Provocarea a venit de la Volvo care ne-a propus nu doar să facem acest drum fără să ne oprim să încărcăm mașina, ci și să încercăm să ajungem la Târgu-Mureș cu consumul cel mai mic.

În această „competiție” s-au încris șase echipe – câte doi oameni în fiecare dintre cele 6 mașini, C40 Recharge și XC40 Recharge.

Eu am fost în echipa lui Vasilescu. N-ați fi ghicit, nu? 🙂

Nu vă mai țin în suspans, pentru că cineva s-a plâns deja că am ieșit pe locul 2, care mie mi se pare foarte onorant. Dar, lăsând la o parte competiția, în cele trei zile pe drum cu Volvo electric am aflat că nu doar autonomia mașinii e importantă, ci și cum o conduci.

Experiența noastră a fost extremă, în sensul că eforturile și atenția șoferilor au fost îndreptate spre consum.

Și nu e vorba doar despre viteză, cum credeam eu inițial. Consumul scade și dacă frânezi sau accelerezi brusc, are legătură și cu cât de cald sau frig e afară. Desigur, mașina consumă mult dacă pornești căldura, însă consumul e aproape insesizabil dacă ai căldură în scaune și în volan.

Cum aveam lângă mine un om ambițios, care voia să câștige concursul, cine credeți voi c-a ajuns la destinație cu picioarele aproape înghețate? 🙂
Însă, dacă continuam să mergem în aceleași condiții, mai aveam autonomie pentru alți 200 de kilometri.

Pentru că în viața de zi cu zi, nu avem nici o competiție de câștigat la volanul unei electrice. Normal că n-o să înghețăm în mașină și o să conducem ca de obicei, mai ales dacă avem o mașină precum Volvo.

Însă experimentul ne-a ajutat să înțelegem în ce condiții putem salva autonomie și ne-a demonstrat că, în caz de nevoie, putem face un drum mult mai lung decât de obicei fără să încărcăm mașina.

Dar de ce am pornit la drum doar cu C40 și XC40 de la Volvo? Pentru că aceste două modele au acum o reducere importantă: minus 10.000 de euro de la Volvo și încă pe atât prin programul Rabla plus.

Recunosc c-am făcut ochii mari când am calculat că, în cazul anumitor modele, asta înseamnă cam 30% discount. Și nu, nu e puțin deloc. Practic, pentru unii dintre noi, această ofertă face diferența dintre „nu-mi permit un Volvo” și comanda unei mașini.

Ideea e că cei de la Volvo n-au vrut doar să promoveze acest preț, ci s-au bazat pe noi – un grup de jurnaliști, influenceri, bloggeri – să testăm mașinile, să ne plimbăm cu ele trei zile și, la final, să ne spunem părerea.

Mi-a plăcut brandul de la primul contact, iar aventura electrică la Târgu Mureș n-a făcut decât să-mi confirme că nu m-am înșelat. Ador senzația de siguranță pe care o am în mașină, opțiunile care te ajută să conduci, finisajele elegante, dar discrete.
O mașină „serioasă”, pe care te poți baza; o mașină de familie spațioasă și confortabilă – lucru important pentru cei ca mine, care au și copii.

Iar când spun că e o mașină care mi-a câștigat încrederea nu glumesc deloc. Ca să înțelegeți: modelele electrice din turul nostru au autonomie în jur de 500 de kilometri. La un moment dat, de-a lungul drumului, unii dintre șoferi erau ușor stresați întrebându-se dacă vor ajunge la destinație fără să reîncarce bateria.
Eu eram convinsă că așa va fi.

OK, trebuie să recunosc că încrederea mea nu se limitează doar la specificațiile tehnice. Dar știu că Volvo nu promite ceva ce nu oferă.
Apoi, eram convinsă că Volvo n-ar fi invitat niște jurnaliști să facă acest drum dacă ar fi avut și cel mai mic dubiu că vreunul dintre noi ar fi putut rămâne pe drum, fără baterie.

