Am citit Furia la final de februarie, aproape imediat ce s-a lansat în România, la Editura Litera, lucru care, de altfel, nu-mi stă în obicei.
Pe noptiera mea e un teanc întreg de cărți care-și așteaptă rândul – teanc care crește de la lună la lună. Alegerea de a începe o carte și nu alta depinde strict de starea mea din acel moment, deci e ceva imprevizibil.

Cu Furia a fost așa: auzisem des vorbindu-se despre autor, știam că e tradus în 52 de țări, că primul lui roman s-a vândut în 6,5 milioane de exemplare și – cireașa de pe tort – că urmează să vină în România.

Mi-am aruncat ochii pe cele câteva rânduri de pe copertă: o crimă, o actriță celebră, o insulă grecească, un titlu care mi-a stârnit curiozitatea. Am deschis-o, am trecut rapid de dedicația de pe prima pagină („Pentru Uma” – dar sincer nu m-am gândit la nimic, credeam că e ceva foarte personal) și m-am lăsat purtată pe străzile londoneze, în viața Lanei și a prietenilor ei.

Vizita lui Alex Michaelides  la București a fost parte din turneul internațional de promovare pentru Furia și a fost un eveniment în sine, cu o sală plină de cititori pasionați care au venit la TNB doar pentru el. Eu i-am luat un interviu a doua zi dimineață.

Înainte de întâlnire, mi-am dat seama că am emoții, iar asta nu mi se întâmplă mereu. Însă am aflat de unde veneau: mi-am amintit însă de perioada din studenție, când descopeream câte o carte care îmi plăcea la nebunie și aș fi dat orice să-l pot întâlni pe autor. Să-i spun cât m-a marcat, să-i pun întrebări, să-i mulțumesc.

Mai sunt și visuri care se împlinesc.

De unde te-ai inspirat pentru Furia?

Alex Michaelides: Aveam vreo 20 de ani când eu și sora mea am rămas blocați în Mykonos timp de trei zile din cauza unui vânt teribil. Nici o barcă nu putea ajunge pe insulă și nici o barcă nu putea pleca. Mi-am zis atunci că asta e o modalitate grozavă de a ține oamenii undeva pentru o poveste. Și apoi, când voiam să scriu ceva pentru Uma Thurman, m-am gândit: cum ar fi o vedetă de film pe o insulă grecească? Mi-am amintit de acel vânt și apoi totul a început să se contureze.

Știi, pentru mine, scrisul este o coliziune de idei diferite. Nu este niciodată doar o singură chestie. Sunt trei, patru lucruri care se întâlnesc.

Recunosc că încep întotdeauna cu locația, lucru pe care l-am luat de la Agatha Christie – ea mereu are personaje blocate undeva. În prima mea carte a fost vorba despre o clinică psihiatrică, în a doua de colegiul Cambridge, în a treia, o insulă. Trebuia însă un motiv care să blocheze oamenii pe insulă; așa mi-am amintit de vânt.

Unde vei ține captive personajele următoare?

Am câteva idei. (râde).

Deja?

Da, și una din ele e chiar nebunească. Cealaltă e mai aproape de realitatea noastră. Abia aștept să mă întorc la lucru și să decid cu care o să merg mai departe.

Bănuiesc că îți va lua ceva timp, având în vedere că ești în plin turneu de promovare pentru Furia.

Da. După cum bine știi, scrisul are loc la un birou. Dar povestea ia naștere înainte, în mintea ta. Te gândești la ea toată ziua. Asta fac și eu, chiar și în turneu, în avion, în camera de hotel. O tot rafinez. O scriu întâi în mintea mea. Uneori mai scriu și pe telefon, am mereu niște notițe în smartphone.

Am observat că personajele tale au trecut prin diverse traume, fiecare are un background din punct de vedere psihologic. A fost dificil pentru tine să le modelezi în acest fel?

