Cu mulți ani în urmă, o prietenă foarte apropiată a plecat din România. A fost o plecare organizată: în țara în care s-a mutat avea un job bun, compania i-a oferit suport pentru a-și găsi un apartament, avea toate actele în regulă. Cu toate astea, a fost greu.

Pentru mine, din cauză că nu mai aveam aici, aproape, un om care îmi era foarte drag.

Pentru ea, din cauza adaptării: totul era nou, diferit, dar nu era chiar totul bine și frumos. Nu e deloc ușor să te muți într-un loc în care nu cunoști pe nimeni și unde oamenii idei și percepții diferite de cele cu care ai crescut.

Dacă la unele lucruri te aștepți – că n-ai un umăr pe care să plângi sau măcar pe cineva cu care să mergi la un film în weekend – , sunt și situații care te pot lua prin surprindere. Cum ar fi nevoia de a vorbi limba română.

Eu, de exemplu, îmi imaginam că, dacă știi engleză și te muți într-o țară în care majoritatea oamenilor vorbesc engleză, limba n-ar trebui să fie o barieră importantă. Dar iată că sunt situații în care contează. Când mergi la medic sau la psiholog și ai nevoie să exprimi niște trăiri, niște nuanțe, sau când te lovești de niște diferențe culturale pe care trebuie să le explici.

E foarte importantă limba de comunicare”, îmi confirmă Cristiana Oprișescu, psiholog în cadrul rețelei Regina Maria, care face terapie online cu mulți români plecați în străinătate. „Și asta, din mai multe motive. Întâi, pentru că unii nu vorbesc foarte bine limba țării în care s-au mutat și atunci le e destul de greu să exprime tot ce au pe suflet, tot ce vor să comunice.”

Acesta e principalul motiv pentru care cei plecați din România caută online terapeuți români.

Cristiana Oprișescu îmi spune că a început să lucreze online din pandemie și că oamenii plecați din țară sunt foarte deschiși la această formă, mai ales că, pentru ei, e singura posibilitate de a lucra cu un om care vorbește aceeași limbă.

Fac o scurtă paranteză: perioada pandemiei a fost cea în care au luat avânt și consultațiile online. Am scris atunci despre Clinica Virtuală lansată de Regina Maria la care am și apelat de câteva ori, chiar și când eram acasă, în București. Mi-a fost mai ușor să discut online cu medicul meu despre interpretarea unor analize, de exemplu. Sau să îi spun că mă deranjează ceva concret și să-l rog să-mi dea o trimitere. Închid paranteza 😊.

În discuția mea cu psihoterapeutul Cristiana Oprișescu am remarcat și deschiderea mai mare a românilor către terapie. Să nu uităm că, nu cu mulți ani în urmă, unor oameni le era rușine să spună că merg la psiholog – existau multe idei preconcepute pe tema asta.

Mulți români care trăiesc și muncesc în alte țări primesc de la medicul de familie recomandarea de a face terapie – și atunci încep să caute online, povestește Cristiana. Sigur, există și cazuri în care oamenii nu au neapărat o problemă, ci se gândesc la propria dezvoltare. E drept, în situația asta sunt mai degrabă cei mai tineri, studenți sau proaspăt angajați care au undeva între 22 și 30 de ani.”

Sunt și alte motive pentru care oamenii caută online psihoterapeuți români: de la preț (care e considerabil mai mare în alte țări) până la perioada de așteptare.
Dacă în România ai șanse să te programezi la terapie într-un timp relativ scurt, în Franța, de exemplu poți aștepta și un an. Iar un an e foarte mult când trebuie să trăiești cu anxietate, depresie, singurătate, frici sau dor de casă.

La toate astea se adaugă nevoia de a discuta cu un om care înțelege cultura și tradițiile cu care ai crescut. Și nu e puțin lucru.

Pentru că am făcut terapie câțiva ani, țin să adaug că această experiență mi-a schimbat viața. În bine. Sigur, e extrem de important să alegi un bun profesionist, în care ai încredere, dar și un om cu care ai chimie.
De-a lungul timpului, am făcut ședințe de terapie și la cabinet, și online – și am descoperit că varianta asta nu știrbește din proces. Cel puțin așa a fost în cazul meu.