Și, nu în ultimul rând, știam că Mircea Meșter de la Autocritica a pus la cale toată escapada. Cine îl cunoaște știe că Meșter e șeful organizării.

Vorbesc în cunoștință de cauză: eu am mers în zeci, poate sute de deplasări în cei 20 de ani de lucrat în presă și rareori am fost în vreun trip care să fie atât de bine pus la punct. Nu știu cum aranjează el lucrurile, dar totul e conform programului. Acum înțelegeți: dacă Meșter ne-a zis că ajungem la Târgu Mureș fără să reîncărcăm mașinile, atunci așa va fi.

Și da, a avut dreptate și de data asta.

The post O experiență electrică pe 4 roți appeared first on Mara Coman.

Mă duceam la stomatolog, undeva în Dorobanți, și aveam emoții cu parcarea. Dacă n-aș fi fost cu Fiat-ul 500 electric, nici nu mi-ar fi trecut prin cap să încerc să parchez în acea zonă. Însă cum mașina era și mică, și dotată cu toți senzorii din lume, am zis că merită să văd dacă reușesc.

Mai mult, știam că am Fiat-ul doar pentru vreo două săptămâni, așa că mi-era ciudă să-l las în fața casei și să merg tot cu taxiul.

Am găsit loc de parcare, dar nu asta vreau să vă povestesc. Ci că lângă cabinetul stomatologului meu e o cafenea destul de hip, unde, la orice oră, diverși oameni stau de vorbă afară și beau cafea.

Exact asta se întâmpla și când îmi parcam eu Fiat-ul. Și, ce să vezi: s-au întors toți și se uitau la mine.

Un accident m-a făcut să nu mă pot urca la volan timp de 13 ani. Am luat din nou lecții și am reînceput să conduc acum un an. Deci nu sunt vreun Verstappen al Bucureștiului.
Sunt foarte atentă, merg încet, nu trec pe galben, nu tai calea nimănui, dar parcă nu m-aș lăuda cu abilitățile mele de parcare.

Ei bine, având în vedere toate astea, nu mi-a picat deloc bine să văd că aveam spectatori: domnii și doamnele de la cafenea erau cu ochii pe mine.

“Să nu fac ceva greșit”, mi-am zis, deși nu le datoram nimic celor de față. Bine, în tot acest timp eram foarte conștientă și de faptul că nu e mașina mea și că nu vreau s-o duc înapoi, celor de la AutoItalia, cu vreo zgârietură.

Am mulțumit în gând, încă o dată, că Fiat-ul cu echipare La Prima are senzori și cameră în care vezi tot când dai cu spatele. Am parcat fără incidente și fără prea multe manevre, după care am respirat ușurată și am ieșit din mașină.

Ce credeți? În continuare, toată lumea cu privirea la mine. M-am întors să văd dacă nu cumva era vreun anunț cu parcarea interzisă sau dacă n-am blocat pe cineva. În timpul ăsta, unul dintre domnii care era privirea ațintită spre mine m-a întrebat:

– Ce autonomie are? Că e tare frumoasă.

Atunci m-am lămurit.

Și aveau și de ce.

Înainte să vă povestesc cum a fost pentru mine să conduc un Fiat 500 electric, trebuie să stabilim ceva: e o mașină foarte frumoasă.

N-o s-o descriu în detalii pentru că e de ajuns să vă uitați la fotografii. O să vă atrag atenția însă că există mici accente emblematice, precum semnalizarea laterală cu LED-uri inspirată din stilul original al modelului lansat în 1957.

Eu am condus două versiuni electrice, cea cu echipare La Prima (un model lansat în colaborare cu artistul Andrea Bocelli și care are o sonorizare de excepție, datorită JBL) și Icon.

