un interviu cu Oprah. Și mi s-a umplut Facebook-ul de oameni care au certat-o pentru că a vorbit. Nu contează ce-a trăit, nu contează cât de greu a fost, trebuia să tacă. Pentru că…

De la principiul ăsta pornesc o mulțime de drame. Ne spălăm rufele în familie e, de fapt, o formă de manipulare. Ți se spune să taci. Să nu spui nimănui ce se întâmplă la tine acasă.

Desigur, dacă ce se întâmpla la tine acasă ar fi OK, nu ți-ar mai cere nimeni să taci. Ai fi lăsată să povestești ce ai chef și cui ai chef.

Sub această tăcere s-au consumat violențe domestice. Femeile s-au dus la serviciu cu ochelari se soare și au încercat să-și ascundă vânătăile cu fond de ten. N-au povestit nimănui și n-au cerut ajutorul nimănui, nici măcar prietenelor sau rudelor – pentru că, nu-i așa, ce-ar fi zis lumea dacă ar fi aflat?!

Tot sub tăcere sunt trecute și bătăile cu care sunt crescuți copiii – ei chiar n-au voie să zică nimic din ce se întâmplă acasă. Din păcate sunt prea mici să-și dea seama de ce li se spune să tacă.

Eu am crescut cu acest spălat al rufelor în familie; nu intenționez să mă plâng de coplăria mea – astea erau vremurile, iar comunismul nu ne ajuta deloc. De exemplu, am povestit la grădiniță ce aveam acasă de mâncare și era cât pe ce să le fac probleme alor mei.

Din păcate am rămas cu ideea de a nu vorbi despre probleme. Și ăsta e unul dintre cele mai rele lucruri pe care le poți face minții tale.

N-am vorbit când mi-a fost greu pentru că simțeam că nu trebuie să afle nimeni prin ce trec (ce stupid sună acum!), ci să mimez fericirea. Mi-a trebuit multă vreme până am învățat să spun celor apropiați că mi-e greu – și încă am destule sertare pe care nu sunt pregătită să le deschid – și am descoperit că:

Revenind la Meghan, sigur, pornesc de la prezumția că spune adevărul. Nu am această certitudine, dar nici nu pot să-i râd în nas unui om care spune că s-a gândit la sinucidere. Mai mult, e alături de prințul / fostul prinț Harry, care îi susține afirmațiile și care face, la rândul lui, niște declarații dure – iar pe el nu-l învinovățește nimeni pentru asta. Femeia e de vină.

E adevărat, Meghan nu s-a confesat unei prietene, ci unei lumi întregi. A pus pe jar Casa Regală Britanică, a pornit o tornadă de la Londra până-n California și până-n Berceni. Dar, în final, Meghan e o femeie care spune că a trecut prin niște momente foarte grele. E un exemplu pentru noi, celelalte, din care să înțelegem că nu e așa de important ce spune lumea, nici să păstrăm aparențele.

Din punctul meu de vedere, cel mai important mesaj din discursul lui Meghan este că e OK să vorbim despre ce ne doare. E OK să nu ne spălăm rufele în familie și să nu suferim singure, în tăcere. Tot ce ascundem sub preș se întoarce împotriva noastră și lovește mult mai puternic, atunci când ne așteptăm mai puțin.

Meghan nu e singura care a povestit lumii întregi ce a trăit acasă. Prima care îmi vine în minte Tara Westover și cartea ei, Educated, care a avut succes în toată lumea. Tara are curajul să povestească despre violențele de acasă, despre abuzurile fraților și tatălui ei. Nici Tara nu s-a confesat doar unei prietene; a scris o carte care a fost tradusă în 40 de limbi (sper că le-am numărat bine pe site-ul autoarei). Când citești ce scrie femeia asta despre familia ei ți se ridică părul în cap.

Pe Tara a lăudat-o toată lumea că a avut curajul să-și scrie povestea și pentru că a reușit să plece din mediul în care a crescut. Atunci de ce nu o lăudăm și pe Meghan? Doar pentru că nu vorbește despre necunoscuți, ci despre familia regală – și noi vrem să ne imaginăm că, dacă ești prințesă, duci o viață ca-n povești?
Dacă ești prințesă, n-ai voie să spui că doare? Trebuie să suferi în tăcere?