Sunt pasionat de psihologie și, da, când lucram la Furia, am scris câteva pagini despre copilăria fiecărui personaj. Ce fel de părinți aveau, cum au crescut, tot felul de astfel de detalii. Asta pentru că am vrut să le înțeleg. N-am inclus în carte aceste detalii pentru că nu contau pentru cititori. Însă era important ca eu să știu ce li s-a întâmplat personajelor în copilărie tocmai pentru a fi realiste din punct de vedere psihologic.

Cred că toți avem, într-o oarecare măsură, o traumă din copilărie. Modul în care ne adaptăm la ea e cel care ne modelează personalitățile pe măsură ce creștem. Cred că trauma din copilărie este unul dintre lucrurile care mă interesează cel mai mult. Am făcut multă terapie, am și studiat-o, am lucrat într-o clinică. Mă simt foarte atașat de tineri și de lucrurile prin care trec.

Ai făcut astfel de schițe și pentru personajele din celelalte cărți ale tale?

Nu, doar la Furia. Pentru că în Furia sunt câteva personaje, șase sau șapte, și am vrut să le explorez în profunzime. În Fecioarele și în Pacienta Tăcută erau prea multe personaje de ținut minte, ar fi fost foarte complicat să am notițe pentru fiecare profil psihologic în parte.

În Furia nu avem doar un scenariu și o crimă. Ai plasat acțiunea într-o insulă grecească și ai adăugat aceste elemente din mitologia greacă. De unde ai această pasiune pentru mitologie?

Vine din copilărie. Știi, am crescut în Cipru, iar mitologia greacă e foarte cunoscută acolo. Nu vorbesc doar despre temple; noi am învățat mitologia greacă la școală. Mi-au plăcut toate acele povești, acel mix de magie, emoții puternice, personaje fantastice. Eram foarte interesat de zei și zeițe când eram tânăr. M-a fascinat mitul lui Alcestis, această femeie care nu vorbește. Mereu m-am gândit la ea. Și apoi, când lucram în acea clinică psihiatrică, am avut brusc ideea de a plasa povestea acestei femei în zilele noastre.

Mă simt foarte recunoscător că am această moștenire culturală pe care să mă bazez și care mă inspiră deseori.

Spuneai că a fost distractiv să scrii Furia.

Chiar a fost, mai ales că a venit după Fecioarele, o carte atât de serioasă, care m-a tulburat. Îmi amintesc că eram New York, lucram la capitolele finale și am simțit că-mi vine să plâng pentru că era prea mult. Era prea întunecat. Așa că mi-am zis că e timpul să scriu și ceva mai plăcut. Sigur, e ceva întuneric și în Furia, dar nu atârnă atât de greu ca în celelalte.

De ce personaj din Furia te-ai simțit mai apropiat?

Când am scris cartea m-am simțit mai apropiat de Elliot. Cel puțin la început. Poate și pentru că e bărbat și avem și niște lucruri în comun, cum ar fi terapia. M-am identificat cu el destul de mult, deși Elliot are mult mai multe probleme decât mine, e mult mai afectat.

Dar în toate personajele există bucăți mine în toate. Știi, când eram mai tânăr, scriam niște scenarii superficiale, iar asta se întâmpla pentru că nu era nimic din mine în ele. Și apoi, când am început să scriu despre Theo (n. red.: personajul principal din Pacienta Tăcută), am pus mult mai mult din mine în el. Și mi-am zis: oh, deci așa se construiește un personaj real.

Bine, nu mă refer la lucrurile nebunești. Dar majoritatea scriitorilor de romane polițiste pe care i-am întâlnit sunt oameni foarte normali, foarte obișnuiți, ca mine. Și, cumva, asta permite imaginației noastre să ajungă în locuri nebune.

Dar acum lucrez la scenariul pentru film, iar producător a avut ideea de a ne concentra mai mult pe Lana. Practic, acum ea e cea care spune povestea. Uneori parcă aș vrea să pot reveni la carte și să o rescriu, să includ mai multe despre Lana și despre cum vede ea lucrurile.

Nu crezi că ar putea fi ciudat pentru cei care au citit cartea înainte să vadă filmul? Știi, de obicei te aștepți ca filmul să fie fidel cărții.