Personal, consider că decizia de a începe terapia nu e ușoară, că parcursul nu e mereu lin, că rezultatele nu se văd peste noapte. E nevoie de răbdare și de puterea de a accepta inclusiv niște adevăruri dureroase care ajută la transformare.

Mie, cel puțin, mi se pare că sunt alt om. De aceea mă bucur că se vorbește din ce în ce mai des despre acest subiect, că nu ne mai e rușine, că nu mai asociem psihoterapia cu bolile psihice grave sau cu „ești tu prea sensibilă, nu mai pune atâta la suflet”.

Mai mult, mă bucur să observ că accesul la terapie este mai ușor și mai accesibil decât acum câțiva ani – inclusiv online și prin abonamentele dedicate de la clinici precum Regina Maria care a lansat un serviciu de psihoterapie online dedicat celor plecați din țară – asta înseamnă, printre altele, programări adaptate fusului orar și acces de oriunde, în limba română.

Pentru a accesa acest nou program trebuie să urmezi câțiva pași simpli:

1. Te programezi online, aici, sau pe Whatsapp, la numărul 0739 712 423.
2. Alegi tipul de terapie potrivit pentru tine – psihoterapie individuală, de cuplu sau de familie, în funcție de nevoile tale.
3. Completezi formularul de înscriere cu datele tale de contact, fusul orar, preferințe pentru programare. Un reprezentant Regina Maria te va contacta pentru confirmare.
4. Te conectezi online, de oriunde. Ședințele se desfășoară prin videoconferință, în limba română, cu psihoterapeuți care înțeleg realitățile traiului în diaspora. Ai orar flexibil și intimitate garantată.

Acest articol este scris în colaborare cu Regina Maria.

Foto: Unsplash+.

The post Cât de important e să vorbești pe limba ta appeared first on Mara Coman.

În liceu eram prea slabă, motiv pentru care oamenii strigau după mine pe stradă chiar și când purtam pantaloni. În școală, colegii se amuzau pe seama mea pentru că nu locuiam în același orășel cu ei, ci veneam de la țară. Și mai și întârziam la ore din cauza asta. Nici acum nu știu de ce era așa de distractivă pentru ei chestia asta, dar părea că e cel mai tare motiv de amuzament. A, și mai era ceva: culoarea tenului meu, ceva mai închisă, de la care mi s-au tras tot felul de porecle.

Pentru conformitate, țin să menționez că acum, la câteva zeci de ani distanță, mi-ar plăcea să fiu la fel de slabă ca-n liceu și nu m-aș mai ascunde în pantaloni lungi. Îmi iubesc nuanța pielii, care nici măcar nu e așa de închisă: mă fac roșie ca racul dacă uit să-mi dau cu protecție solară pe vreun umăr.

Însă, la timpul lor, toate aceste diferențe mă făceau să sufăr. Nu pentru că ar fi fost ceva în neregulă cu mine, ci pentru că oamenii se amuzau pe seama mea, iar asta mă durea. Mi se părea că dacă aș fi fost la fel – în cazul meu, mai “împlinită” și un pic mai blondă – , aș fi fost lăsată în pace.

Acum știu că nu-i adevărat, pentru că am mai adunat ceva experiență de viață. Oamenii m-au arătat cu degetul și m-au judecat – și pe ceilalți, nu doar pe mine, că nu am eu ceva special – pentru diverse motive. Că am rochia prea scută, că le dau zahăr copiilor, că am divorțat, că nu mi-am “refăcut viața” când au crezut ei de cuviință.

Când au început fetele școala, îmi amintesc că a trebuit să completez un formular în care să menționez dacă micuțele sunt crescute într-o familie “normală”. M-am enervat, desigur, și nici nu mai știu ce am bifat, pentru că nu exista căsuță care să descrie situația mea de atunci: eram căsătorită, separată de soț, nu divorțasem încă. E asta o familie “normală” sau nu?