Dacă ar fi plecat de la palat să trăiască într-o garsonieră de 20 de metri pătrați, undeva în suburbiile Londrei, vai, ce rău ne-ar mai fi părut de ea. Dar Meghan și Harry locuiesc într-un conac care valorează multe milioane de dolari. Mai mult, s-a speculat că cei doi au primit bani pentru interviul cu Oprah – deși e menționat clar, la începutul emisiunii, că nu au fost plătiți. Nu știu multe amănunte și nici nu aș vrea să fac săpături pe tema asta, pentru că NU MĂ INTERESEAZĂ.

Cu ce schimbă banii lucrurile? Dacă ești bogat, ți se anulează dreptul de a spune lucrurilor pe nume? Gata, nu te mai doare nimic, nu mai suferi, nu mai ai depresie, nu te mai simți discriminat, nu te mai gândești la sinucidere – pentru că ai bani în cont.
Sigur că nu. Dar, în goana după bani, unii oameni sunt invidioși și răi și au păreri înguste despre cine și ce are voie să spună și să simtă.

Foto: Bekah Russom / Unsplash

The post Prințesele n-au voie să sufere appeared first on Mara Coman.

Am auzit destul de des, din păcate, diverse păreri despre victimele violenței domestice. Una dintre părerile emise e legată de faptul că ar trebui să ceară ajutor. „Dacă o lovește soțul, de ce nu sună la 112?” 

Sunt puține lucruri care mă deranjează mai mult ca sfaturile nesolicitate, venite de la oameni care n-au fost puși niciodată într-o astfel de situație și care dau vina pe victimă. Iar o întrebare precum cea de mai sus n-ar trebui să existe. Cum și-ar putea imagina cineva că, în timpul unui scandal imens, în care o femeie e lovită, ar putea să sune la 112 și eventual să și explice ce i se întâmplă. Ce să-i spună agresorului? „Ia și tu o pauză, cât să-ți fac o reclamație și să chem poliția.”

Într-un episod violent, butonul de panică chiar poate salva vieți. 

Proiectul despre care vreau să vorbesc se numește „Iubirea care bate la ochi” și e pus în practică de Asociația Zi de Bine în parteneriat cu Centrul FILIA, Asociația ANAIS și Asociația Luthelo. Prin acest proiect 1000 de femei, victime ale violenței domestice, vor primi acces la MINERVA, un buton de panică mascat într-o bijuterie, pentru a putea apela instant 112 în cazul în care agresorul încalcă ordinul de protecție. În cadrul proiectului, Vodafone România va oferi cele 1.000 SIM-uri M2M și serviciile de conexiune telecom necesare funcționării acestora, şi va contribui financiar la susţinerea activităţii de management al proiectului.

Bijuteriile MINERVA, cele care conțin acest buton de panică, vor ajunge la femeile care au deja un ordin de restricție împotriva partenerului violent. De ce au ele nevoie de acest buton? Pentru că, în România, 30% din ordinele de restricție sunt încălcate în fiecare an.

De altfel, Zi de Bine e asociația pentru care donez și eu lunar (dacă trimiți SMS cu textul SUS la 8845, poți dona și tu pentru acest proiect) – Melania Medeleanu face o treabă excelentă. O admir sincer pentru câtă putere are și cum face lucrurile să se miște.

Las și aici încă două materiale despre violența domestică, e un subiect care mă preocupă și despre care se vorbește prea puțin. Chiar cred că dacă am fi mai atenți și mai empatici și dacă am judeca mai puțin am putea ajuta mai mulți oameni în situații dificile.

E un text lung, despre violența domestică, despre „de ce nu pleacă victimele”, dar și despre soluții și organizații care pot ajuta. Colegele mele de la #ACinceaPutere, Diana Cosmin, Cristina Stănciulescu, Noemi Meilman și Ana Bîtu au scris și ele pe aceeași temă. Link-urile sunt, desigur, la finalul articolului respectiv.

Despre aplicația Bright Sky Ro, special creată pentru victimele violenței domestice. Nu poate fi recunoscută ușor în telefon, arată ca orice altă aplicație, dar chiar poate ajuta. Sunt o mulțime de informații acolo, utile când nu mai știi ce să faci sau când nici o soluție nu pare potrivită.

Foto: Georgy Rudakov / Unsplash

The post Butonul de panică pentru victimele violenței domestice… appeared first on Mara Coman.