Eu cred că, dacă rămâi în aceeași atmosferă, poți face unele schimbări. Asta e tot ce contează. Nu poți avea fiecare scenă la fel ca în carte, dar trebuie să păstrezi firul roșu.

Cartea e dedicată Umei Thurman, care îmi e și bună prietenă. Am cunoscut-o acum mult timp, ea m-a învățat multe despre cum să transmiți ceva vizual prin scris. Uma e actriță, dar a jucat încă de la 17 ani, știe atât de multe! Ea m-a ajutat foarte mult cu „Pacienta tăcută”.  Și m-am tot gândit că mi-ar plăcea să încerc să scriu ceva pentru ea – de altfel, așa a apărut „Furia”. Personajul Lana este scris pentru ea, Uma îl va interpreta în film, ceea ce e minunat. De aceea modelăm scenariul filmului, vrem să fie mai mult despre ea.

Știu că ești un admirator al Agathei Christie. Care dintre romanele ei a avut cel mai mare impact asupra ta?

Cred că Și din zece n-a mai rămas niciunul. Aveam vreo 12 sau 13 ani când am citit-o și m-a făcut să-mi dau seama cât de captivantă poate fi o carte. A fost și prima carte pentru adulți pe care am citit-o vreodată. Ea m-a transformat într-un cititor și, prin urmare, m-a transformat și în scriitor. Dar îmi place și Cinci purceluși, care este povestea perfectă cu detectivi – cinci suspecți și o întorsătură atât de inteligentă.

Cărțile Agathei Christie sunt aproape ca muzica sau ca algebra pentru că sunt atât de frumos compuse. Poate uneori nu găsim cea mai bună scriitură, poate că personajele nu sunt mereu atât de profunde, dar povestea în sine este atât de frumoasă. Nu știi niciodată cine e vinovatul. Poate că naratorul a comis crima; poate că detectivul. Poate că un copil. Poate toți sau nici unul. E această permutare constantă care seamănă matematica. Romanele ei sunt geniale. Sunt foarte captivante pentru mine.

Ai recitit vreuna dintre cărțile Agathei Christie?

De multe ori. Pe toate. Le-am studiat. Am luat notițe din ele. Am încercat să învăț totul, am citit Cinci purceluși din nou și din nou și din nou și din nou, încercând să văd cum a construit-o. Toate întorsăturile de situație, toate capcanele. N-aș spune că recitesc romanele lui Christie, ci că le studiez.

Însă, când te-ai apucat de lucru la Furia, nu știai cine va fi criminalul. Când ai decis?

Inițial mă gândisem la un criminal diferit, dar și la o altă victimă. Însă editorul meu mi-a spus că nu funcționează, că povestea nu se susține. Puteam să scriu altceva, de la zero, sau să rămân cu aceleași personaje. Am ales varianta a doua, dar am schimbat povestea. Și de data asta a funcționat.

Practic, i-am descoperit vocea lui Elliot. Primul draft era la persoana a treia, dar apoi am încercat să scriu din punctul de vedere al unuia dintre personaje. L-am ales pe Elliot, iar el mi-a spus o poveste diferită.

Eu eram convinsă că ai o schemă logică și că stabilești de la început ce se va întâmpla.

Nu ești departe de adevăr, așa am lucrat pentru primele două cărți. Dar nu și pentru aceasta.

Cum te-ai simțit când i-ai dat editorului tău prima versiune a cărții, iar el ți-a spus că nu e chiar ce trebuie? Mie mi se pare ceva înfricoșător.

Am doi editori, unul în Marea Britanie, altul în America, și cel mai important e că avem o relație foarte apropiată. Mă susțin foarte mult. Suntem prieteni, deci nu e vorba despre critică. Mai mult, chiar dacă îmi spun sincer ce părere au, mă lasă pe mine să decid. Iar când am aflat că nu sunt chiar încântați, mi-am zis: OK, o să lucrez din nou la cartea asta, o s-o iau de la început.

Știi, eu am fost scenarist și n-am avut succes. Cred că pe atunci nu știam să accept criticile fără să mă ofensez. Nu le ascultam, ci mă apăram. Acum însă am învățat să ascult și pot să iau un proiect de la capăt. E important să fii flexibil.