Am trecut în revistă câteva dintre situațiile în care am fost etichetată de ceilalți ca fiind diferită (și nu neapărat în sensul bun) doar ca să încerc să-mi fac o idee despre cum e tratată o persoană gay.

Știu, e o comparație forțată, dar astea sunt experiențele prin care am trecut eu, nu am altele la îndemână.

Dacă aceste lucruri mărunte dor, un om discriminat din cauza faptului că iubește o persoană de același sex e de o mie de ori mai afectat. Și nu, nu putem avea pretenția de a afirma că înțelegem cu adevărat prin ce trec cei din comunitatea LGBTQIA+: nu e posibil, pentru că nu am fost în situația asta. Știm că au parte de un tratament mult mai dur, de discriminare și de ură.

Îmi amintesc că unul dintre cunoscuții mei gay a avut probleme în a-și găsi un job. Și da, asta se întâmpla în București! Nu era în vreun mic orășel de provincie. Unul dintre potențialii angajatori chiar a avut îndrăzneala de a-i spune că e potrivit pentru postul pentru care aplicase, dar îl condiționa să renunțe la activismul în sprijinul comunității LGBTQIA+.

Iar asta nu e o poveste veche, ci o întâmplare relativ nouă dintr-o capitală europeană.

Mai am o relatare pe același subiect: un părinte deranjat că ar putea avea loc în școli discuții despre e diverse tipuri de familii și despre sexualitate (era un proiect, în final nu a fost pus în practică). Omul susținea sus și tare că trebuie să-i învățăm pe copii cum e cu familiile tradiționale, cu căsătoria și să nu vorbim atâta despre modelele “anormale”.

Sigur, nici eu nu sunt de acord să evidențiem doar un anumit model, însă, ce să vezi, în România, majoritatea familiilor sunt “tradiționale”. Pe astea le văd în jur majoritatea copiilor: familii compuse dintr-o mamă și un tată. Despre celelalte nu vorbesc prea mulți.

Surpriza mea a fost când am aflat că părintele atât de îngrijorat și care vorbea despre o categorie “anormală” era de profesie psiholog. M-am întrebat oare cum își practică meseria un astfel de om, cu atâtea idei preconcepute.

Când am stat de vorbă cu cei de la Hedepy – platforma de psihoterapie prin videoconferință despre care am scris aici –, mi-au spus, printre altele, și despre campania lor de susținere a comunității LGBTQIA+.

De altfel, când Hedepy ne-a propus nouă, celor de la #ACinceaPutere, să scriem despre platforma lor, ne-am bucurat că vor să ducem mai departe un mesaj atât de important precum ajutorul pentru această comunitate care e atât de des discriminată.

Încă de la lansarea platformei Hedepy, psihologii au primit mesaje în chat-ul aplicației de la diverse persoane LGBTQIA+ care le cereau ajutorul.

Unii erau copleșiți de tot ce li se întâmplă, alții nu știu cum să se raporteze și să se adapteze la societatea noastră tradiționalistă. Sunt oameni care se simt “anormali”, care cred că se întâmplă ceva rău cu ei sau, din contra, persoane care sunt tratate astfel de către cei din jur. Tineri neînțeleși de părinți, trimiși la psihologi ca să se “vindece”. Oameni singuri, care nu au curaj să vorbească cu nimeni. Cu absolut nimeni.

Și nu, nu sunt puțini.

Pentru a le veni în ajutor, Hedepy se asigură că psihologii cu care lucrează au experiență și în lucrul cu persoane LGBTQIA+. De altfel, în dreptul fiecărui terapeut sunt afișate specializările principale. Există și varianta de a selecta din meniu o anumită specializare, iar platforma îți afișează terapeuții care au expertiză în acel domeniu.

Sigur că și noi, ceilalți, putem ajuta, măcar puțin, chiar dacă nu avem studii de psihologie. Însă putem să vorbim mai des despre fenomen, să-l “normalizăm”, să nu ne mai uităm diferit la persoanele gay sau la doi oameni de același sex care se țin de mână.