****

****

Cu mulți ani în urmă am stat de vorbă cu un psiholog care lucra cu femei care plecaseră din astfel de relații și care apelaseră la ajutorul unei fundații. N-aveau unde altundeva să se ducă; mai mult, viața unora dintre ele ar fi fost pusă în pericol dacă soțul sau „iubitul” ar fi aflat unde se află. În discuția noastră am atins și acest subiect mult-discutat: „De ce rămân victimele?”

E un răspuns greu de dat și nu am pretenția că pot să-i rezum mai jos complexitatea. Însă pot să fac un pic de lumină din ce am aflat la rândul meu.

În primul rând, unele femei nu au rude sau prieteni care să le ajute și nu au nici o sursă de venit. E vorba de cele pe care soții le rup de cei apropiați, nu le mai lasă să se întâlnească cu prietenii și/sau cu familia și nu le dau voie să lucreze.
E un șantaj extrem – unde să se ducă? – dublat de frică: le vor găsi oriunde. Le vor bate și mai tare, poate chiar le vor omorî.

Dar sunt și celelalte, care au un job, se pot întreține singure și care ar putea pleca. Dar care nu mai știu asta, nu mai văd asta, nu mai au pic de încredere în ele. Sunt atât de jos, încât nu mai știu să se ridice. Și în fiecare zi li se mai dă o palmă sau un picior în stomac, să cadă și mai adânc. Ele cred că nu au nici o altă opțiune.

Relația dintre victimă și abuzator e extrem de perfidă. Psihologul cu care am stat de vorbă îmi spunea că, în majoritatea cazurilor, victima se simte foarte vinovată. Asta i se și spune acasă în fiecare zi: că e vinovată, că nu face nimic bine. Așa că se gândește că, poate că dacă ar fi terminat ciorba la timp, n-ar fi luat bătaie. Poate dacă ar fi ajuns mai devreme acasă… Poate că dacă nu s-ar fi dar cu ruj… Poate dacă ar fi călcat toate cămășile, nu doar câteva… Poate că dacă nu ar fi spart un pahar…

I se inoculează că e vina ei. Că n-ar mai lua bătaie și că certurile s-ar sfârși dacă ar face totul bine. Cum trebuie. Cum i se cere. Atunci, relația ar fi fost „ca la început”.

E un gen de manipulare perfidă, care te duce într-un cerc vicios din care nu mai știi să ieși. Sunt puține femei care reușesc să plece singure din astfel de relații; cele mai multe o fac cu ajutor de la cei apropiați sau cu sprijinul terapeutului. Uneori au nevoie de ani de terapie.

De aceea vă rog să nu mai blamați victimele. Realitatea voastră e diferită de a lor.

Violența – fizică sau pshică – nu debutează brusc. Puține femei s-ar căsători ori s-ar muta cu un bărbat care le spune din start: „N-o să mai ai voie să te întâlnești cu prietenii tăi, nici nu familia ta. N-o să te las să mai lucrezi, ca să depinzi financiar de mine. O să te îmbraci doar cum vreau eu. Și o să te și bat când o să mă enervez.”

Nu. Totul se întâmplă încet și calculat. Încă o picătură, încă o picătură. Ieri ai suportat asta, suporți și azi, mintea ta s-a obișnuit. Și apoi vine ceva în plus, doar puțin. Apoi încă puțin. Până când situația ajunge foarte gravă și nu mai știi cum ai ajuns acolo, nu mai știi cum să te ridici, ce să faci, cui să ceri ajutorul. Nu mai știi unde e soțul tău cel iubitor și ce ai făcut de relația voastră a ajuns aici. Încerci să o salvezi, să te sacrifici, să faci ce vrea el pentru ca totul să fie ca înainte.

Nu ești tu vinovată și că nu ai ce să salvezi. Îți e dor de un om care s-a schimbat și de o relație care s-a transformat într-una abuzivă. Nu există cale de întoarcere. Singurul lucru de făcut e să te aduni de pe jos și să ceri ajutor. Vorbește cu cineva în care ai încredere.

Am citit de curând o carte despre violența domestică – „Vânătăi ascunse / Ce nu știi despre violența domestică te poate ucide” – și-am citit-o cu un nod în stomac, pentru că acolo sunt niște povești reale cutremurătoare. Jurnalista Rachel Louise Snyder scrie despre „terorismul intim” folosind studii de caz, mărturii terifiante de la victime dar și de la agresori, discuții cu psihologi și ONG-uri.