În teorie sună bine, dar în practică nu e atât de ușor.

Mi-a luat niște ani să învăț asta, să știi. Mulți ani de eșec.

Ai trecut de la o carieră de scenarist la cea de scriitor. Care a fost momentul decisiv?

Am muncit niște ani la ultimul scenariu, dar n-a fost bun deloc. Agentul meu n-a mai vrut să lucreze cu mine. Aveam 36 de ani și nu știam ce să fac. Pentru că studiasem psihoterapia și lucrasem într-o clinică, mi-am zis că aș putea fi terapeut. Dar era cumva necinstit să devin terapeut doar pentru că eșuasem ca scenarist. Și nici nu-mi doream cu adevărat, chiar dacă eram interesat de psihoterapie.

Am decis în cele din urmă că o să scriu. De când aveam 12 ani voiam să scriu povești cu detectivi. În momentul în care am început să scriu, să creionez vocea lui Theo, am avut revelația că pot să fac asta. Mi s-a părut foarte natural, știi?

Dar în acel moment nu aveai nici un agent sau un editor?

Nu. Nu aveam nimic. Și asta a fost situația în următorii patru, cinci ani. Dar am continuat să scriu. Sincer, am făcut-o din pasiune.

Sunt curioasă, când anume ai realizat că ești un scriitor de succes?

Nu știu să-ți răspund la asta. Încă nu simt asta.

Chiar așa?

Uite, până și seara trecută când am văzut câți oameni veniseră să mă vadă… chiar am fost surprins. Mereu sunt surprins. Și mă simt ușor inconfortabil.

E ciudat și pentru că e ceva ce mi s-a întâmplat târziu: aveam 40 de ani când am publicat Pacienta tăcută și a fost straniu să văd că, dintr-o dată, am parte de atâta atenție. Nu, nu simt că am succes, sincer îți spun. Nici măcar acum, după ce am fost într-un turneu în America.

Cum ții legătura cu cititorii tăi?

Oamenii îmi scriu deseori pe Instagram. E din ce în ce mai greu să răspund tuturor pentru că primesc multe mesaje, dar răspund la cât de multe pot.

E emoționant când aflu că cineva fost în spital, că mi-a citit cartea și că l-a distras de la tot ce i se întâmpla. Lucruri de genul acesta înseamnă mult pentru mine. Dar îmi și place să vorbesc cu oameni din întreaga lume.

Uite, am decis să vin în România și pentru că mulți români mi-au scris de-a lungul anilor. Mă bucur să fiu aici și să le mulțumesc.

The post Interviu cu scriitorul Alex Michaelides appeared first on Mara Coman.

Am mai scris că am pierdut-o pe mama din cauza cancerului. S-a întâmplat cu mulți ani în urmă, dar îmi amintesc încrâncenarea pe care o simțeam când era bolnavă. Alergatul pe la medici, telefoanele, relațiile, încercarea de a înțelege termeni medicali pe care nu mi-i explica nimeni.

Pe lângă durerea pe care o simțeam din cauză că mama era grav bolnavă, era lupta.
Mă simțeam ca la război: aveam impresia că sigur se mai poate face ceva, dar că nu am aflat eu. Nu puteam să accept realitatea și mă tot zbăteam sperând că o pot salva.

Ce simplu ar fi fost dacă salvarea era în puterile mele!

Încrâncenarea asta mi-a făcut mult rău și m-a stors de energie, dar aveam impresia că nu există altă cale. Se întâmpla ceva groaznic, trebuia să acționez.

N-am știut atunci – și nici multă vreme după – cum să accept ce trăiesc și să am grijă și de mine în același timp. Nu vorbesc despre resemnare, ci despre a fi cu picioarele pe pământ, a vedea lucrurile așa cum sunt (chiar dacă dor, chiar dacă nu vrem să fie așa) și de a căuta modalități de a trece peste acea perioadă.

Probabil că am mai citit despre toate astea și în alte cărți, dar au ajuns la mine când am deschis  “Iernile sufletului”. Am mai scris despre ea aici și mă repet pentru că a fost o lectură care chiar m-a ajutat.