Nu voi face comparație între ele pentru că mi se pare că treaba asta e pentru site-urile de profil – și, sincer acum, găsiți toate aceste informații și pe site-ul oficial. În plus, dacă cineva dintre voi vrea să-și cumpere un Fiat 500e, sunt convinsă că-și va alege dotările în funcție de nevoi.

Am menționat deja că e o mașină frumoasă foc, că e perfectă pentru oraș, că se parchează ușor, că are senzori și camere.

Dar ce utile sunt funcțiile de conducere asistată!
De exemplu, cu cruise control setezi viteza maximă, iar mașina o menține. Te ajută să păstrezi banda – dacă simte că te îndepărtezi, întâi vibrează volanul, apoi ai un semnal sonor și altul, vizual.
Recunoaște semnele de circulație: dacă pe traseu apare un indicator care anunță viteză maximă de 40 km/h, mașina încetinește. Frânează automat – la fel, întâi te avertizează sonor și vizual și, dacă nu pui tu frână, face ea asta pentru tine.

În interior, însă, ai diverse accesorii care de care mai drăguțe. Portiera se deschide cu o atingere de buton, smartphone-ul se conectează prin bluetooth în 5 secunde, sistemul de infotainment are un ecran mare, luminos, cu o imagine clară. Bordul este îmbrăcat în materiale premium și sustenabile, scaunele sunt tapițate, în funcție de model, cu material textil sau piele ecologică.

E undeva între 320 și 460 de kilometri, în funcție de cum mergi. La varianta de 460 ajungi dacă folosești mașina doar în oraș și dacă nu pornești și aerul condiționat la maximum, de exemplu.

Pe de altă parte, dacă vrei să faci economie, Fiat 500e poate fi condusă în modul sherpa – denumire împrumutată de la șerpașii din Himalaya – care ajustează viteza maximă și clima (de exemplu, oprește încălzirea în scaune) pentru a consuma cât mai puțin.

Mai am o veste bună la acest capitol, și anume încărcarea rapidă: în 5 minute ai autonomie pentru 50 km, iar în 35 de minute se încarcă 80%.

Am zis mai sus că e o mașină mică, dar e foarte confortabilă. Am plimbat și fetele cu ea, deci e ideală pentru patru pasageri.

Nu, n-am plecat cu Fiat500e în vacanță și, dacă e să fiu sinceră, nu cred că ne-ar încăpea cele trei trollere, patru rucsacuri și farmacia pe care o luăm cu noi de obicei. Dar am fost cu ea la o ședință foto, cu multe ținute, umerașe, perechi de pantofi și am avut suficient spațiu.

Din punctul meu de vedere, e mașina ideală pentru oraș.

Îi găsesc un singur defect: acela că (încă) nu-mi aparține.

The post Cum am reușit să atrag toate privirile appeared first on Mara Coman.

Anul trecut mi-am reînnoit permisul, am luat niște ore și am început din nou să conduc. Mai întâi mașini închiriate pe termen scurt și, de curând, o bijuterie de Fiat 500 electric.

Mulți oameni mi-au spus că ar fi trebuit să conduc imediat după accident. Da, că ar fi trebuit. Că doar așa puteam să-mi înving teama și să trec rapid peste.

Însă eu n-am simțit deloc așa.

Viața se vede altfel după ce scapi teafăr dintr-un accident serios, iar traumele nu dispar dacă apeși din nou pedala de accelerație. Cel puțin, nu în cazul meu.

Multă vreme n-am putut să merg nici cu taxiul. Au trecut ani până când m-am putut așeza din nou în față, chiar și pe scaunul din dreapta. În contextul ăsta, mi se părea un gest iresponsabil să conduc doar ca să văd dacă-mi voi învinge frica.

Mi-am făcut abonament la metrou și am decis că mă pot descurca și fără mașină. Nu mi-am schimbat părerea: mă pot descurca, dar nu e neapărat mai ușor.