Și pune această întrebare – „De ce rămân victimele?”– într-un context foarte bun. O să încerc să-l redau pe scurt, deși în felul ăsta îi ofilesc un pic puterea.

Snyder pornește de la cultura în care trăim, în care ni se spune că toți copiii trebuie să aibă un tată. Și ni se spune că e mai bine să te sacrifici în loc să pleci și să destrami o familie. (Nu se vorbește, din păcate, și despre traumele copiilor care cresc într-un mediu violent.)
Iată, acesta este un mod prin care noi le transmitem victimelor să rămână alături de abuzatori.

Un alt fel prin care le spunem victimelor să rămână e sistemul judiciar. Femeile apelează la poliție sperând să fie apărate. De multe ori, însă, sunt luate în râs – e doar o dispută domestică, nu se cade să te bagi în familia lor.
Alteori, agresorul primește doar o amendă și se întoarce liniștit acasă. Sau stă câteva zile în închisoare.

Rachel Louise Snyder o spune cel mai bine, așa că o citez:

„Și, după toate acestea, avem impertinența de a întreba de ce rămân victimele.”

Impertinența. Exact așa.

Urmează o întâmplare reală. O tânără de 20 și ceva de ani și-a părăsit soțul și s-a mutat singură, înr-un apartament închiriat. Motivul? Violențele repetate. Respectivul venea acasă, deschidea șifonierul și începea să arunce toate hainele pe jos: „Nu-mi place cum le-ai aranjat!” E doar unul dintre motivele pentru care își lovea soția – nu că ar exista vreun motiv care să justifice bătaia.

OK, dar cum a ajuns povestea asta la urechile mele? De la mama fetei care se plângea oricui o asculta. Și de ce credeți că se plângea? Că copilul ei e chinuit? Că a trăit cu un soț violent?
Nu. Femeia era disperată și acoperită de rușine din cauză că fiica ei și-a părăsit bărbatul. Și nici nu voia să se gândească la divorț, ar fi însemnat o rușine și mai mare.

Am fost siderată. Nu știu cum e posibil ca tu, ca mamă, să nu te gândești nici măcar o secundă la drama pe care o trăiește copilul tău.

De cât egoism poți da dovadă când singura ta grijă e „rușinea” ta și „ce-o să zică lumea”?  pentru că, iată, divorțul e mai puțin acceptat în unele locuri decât violența domestică.

Nu știu cum a evoluat povestea asta pe termen lung. Știu doar că fiica s-a întors să locuiască cu soțul abuziv. Pe ea, nici măcar propria mamă n-a vrut să o ajute.

Ați auzit, nu doar o dată, despre femei care depun plângere împotriva agresorului și care apoi își retrag plângerea.

Pare un comportament de neînțeles, nu-i așa? Cum să te împaci cu cel care te lovește?

Ne putem imagina că e alegerea lor, asta e, sunt femei mature, au decis că așa vor să trăiască. E foarte simplu și la îndemână să gândim așa.

Însă, cum am aflat din aceeași carte, acestea sunt victimele care se află în cel mai mare pericol. Teama lor cea mare este că sistemul nu le poate proteja. Și nu e o frică nejustificată: în România, 30% dintre ordinele de restricție sunt încălcate.

După ce au depus plângere, unele femei trăiesc cu teama că abuzatorii se va întoarce și le va omorî în bătaie. Ăsta e motivul pentru care victimele își retrag plângerea: abuzatorul pare mai puternic decât justiția. Împăcarea, tentativa de a intra din nou în grațiile bărbatului reprezintă o modalitate de a câștiga timp. E, în multe cazuri, o încercare de supraviețuire.

Data viitoare când veți auzi că o femeie și-a retras plângerea, vă rog, nu vă mai gândiți că a făcut-o pentru că îi place să fie bătută acasă.
Chiar nu avem de unde ști ce se întâmplă cu adevărat acasă la ea. E posibil să fie într-un pericol foarte mare și care să nu aibă curaj să vorbească despre asta. N-o judecați; încearcați, mai degrabă, să aflați dacă o puteți ajuta.

Am scris mai sus despre bătaie. Asta nu e singura formă de violență, desigur – însă e cea mai gravă din cauză că victimele pot fi chiar ucise de partener.