În articolul precedent despre Hedepy am scris deja despre experiența mea cu psihoterapia în general – mi-a schimbat viața în bine și nu, nu este o exagerare – , cu psihoterapia online (așa am ținut ședințele în pandemie și încă fac asta în zilele în care sunt foarte aglomerată).

Am detaliat avantajele platformei, sunt acolo toate informațiile. Vreau doar să subliniez că poți accesa platforma din orice colț din țară sau din afara ei, că este foarte simplu de folosit, că nu trebuie să downloadezi nici o aplicație și că, dacă nu ești mulțumit, primești banii înapoi.

Deși acest text e axat în principal pe sprijinul pe care terapia îl oferă unei comunități discriminate, să nu uităm că aduce beneficii ORICUI.
Chiar și celor care cred despre ei înșiși că n-au nevoie de psiholog.

E un pas pe care-l faci spre tine și pentru tine – și nu spun asta din auzite, ci din proprie experiență.

Foto principală: Liviu Bădiliță & Roxana Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio.
În fotografie port un tricou COS, o ediție limitată din campania de susținere LGBTQIA+ din 2021.

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Oare cum ar fi viața dacă… appeared first on Mara Coman.

Înainte să scriu acest text, m-am întrebat cine aș fi fost dacă n-aș fi făcut psihoterapie: un om cu mai multe idei preconcepute, cu o mentalitate mai rigidă, cu mai multe temeri. Mai serioasă, mai critică cu mine însămi și mai puțin dispusă să mă bucur de lejeritate.
De altfel, mi se pare că am destul de puține lucruri în comun cu Mara de la 30 de ani. Am crescut – și când spun asta nu mă refer la vârstă.

Când am mers prima dată la psiholog mi-a fost rușine. Trăiam cu impresia că e ceva foarte rău cu mine dacă am ajuns să fac asta și că nu sunt destul de “puternică” să mă descurc singură cu problemele mele. Asta se întâmpla undeva prin 2010, când psihoterapia nu făcea parte din discursul nostru zilnic, când conversațiile între prietene nu includeau expresii de genul “psihologul meu crede că…”.

Lucrurile s-au schimbat destul de mult: de curând am întrebat pe Facebook ce faceți pentru voi înșivă, iar vreo 20-30 n-ați avut nici o reținere să spuneți că mergeți la psiholog. Nici eu nu mai am.

Majoritatea oamenilor care au răspuns la mini-sondajul meu sunt din București și alte orașe mari, cu destule clinici și cabinete psihologice. Dar, pentru mulți oameni, terapia încă reprezintă un subiect tabu, e asociată cu boli psihice grave și diverse etichete care spun că e ceva în neregulă cu tine.

Mulți nu merg la psiholog și pentru că nu vor să-i vadă nimeni, nu vor să afle nimeni, nu știu ce psiholog să aleagă, au o mare anxietate de a spune cuiva (chiar și unui specialist) ce probleme au, ce li se întâmplă.

Când am stat de vorbă cu cei de la Hedepy – o platformă de psihoterapie online -, am aflat că unele persoane care apelează la serviciile unui psiholog prin apel video sunt atât de anxioase încât nici măcar nu vor să-și deschidă camera la prima ședință.

Însă tot e bine că au această opțiune și că apelează la un specialist, că cer ajutor, în ciuda atâtor idei preconcepute cu care au crescut. Și partea bună e că, în timp, construiesc o relație de încredere cu psihologul lor și nu mai simt nevoia să-și ascundă fața.

Acesta e doar unul dintre motivele pentru care am vrut să scriu despre Hedepy. Sunt multe altele și le voi detalia mai jos. Însă întâi vreau să vă mai povestesc ceva, și anume…

Înainte de pandemie cred că aș fi fost sceptică pentru că eu nu avusesem decât experiența ședințelor fizice, față în față, într-un cabinet cu un decor oficial. Dar apoi a venit izolarea și, așa cum ne amintim cu toții, n-am mai avut voie să ieșim din casă.