Nu cred că există o rețetă general valabilă, de aceea vorbesc doar din experiența mea. Și nici nu am pretenția că s-au șters toate urmele lăsate de acel accident de mașină – nu cred că e posibil să ștergi o traumă cu buretele.

Însă, din fericire, s-a estompat și am învățat să trăiesc cu ea.

Ce cred eu că m-a ajutat?

1. Răbdarea

Nu m-am grăbit.

Nu mi-am dat nici un termen, nu mi-am spus că trebuie să conduc din nou peste o săptămână, o lună, un an. Pur și simplu am avut răbdare atât cât a fost nevoie.

O perioadă nu am mers cu nimeni în mașină, indiferent de cine conducea. Făceam excepție doar când era neapărat necesar, iar atunci stăteam pe bancheta din spate. În față m-am așezat doar cu oameni pe care puteam să-i rog să nu conducă agresiv sau cu viteză.

2. Terapia

Am mai scris că psihoterapia mi-a schimbat viața – și nu, nu am exagerat. Am fost la terapie mulți ani și consider că e un fel de igienă mentală, un instrument care te ajută să te cunoști și să evoluezi.

Așa am învățat una dintre lecțiile cele mai importante pentru mine: că pot.

Uneori mi se părea că nu am de ales, că am în față doar un singur drum. Însă psihoterapia m-a făcut în primul rând să văd că există și o altă variantă și, în al doilea rând, să o iau în calcul.

Am aplicat asta și în relația mea cu condusul unei mașini: atunci când m-am simțit în stare, am încercat.

3. Lecțiile de șofat

Pentru că mi se părea c-ar fi o inconștiență să mă arunc în trafic după atâția ani în care am fost doar pieton, am decis să fiu precaută și să iau din nou lecții.

Am căutat un instructor care să nu-și dorească să bifeze un anumit număr de ore, ci să aibă răbdare cu mine, să-mi înțeleagă temerile și să-mi dea un feedback onest. Eram pregătită să aud chiar și că n-am stofă de șofer, că sunt o cauză pierdută, dar voiam să fie o părere avizată.

Cert e că omul pe care l-am găsit a avut flerul și răbdarea necesare încât, nu peste mult timp, am început să conduc din nou singură.

Bine, noi avem mașină, dar nu automată, cum era cea pe care am luat lecții anul trecut. Iar în traficul din București mi s-a părut mi-nu-nat să mai schimb viteza ca să înaintez un metru sau doi, în coloană.

Așa că am închiriat mașini dintr-o aplicație de car sharing pe distanțe scurte, cu viteză mică și atenție maximă. Am început să mă simt din nou confortabil la volan, să-mi placă, să iubesc sentimentul de libertate care vine din faptul că pot merge unde am chef fără să depind de nimeni.

Prima dată am urcat într-un 500 într-o vacanță în Italia. Am stat în dreapta – sunt niște ani de-atunci, nu conduceam încă – , dar m-am îndrăgostit de mașină dintr-un motiv foarte simplu: e frumoasă. E extraordinar de frumoasă.

De atunci întorc capul pe stradă după fiecare 500, sunt fascinată de cele personalizate, mă întreb ce culoare mi-ar plăcea să fie al meu. Ei bine, în acest context, am fost super fericită când am aflat că voi avea șansa să conduc un Fiat 500 electric pentru două săptămâni.

Vă spun sincer: aproape că mi-a venit să plâng când am fost nevoită să returnez mașina și să iau un taxi până acasă.

Lăsând la o parte faptul că îmi doream demult un Fiat 500, am avut șansa să conduc două versiuni: Icon și La Prima by Bocelli.
Promit să revin într-un articol dedicat cu detalii, dar trebuie să vă spun doar că La Prima este o ediție specială în colaborare cu artistul Andrea Bocelli și JBL – asta înseamnă un sunet de excepție.

Însă, pentru cineva care a trecut printr-o experiență ca a mea, a fost o adevărată binecuvântare să am o mașină cu senzori și în față, și în spate, cameră când dau cu spatele, avertizare vizuală și sonoră când vreau să depășesc și altă mașină trece aproape de a mea.