Însă țin să vorbesc și despre violența psihică pe care eu o consider cea mai mârșavă formă de manipulare. Și zic că e cea mai mârșavă pentru că aici avem de-a face cu o persoană care susține că nu te rănește  – „Nu te-am lovit niciodată!” – și care își ascunde interdicțiile și dorința de control sub tot felul de alte motivații. Uneori, motivația e chiar dragostea: „Nu-ți interzic să ieși cu prietenele tale, dar aș fi vrut să petrecem weekend-urile împreună, să avem mai mult timp doar pentru noi doi.”.

Sau „Nu vrei tu să stai acasă și să ai grijă de copii? De ce să-i crească o bonă, o străină? Muncesc eu, câștig destui bani.”

„Nu le putem spune părinților tăi să ne viziteze mai rar? Că nu mai suntem copii, vin întruna la noi.”

„Știi că ești mult mai frumoasă nemachiată? Eu te prefer așa. Doar nu te machiezi pentru alții.”

„Fusta asta e prea scurtă, oamenii pot înțelege că le transmiți alt mesaj.”

„Da, putem merge să mâncăm în oraș; dar tu gătești mai bine.”

Unele dintre afirmațiile de mai sus par a fi dovezi de dragoste, nu? Ei bine, numai dragoste nu reprezintă ele. Ci modalități de a controla.

Rareori lucrurile rămân la acest stadiu, cel cu „Iubito, te rog nu te machia azi.” Rugămințile ajung interdicții. Încălcarea interdicțiilor duce la certuri și țipete. Înjurături și cuvinte grele. Ce noroc ai avut tu că l-ai găsit pe el. Singură, n-ai fi în stare de nimic. Pff, și dacă nu faci aia sau ailaltă o să te părăsească.

Scenariul de mai sus îți sună cunsocut?

Cât de des se întâmplă? Care e limita dintre ceartă și abuz? OK, nu te lovește cu pumnul. Însă e posibil să doară mai tare decât un pumn în stomac. Te manipulează și te controlează, te jignește și te înjură. Îți e frică să te duci acasă că va începe din nou. Sau, de fapt, nu știi cum va fi azi acasă. Ai un nod în stomac și îți tremură mâine.
Draga mea, acesta este un abuz.

Ziceam mai sus că violența psihică e una dintre cele mai mârșave forme; asta și pentru că nu e ușor de observat. El nu ridică mâna. Nu dă în tine, nu la propriu. Îți va spune că exagerezi – a fost o simplă ceartă. Toate cuplurile se mai și ceartă.

Victimele nu vorbesc. Nu spun nimănui prin ce trec. De frică sau de rușine sau de teama de a fi judecate. Sau din toate aceste motive cumulate.

Pe de altă parte, e foarte complicat pentru victime să iasă singure din aceste relații abuzive. Și nu mă refer doar la cele care nu au ce să se întrețină sau la cele cărora le e teamă că vor fi omorâte în bătaie. Chiar și violența psihică te duce într-un labirint înspăimântător, se joacă cu mintea ta într-un mod terifiant și greu de înțeles din afară. Așa că avem un cerc vicios. Foarte multe femei nu spun nimănui prin ce trec, dar ar avea nevoie de cineva care să le ajute ca să iasă din acest coșmar.

Dacă suntem victime – să ne facem curaj și să vorbim despre ce ni se întâmplă cu o persoană de încredere sau cu cineva de la o asociație de profil.

Dacă nu suntem victime – să fim atenți la semnele pe care le primim de la cei dragi.

Să ne întrebăm de ce ne vedem prietenele din ce în ce mai rar.

Să le întrebăm cum se simt și să le amintim, chiar și fără motiv, că suntem acolo pentru ele și că nu le judecăm, indiferent ce s-ar întâmpla.

Să le spunem sincer dacă observăm un comportament deplasat din partea partenerului lor. Chiar dacă n-o să le placă, e important să le amintești celor dragi că nu e în regulă ca soțul sau iubitul să le urmărească, să le verifice, să ceară pe cineva la telefon pentru a demonstra că sunt cu cine au zis că sunt.

Da, noi am fost educați că nu trebuie „să ne băgăm” în viața sau în familia celorlalți. E un motiv pentru care femeile iau bătaie de la partenerii în plină stradă și nimeni nu spune nimic, pentru că „nu ne băgăm”. Societatea noastră consideră că e bărbatul e îndreptățit să-și lovească soția.