Aș fi putut să optez să nu mai merg la psiholog pentru o vreme, dar nu mi se părea deloc o idee bună. Începutul pandemiei îmi declanșase o mulțime de temeri: nu știam cât de gravă e boala și cât de ușor se transmite, nu exista vaccin și nici un tratament eficient, lucram la o revistă și părea totul absurd, pentru că se închiseseră chioșcurile de ziare.

Mi-era foare greu să-mi imaginez cum va fi “mâine”, iar asta e dificil pentru un om care se simte confortabil când are impresia că deține controlul. Deci aveam o mulțime de motive pentru care să nu renunț, ci să continui ședințele de psihoterapie. Și asta am și făcut, dar online, prin videoconferință.

Nu, n-am apelat atunci la Hedepy – și nici nu ar fi fost posibil, pentru că platforma nu se lansase încă. În plus, eu merg la același specialist de ani de zile și nu am motive să fac vreo schimbare. Însă știu din proprie experiență că terapia online funcționează și mi se pare că e o soluție foarte bună: aduce oamenii din orice colț de lume mai aproape de ajutorul pe care îl oferă un psiholog.

• Poți apela platforma de oriunde. Nu mai contează dacă ești sau nu dintr-un oraș mare, nu mai e nevoie să întrebi pe cineva dacă știe un psiholog din orașul tău.
• Mai mult, Hedepy poate fi folosită și din străinătate. Chiar dacă mulți români care locuiesc în alte țări ar putea apela la psihologi de acolo, e mai ușor să discuți cu cineva în limba ta și, mai ales, cu o persoană care înțelege cultura și prejudecățile cu care am crescut.
• Toți terapeuții sunt verificați de echipa Hedepy – sunt aici mai multe detalii. Mi se pare extrem de important să știi că specialistul la care apelezi are toate studiile și certificările necesare, deci este în măsură să te ajute.
• Platforma e foarte simplu de folosit. Intri pe site, alegi unul dintre terapeuți, îți faci o programare tot online și asta e tot. Plata se face online cu cardul și, dacă nu ești mulțumit, îți primești banii înapoi.
• Nu e nevoie să instalezi alte aplicații. Intri online pe Hedepy și totul se desfășoară acolo.
• E bine de știut și că Hedepy e o companie care a fost lansată în Cehia și că s-a extins deja nu doar în România, ci și în Polonia, Italia, Ungaria, Grecia și Ucraina.

Am făcut terapie o vreme, atunci, în 2010 și am reluat niște ani mai târziu, cu alt specialist. Cel mai greu mi-a fost să dau acel prim telefon pentru o programare (un alt motiv pentru care am vrut să scriu despre Hedepy, cred că inițial mi-ar fi fost mai ușor online).

Decizia mea de a face terapie a venit în două momente dificile în care simțeam că am nevoie de ajutor de la un specialist. Am fost convinsă că e ceva temporar și că o să renunț după ce îmi rezolv “problema”, dar mi-am schimbat total părerea.

Am aflat din experiența proprie că un psiholog bun nu te sprijină doar atunci când ești într-un impas, ci te ajută și să crești, să te dezvolți, să îți înțelegi reacțiile și emoțiile, să te schimbi (dacă-ți dorești asta), să pui limite.

Am simțit terapia aproape ca o revelație. Ca un om care primește o pereche de ochelari după o viață în care a văzut în ceață.

Acesta e motivul pentru care, deși nu e nici o tragedie în viața mea de acum, nu am de gând să renunț la terapie: aflu lucruri despre mine la fiecare ședință și fac pași spre persoana care aș vrea să devin. E un semn de sănătate pentru minte, o călătorie dirijată atent de un specialist care mă ajută să nu mă pierd pe drum.

N-am exagerat deloc când am scris, în titlu, că a fost cea mai bună investiție pentru mine. Și da, chiar mi-a schimbat viața într-un mai bine la care acum câțiva ani nici nu speram.

Foto: Liviu Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio

The post Cea mai bună investiție pe care am făcut-o pentru mine appeared first on Mara Coman.