Ca să nu mai spun cât de ușor e să te strecori prin aglomerație sau să parchezi într-un loc mai mic.

Am plimbat Fiatul prin traficul din București zâmbind și bucurându-mă de cât de ușor și intuitiv se conduce și se parchează. Când am fost cu fetele mele în oraș, am ascultat melodiile lor preferate, am tras parasolarul și ne-am bucurat de soarele blând al dimineții care intra prin plafonul din sticlă.

După experiența asta, mi-am dat seama nu doar că îmi doresc o mașină a mea, ci și ce fel de mașină mi-ar plăcea să fie: electrică, de dimensiuni mici, cu camere și senzori care mă fac să mă simt în siguranță.
OK, o să spuneți, probabil, că sunt destule modele care au caracteristicile de mai sus. Însă nu toate sunt cool, nu au ediții speciale în colaborare cu diverși artiști sau case de modă, nu pot fi personalizate în fel și chip, precum Fiat 500.

Și, pe lângă toate dotările pe care le oferă tehnologia de azi, eu chiar vreau o mașină frumoasă.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Mara Coman (@maracoman)

The post Cum m-am reapucat de condus după 13 ani de pauză appeared first on Mara Coman.

Invitația la lansarea noului Renault Megane E-Tech Electric m-a făcut să țopăi un pic prin living. Și asta pentru că a fost printre primele proiecte care au venit după ce mi-am încheiat job-ul de la Bazaar. Mai mult, nu era doar un subiect despre care trebuia să scriu, ci și o experiență superbă: urma să merg, împreună cu un blogger celebru :), într-o deplasare la Marbella (unde a avut loc lansarea), să ne și plimbăm cu noua mașină pe un traseu minunat, până la Ronda – îmi și imaginam câte o să am de povestit și cum o să postez o mie de fotografii pe Instagram.

Și așa a fost: foarte multe de povestit, dar nu de la fața locului și nu în timp real. Pentru că s-a întâmplat ceva fix cu o zi înainte să plecăm: m-am trezit la 7 dimineața, am pus mâna pe telefon, ca de obicei, și am citit că a început războiul din Ucraina.
Nu-mi venea să cred. M-am mișcat toată ziua în reluare, mi-am pus o mulțime de întrebări, anxietățile mele și-au făcut din nou simțită prezența. Am plecat, conform planului, mai ales că nu puteam schimba nimic dacă rămâneam acasă.

N-am postat nimic de la Marbella, nici locurile frumoase, nici hotelul (genul în care chiar vrei să petreci timp în cameră), nici restaurantul, nici mașina. Toată lumea vorbea despre război, eu intram pe site-urile de știri o dată pe oră – așa că mi se părea nepotrivit să vorbesc despre orice altceva. Și chiar dacă aș fi scris despre ce făceam eu în Spania, în acele zile nu cred că era cineva interesat de informații care nu veneau de pe front.

De ce scriu acum? Pentru că am reușit să ies, cât de cât, din amorțeală. Sunt în continuare în stare de alertă, dar am nevoie să mai citesc și altceva pe lângă știrile, analizele și opiniile despre război. Pentru că nu știu cum altfel să rămân în toate mințile. Și nu sunt singura – mi-ați scris și voi că aveți nevoie să mai citiți și altceva. Așa că asta fac.

Am ajuns în Marbella, ne-am cazat la Nobu și m-am extaziat. Hotelul e rupt dintr-o poveste: camere mari, superbe, balcon, vegetație mediteraneană. Un complex care-și merită din plin cele cinci stele, la doi pași de plajă și de Six Senses spa. Genul de resort cu mai multe restaurante și clădiri (am primit chiar și o hartă ca să nu ne pierdem pe acolo :). Dar și genul de loc în care simți nevoia să stai. Sincer, aș fi putut să petrec vreo două zile în cameră, așa de mult mi-a plăcut.