Primul pas este să vorbești cu o persoană de încredere și să-i spui prin ce treci.
Dacă nu ai încă curaj să faci asta sau nu ai cu cine să vorbești, las mai jos câteva informații care te-ar putea ajuta.

Am scris mai multe despre ea aici, la lansare. O am și eu pe telefon.
Este gratuită. E disponibilă în App Store și Google Play Store în română, engleză și maghiară.
Oferă asistență și informații utile persoanelor aflate într-o relație abuzivă sau celor care vor să ajute astfel de cazuri.
Poate fi ascunsă pe telefon – dacă partenerul se uită în telefonul victimei, cel mai probabil nu va recunoaște această aplicație (și n-o să spun mai multe despre cum arată, e evident de ce).
Oferă o listă cu toate asociațiile din țară la care poți apela.
Are și un chestionar – răspunzi la întrebări și afli dacă ești într-o relație abuzivă. Mi se pare foarte important, în special în acele relații în care e vorba de violență pshică și toată manipularea pare a fi făcută în numele dragostei.

În 2019, aproape 8.000 de românce au obținut ordin de protecție. 30% dintre ele au fost încălcate și sunt încălcate în fiecare an.

Vă imaginați în ce pericol este o femeie dacă abuzatorul încalcă acest ordin?
Ce poate ea să facă în acel moment? Sunt șanse mari să nu aibă timp să sune la 112.

Asociația Zi de Bine a demarat acest proiect – Butonul de Siguranță: un dispozitiv ascuns într-o bijuterie simplă pe care 1.000 de femei îl vor putea acționa atunci când agresorul lor încalcă ordinul de protecție, iar ele se simt în pericol. Alerta lor, împreună cu coordonatele GPS, vor ajunge, instantaneu, la 112 iar operatorul va ști că trebuie să trimită rapid cel mai apropiat echipaj de poliție. Și, în câteva minute, ajutorul va veni.

Ca acest Buton de Siguranță să fie pus în practică e nevoie de 50.000 euro. Îți poți dona ziua de naștere pentru această cauză sau poți face o donație de 2 euro trimițând SMS la 8845 cu textul SUS.

Butonul de Siguranță e un proiect în care e implicată Melania Medeleanu – felicitări, Melania, pentru tot ceea ce faci. Iar dacă e implicată Melania, am încredere că va fi dus la bun sfârșit.

La o simplă căutare pe google apar mai multe asociații care speijin victimele violenței domestice. Lista lor completă este, așa cum am spus deja, și în aplicația Bright Sky.

Las mai jos doar câteva dintre locurile în care victimele sau prietenii lor de încredere pot cere ajutorul:

Asociația Anais
Centrul Filia
Asociația Luthelo
Centrul de consiliere Casa Blu
Asociația Necuvinte

Aveți grijă de voi. <3

Cele mai multe referiri din textul meu legate de victime sunt la feminin, cele legate de partenerul violent sunt la masculin – am ales să fac asta pentru că, statistic vorbind, majoritatea victimelor sunt femeile și, din păcate, copiii.
Sunt conștientă că există și situații în care bărbații sunt victime și femeile sunt violente. Dezaprob și consider că trebuie pedepsit orice comportament violent, indiferent de gen.

***

Citește despre violența domestică și la Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.

Vânătăile de acasă și modul strâmb în care privim violența domestică

Între „NU DA!” și „NU MAI DA!”

Femei cu vânătăi exterioare și interioare

Un film cu o palmă, cu multe lacrimi și un sărut

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.

Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.

***

Pentru mai multă inspirație, urmărește contul meu de Instagram, @maracoman.

Foto deschidere: Saneej Kallingal / Unsplash

The post Too much love will kill you appeared first on Mara Coman.

Știu că, doar cu informația asta, mulți și multe dintre voi veți decide că nu vă interesează, că nu e despre voi. Însă vă rog, de data asta, să aveți puțină răbdare. Durează doar câteva minute să parcurgeți rândurile de mai jos și singurul motiv pentru care vă rog să faceți asta este că sunt convinsă că, într-o zi, veți putea ajuta pe cineva.

