Mulți oameni mi-au spus că ar fi trebuit să conduc imediat după accident. Da, că ar fi trebuit. Că doar așa puteam să-mi înving teama și să trec rapid peste.

Însă eu n-am simțit deloc așa.

Viața se vede altfel după ce scapi teafăr dintr-un accident serios, iar traumele nu dispar dacă apeși din nou pedala de accelerație. Cel puțin, nu în cazul meu.

Multă vreme n-am putut să merg nici cu taxiul. Au trecut ani până când m-am putut așeza din nou în față, chiar și pe scaunul din dreapta. În contextul ăsta, mi se părea un gest iresponsabil să conduc doar ca să văd dacă-mi voi învinge frica.

Mi-am făcut abonament la metrou și am decis că mă pot descurca și fără mașină. Nu mi-am schimbat părerea: mă pot descurca, dar nu e neapărat mai ușor.

Nu cred că există o rețetă general valabilă, de aceea vorbesc doar din experiența mea. Și nici nu am pretenția că s-au șters toate urmele lăsate de acel accident de mașină – nu cred că e posibil să ștergi o traumă cu buretele.

Însă, din fericire, s-a estompat și am învățat să trăiesc cu ea.

Ce cred eu că m-a ajutat?

1. Răbdarea

Nu m-am grăbit.

Nu mi-am dat nici un termen, nu mi-am spus că trebuie să conduc din nou peste o săptămână, o lună, un an. Pur și simplu am avut răbdare atât cât a fost nevoie.

O perioadă nu am mers cu nimeni în mașină, indiferent de cine conducea. Făceam excepție doar când era neapărat necesar, iar atunci stăteam pe bancheta din spate. În față m-am așezat doar cu oameni pe care puteam să-i rog să nu conducă agresiv sau cu viteză.

2. Terapia

Am mai scris că psihoterapia mi-a schimbat viața – și nu, nu am exagerat. Am fost la terapie mulți ani și consider că e un fel de igienă mentală, un instrument care te ajută să te cunoști și să evoluezi.

Așa am învățat una dintre lecțiile cele mai importante pentru mine: că pot.

Uneori mi se părea că nu am de ales, că am în față doar un singur drum. Însă psihoterapia m-a făcut în primul rând să văd că există și o altă variantă și, în al doilea rând, să o iau în calcul.

Am aplicat asta și în relația mea cu condusul unei mașini: atunci când m-am simțit în stare, am încercat.

3. Lecțiile de șofat

Pentru că mi se părea c-ar fi o inconștiență să mă arunc în trafic după atâția ani în care am fost doar pieton, am decis să fiu precaută și să iau din nou lecții.

Am căutat un instructor care să nu-și dorească să bifeze un anumit număr de ore, ci să aibă răbdare cu mine, să-mi înțeleagă temerile și să-mi dea un feedback onest. Eram pregătită să aud chiar și că n-am stofă de șofer, că sunt o cauză pierdută, dar voiam să fie o părere avizată.

Cert e că omul pe care l-am găsit a avut flerul și răbdarea necesare încât, nu peste mult timp, am început să conduc din nou singură.

Bine, noi avem mașină, dar nu automată, cum era cea pe care am luat lecții anul trecut. Iar în traficul din București mi s-a părut mi-nu-nat să mai schimb viteza ca să înaintez un metru sau doi, în coloană.

Așa că am închiriat mașini dintr-o aplicație de car sharing pe distanțe scurte, cu viteză mică și atenție maximă. Am început să mă simt din nou confortabil la volan, să-mi placă, să iubesc sentimentul de libertate care vine din faptul că pot merge unde am chef fără să depind de nimeni.

Prima dată am urcat într-un 500 într-o vacanță în Italia. Am stat în dreapta – sunt niște ani de-atunci, nu conduceam încă – , dar m-am îndrăgostit de mașină dintr-un motiv foarte simplu: e frumoasă. E extraordinar de frumoasă.

De atunci întorc capul pe stradă după fiecare 500, sunt fascinată de cele personalizate, mă întreb ce culoare mi-ar plăcea să fie al meu. Ei bine, în acest context, am fost super fericită când am aflat că voi avea șansa să conduc un Fiat 500 electric pentru două săptămâni.

Vă spun sincer: aproape că mi-a venit să plâng când am fost nevoită să returnez mașina și să iau un taxi până acasă.

Lăsând la o parte faptul că îmi doream demult un Fiat 500, am avut șansa să conduc două versiuni: Icon și La Prima by Bocelli.
Promit să revin într-un articol dedicat cu detalii, dar trebuie să vă spun doar că La Prima este o ediție specială în colaborare cu artistul Andrea Bocelli și JBL – asta înseamnă un sunet de excepție.

Însă, pentru cineva care a trecut printr-o experiență ca a mea, a fost o adevărată binecuvântare să am o mașină cu senzori și în față, și în spate, cameră când dau cu spatele, avertizare vizuală și sonoră când vreau să depășesc și altă mașină trece aproape de a mea.

Ca să nu mai spun cât de ușor e să te strecori prin aglomerație sau să parchezi într-un loc mai mic.

Am plimbat Fiatul prin traficul din București zâmbind și bucurându-mă de cât de ușor și intuitiv se conduce și se parchează. Când am fost cu fetele mele în oraș, am ascultat melodiile lor preferate, am tras parasolarul și ne-am bucurat de soarele blând al dimineții care intra prin plafonul din sticlă.

După experiența asta, mi-am dat seama nu doar că îmi doresc o mașină a mea, ci și ce fel de mașină mi-ar plăcea să fie: electrică, de dimensiuni mici, cu camere și senzori care mă fac să mă simt în siguranță.
OK, o să spuneți, probabil, că sunt destule modele care au caracteristicile de mai sus. Însă nu toate sunt cool, nu au ediții speciale în colaborare cu diverși artiști sau case de modă, nu pot fi personalizate în fel și chip, precum Fiat 500.

Și, pe lângă toate dotările pe care le oferă tehnologia de azi, eu chiar vreau o mașină frumoasă.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Mara Coman (@maracoman)