Seara am participat la prezentarea oficială, tot la Nobu, dar într-un context destul de relaxat. Am aflat mai multe despre mașina cu care urma să mă plimb în ziua următoare – și o să vă spun și vouă, dar numai după ce vă povestesc experiența.

Știam că e frumoasă – o văzusem deja în poze și mai reperasem una în apropierea hotelului. Și da, doamnelor și domnilor, să fie clar de la început: mă uit întâi la design. Bănuiesc că nu e chiar o surpriză :).

Electrica noastră era roșie (mie îmi place foarte mult și cea bleumarin) și superbă. Mai frumoasă decât în poze, cu diverse detalii de design care-ți arată că s-a investit mult în zona asta, cu monitor mare, despre care zic mai jos, cu cameră pe spate – cu care aș putea chiar și eu să parchez. Și da, silențioasă – mi-am dat seama, la un moment dat, că e foarte liniște și nu înțelegeam de ce :).

A condus Vasilescu, desigur, eu am stat cuminte în dreapta să admir peisajul, pentru că drumul de la Marbella la Ronda trece prin munți și, pe alocuri, priveliștea te cam lasă fără cuvinte. Am oprit de câteva ori pentru poze, din păcate n-am reușit să surprindem poezia locului, pentru că am prins o zi înnorată și cu câteva picături de ploaie când și când. Am văzut curcubeul și m-am mirat că, pe măsură ce drumul urca, erau zone însorite, de parcă eram în alt oraș.

Dar să revenim la mașină. Noi am avut versiunea cu 60 KWh și autonomie 450 km. Sigur, autonomia scade în funcție de cum conduci. Ce mi s-a părut foarte tare a fost că am ajuns la Ronda mai aveam o autonomie de 140 km, iar când ne-am întors în Marbella (deși pe alt traseu), de 181 km. Bateria se încarcă în diverse situații – la coborâre, dacă nu accelerezi, sau la frânare.

N-am cum să nu menționez ecranul: se numește OpenR, e piesa centrală din interior, are forma unui L inversat și combină afișajul digital al panoului de bord și afișajul multimedia al consolei centrale.

N-o să intru în mai multe detalii tehnice, dar trebuie să recunosc că mi-a plăcut atât de mult mașina asta, încât chiar m-am interesat cât costă, ce opțiuni aș vrea și m-am imaginat plimbându-mă cu ea prin din București.

Am apreciat preocuparea pentru sustenabilitate și las mai jos doar câteva detalii pe tema asta. Sunt mai multe, însă am făcut o selecție, altfel nu mai termin niciodată de scris (și nici voi de citit):

– desigur, nu emite CO2 când e condusă, dar și că toată tapițeria este realizată  din materiale 100% reciclate. În funcție de model, aceasta poate cântări și numai 2,2 kilograme;

– după primul ciclu de viață, bateria poate fi refolosită și apoi reciclată;

– acolo unde a fost nevoie de plastic, s-a folosit plastic reciclat (în jur de 27 de kilograme);

– 95% din vehicul va fi reciclat la finalul ciclului său de viață.

Nu că mi-a plăcut, ci chiar mi-a plăcut mult. Am intrat pe site, mi-am configurat o mașină, am jonglat cu diverse opțiuni. Mi se pare foarte frumoasă și potrivită pentru mine – să conduc în oraș, relaxat (pe mine nu mă stresează traficul, mai ales dacă nu mă grăbesc nicăieri), cu muzică și un vibe bun.
Doar că momentan trebuie să mai muncesc un pic ca să o merit :).

Până atunci, citiți și experiența lui Vasilescu, sunt mai multe senzații când ești la volan și când ai în dreapta pe cineva care-ți amintește în fiecare moment care e viteza legală :).

The post Ce s-a întâmplat în Marbella appeared first on Mara Coman.