Din când în când, citim sau auzim la știri informații legate despre violența domestică. De cele mai multe ori sunt statistici* sau câte un caz foarte grav. Nu mai țin minte detaliile, dar îmi amintesc că am văzut la TV cum un bărbat s-a dus cu flori la fosta lui iubită, rugând-o să îl ierte și să se împace. Răspunsul ei a fost nu, așa că bărbatul a scos cuțitul și a ucis-o.

Au mai ajuns la mine – de data asta, în timp ce citeam niște postări dintr-un grup de Facebook – informații despre o femeie care aștepta să se redeschidă instanțele de judecată (închise și ele din cauza coronavirusului) pentru ultima înfățișare pentru divorț. Obținuse un ordin de restricție împotriva soțului ei care o lovise; a ajuns la spital, cu fracturi. O altă femeie cerea sfaturi despre ce ar putea să facă acum, când este auto-izolată cu un partener alcoolic și violent.
M-am îngrozit: abia intrasem în grupul respectiv și primele postări pe care le-am citit au fost cele relatate mai sus.

În timpul acestei pandemii, numărul victimelor violenței domestice a crescut în majoritatea țărilor, nu doar în România. Probabil că știați și asta.

Dar v-am rugat să mai rămâneți pentru că vreau să vorbesc și despre violența emoțională. Cea în care partenerul nu lovește cu pumnul, ci cu vorbele. Cea în care manipulează, controlează, jignește, umilește, creează o stare de nesiguranță, de frică. Iar cea mai mare problemă cu această formă de abuz este că e dificil de recunoscut, chiar și pentru victime. Multe își spun că ele sunt cele care exagerează, că și alți oameni se ceartă, că partenerii sunt geloși pentru că le iubesc. Se învinovățesc: partenerul nu s-ar fi supărat atât de tare dacă ele ar fi procedat altfel. Le este rușine: nu îndrăznesc să vorbească despre asta nici măcar cu cei apropiați. Nu le este bine, însă, pe de altă parte, nu le-a lovit nimeni. Poate că într-o zi se vor împăca și vor fi ca înainte.

Asta mi se pare o zonă foarte periculoasă: cea în care victimele nu știu că sunt abuzate. Și nici nu îndrăznesc să vorbească despre asta: dacă prietenele lor postează pe Facebook buchete imense de flori, pahare cu șampanie și cine romantice, cum ar putea ele să le povestească despre înjurături și umilințe?

V-am rugat să citiți textul ăsta tocmai pentru că e posibil ca, într-o zi, una dintre prietenele voastre să aibă curajul să vă spună că în relația ei există certuri permanente, că e jignită, că i se spune că nu face nimic bine, că e manipulată și controlată, că nu are voie să iasă cu prietenii ei (sau nu singură, ci doar cu partenerul) sau să întârzie după birou. Și cel mai de preț ajutor pe care i-l puteți oferi este să o faceți să înțeleagă că nu e vorba doar de o ceartă între doi îndrăgostiți, ci de un abuz. Da, este un abuz, chiar dacă nu a primit nici o palmă.

Am ținut să fac introducerea asta pentru că am simțit că doar așa pot să acord atenția necesară acestei aplicații care vine în sprijinul celor afectați de violența domestică – fie ea fizică, psihologică, socială, sexuală etc. Mai jos, vă mai multe informații utile despre Bright Sky Ro:

• este gratuită;
• oferă asistență și informații utile persoanelor aflate într-o relație abuzivă sau celor care vor să ajute astfel de cazuri;
• poate fi ascunsă pe telefonul mobil – e foarte important lucrul ăsta: dacă partenerul violent se uită în telefonul victimelor, cel mai probabil nu va recunoaște această aplicație (și n-o să spun mai multe despre cum arată, e evident de ce);
• chiar dacă aplicația e descoperită în telefonul victimei, ea nu stochează nici un fel de date care ar putea să o pună în pericol;
• are un rol de informare și educare pentru că descrie care sunt categoriile de violență de gen, combate miturile legate de acest fenomen și permite utilizatorului să evalueze siguranța unei relații prin simpla completare a unui formular electronic;
• conține o bază de date cu servicii de asistență, astfel încât utilizatorul să poată lua legătura cu cel mai apropiat serviciu disponibil în zona în care se află;
• oferă informații despre cauzele și consecințele abuzului, planul de siguranță și prevederile legale care pot proteja o victimă a violenței domestice și măsuri pentru creșterea siguranței în mediul online;
• oferă posibilitatea înregistrării incidentelor într-un jurnal digital confidențial care sunt trimise la o adresă de email aleasă de victimă (deci informațiile NU rămân în aplicație). Informațiile strânse de victimă în acest jurnal pot deveni dovezi în instanțele de judecată.

Aplicația Bright Sky Ro a fost dezvoltată inițial de către Fundația Vodafone Grup și ulterior adaptată pentru România în cadrul unui parteneriat cu Poliția Română, Asociația Necuvinte și Asociația Code for Romania. Bright Sky Ro este disponibilă în App Store și Google Play Store în limbile română, engleză și maghiară.

*Peste 80% dintre români consideră violența împotriva femeii ca fiind un fenomen național foarte răspândit. Doar pe parcursul anului 2019, la nivel național, polițiștii au emis 7.986 de ordine de protecție provizorii, dintre acestea 2.958 fiind transformate în ordine de protecție. De asemenea, anul trecut, instanțele judecătorești au emis 7.899 de ordine de protecție, cele mai multe fiind emise la solicitarea victimelor. (Sursa: Poliția Română)

**Cele mai multe referiri din textul meu legate de victime sunt la feminin, cele legate de partenerul violent sunt la masculin – am ales să fac asta pentru că, statistic vorbind, majoritatea victimelor sunt femeile și, din păcate, copiii. Sunt conștientă că există și situații în care bărbații sunt victime și femeile sunt violente. Dezaprob și consider că trebuie pedepsit orice comportament violent, indiferent de gen.

The post N-a lovit-o nici măcar cu o floare appeared first on Mara Coman.

Nici nu mai știu când am auzit asta prima dată, dar am crescut – ca toată generația mea, de altfel – cu ideea că nu trebuie să te bagi ca musca-n lapte. Că n-ai de unde să știi ce-i în familia și în casa altcuiva. Pe scurt, că nu te bagi.
Auzi țipete la etajul de mai sus? E treaba oamenilor, ei știu de ce se ceartă. Își bat oamenii ăia copilul? Nu te bagi, ei decid cum vor să și-l crească. Bărbatul își bate soția (și nu vreau să discrimez, dar statistic vorbind, numărul femeilor victime ale violențelor domestice este mai mare)? Nu te bagi, o fi făcut ea ceva.
De altfel, nici măcar polițiștii nu se bagă. Și dacă vin, bat frumos la ușă, îi spun bărbatului un „mai potește-te și tu, dom’le”. Poate mai și întreabă ce-a făcut – pentru că, na, sigur e și vina ei, doar n-o bate degeaba. Apoi își iau la revedere și-l lasă pe agresor să-și continue treaba.
La fel și vecinii. Vecinii care se fac că nu aud sau care, eventual, mai bat în țeavă, că-i târziu. Care sună la poliție, eventual, că-i deranjează zgomotul și vor și ei să doarmă. „Ăla de sus iar a băut și-și bate nevasta”, chestie cu care ne-am obișnuit, dar na, trăim în comunitate, mâine mergem la serviciu, trebuie să ne odihnim și noi.

Ieri a murit o fetiță de 15 ani. A țipat, a sunat la 112, a fost sechestrată. Iar poliția, care a ajuns în fața casei după 19 ore, a stat în fața casei pentru că nu avea mandat. Au stat și au ascultat țipetele, înțelegeți? Și vecinii au făcut la fel. E noaptea minții: oamenii ăia dau declarații la TV, ei povestesc cum se auzeau țipete din casă. Dar n-au fost în stare să se ducă până acolo, să spargă ușa, să vadă ce se întâmplă, să salveze o viață. Nu s-au băgat, nu era treaba lor. Și nici nu știau cine țipă, dar fata aia o fi făcut și ea ceva.

Nu știu ce se va întâmpla cu oamenii ăștia, dar sper să nu se mai poată odihni noaptea niciodată. Să audă țipetele alea în continuare și să trăiască cu gândul ăsta: că n-au făcut nimic.

P. S. Să nu ne mai amăgim, n-avem serviciu de urgență. Dacă fata ar fi sunat la taică-său, sigur omul ăla ar fi luat la rând toate service-urile din Caracal – am înțeles că sunt șase – și o găsea.
Sunați o ambulanță privată când aveți nevoie de un medic, sunați un prieten când suntetți în pericol. Asta dacă mai stați pe aici.

The post A făcut ea ceva appeared first on Mara Coman.