Katherine May menționează în treacăt că e bolnavă de cancer, dar nu descrie boala, tratamentele, chinurile.

Nu se luptă cu boala, ci o acceptă.

Nu se resemnează, ci caută modalități de a se proteja și de a trece peste acea perioadă. Nu are nici o baghetă magică, dar gătește ca să-ți țină mâinile ocupate. Desenează cu fiul ei. Merge pe jos. Se duce la saună, deși nu încercase sauna niciodată (s-a dovedit că nici nu-i place). Pleacă într-un fel de pelerinaj la Stonehenge, deși nu crede în genul de ritual pe care îl fac oamenii acolo.

În egală măsură, mi-a plăcut cum May face această comparație între anotimpul de afară și cel din suflet. E frig în cartea ei, zilele de afară sunt scurte și reci, motiv pentru care face tot ce spuneam mai sus ca să se încălzească.

În același timp, punctează un lucru important: iarna e trecătoare.
E dificilă, e neplăcută, dar nu va dura la infinit. Iar acest adevăr e foarte prețios pentru cineva care se află în mijlocul unei astfel de ierni.

Cealaltă carte a lui May, “Vraja Lumii”, aduce un pic de primăvară. Vorbește despre magie și încântare, despre joacă, și ritualuri aparent neînsemnate care ne hrănesc și ne fac să ne simțim mai bine.

După ce le-am citit pe ambele, am avut bucuria de a sta de vorbă chiar cu Katherine May. Las mai jos o parte din dialogul nostru care sper să vă ajungă în suflet și să vă facă să vă opriți puțin din grabă.  

Pentru mine, “Iernile sufletului” a fost ca un fel de balsam. În primul rând, vreau să-ți mulțumesc pentru asta. Apoi, spune-mi, te rog, ce fel de feedback ai primit de la cititori? Ce au învățat ei din cărțile tale?

Katherine May: Deseori, oamenii îmi spun că simt că pot aborda din nou iarna, acest sezon pe care l-au urât sau în care s-au simțit inconfortabil. Îmi spun că pot reîncepe să iubească iarna.

Alții mi-au spus că și-au dat voie să încetinească ritmul, că au găsit în carte un limbaj care vorbește despre acele momente din viață când trebuie să încetinești în loc să te concentrezi asupra faptului că treci printr-un mare eșec sau printr-o catastrofă.

Este dificil pentru tine să scrii despre momentele grele și să le împărtășești cu ceilalți?

K.M.: Nu chiar. În momentul în care le scriu, mă expun foarte mult. Dar, când mă întorc și mă uit la acele rânduri, mă simt surprinzător de confortabil.

Unul dintre motive este că am învățat, de-a lungul anilor, că, ori de câte ori vorbesc despre ceva care este cu adevărat personal sau dureros, cititorii sunt recunoscători că există cineva care a spus lucrurile astea cu voce tare. Că a împărtășit prin ce trece și că oamenii au putut să se identifice cu lucruri sau experiențe care deseori par invizibile.

Cum scrii? Ai un anumit ritual, un program care te ajută să fii disciplinată și să nu-ți abandonezi munca?

K.M.: Nu. De fapt scriu destul de aleatoriu, nu am un program fix. Mereu am avut tendința să schimb ceva la modul în care lucrez pentru că mă plictisesc destul de repede. De aceea cred că e foarte util să lucrez la un proiect lung în locuri diferite și la ore diferite.

Cu toate acestea, pentru mine cel mai bun moment pentru scris e dimineața devreme, atunci când sunt un pic visătoare. Și nici nu e nimeni altcineva în jur.

Ce interesant, ai vorbit despre o disciplină care te ajută să rămâi concentrat și să nu-ți abandonezi munca. Iar eu îmi abandonez proiectele tot timpul.

E, de fapt, o parte foarte importantă a practicii mele: să renunț la ceva la care lucrez și nu sună cum trebuie, să risipesc mult material. Chiar fac asta aproape intenționat. Știu că voi produce mai mult decât va ajunge în carte. Știu că va trebui să îmi “pierd” timpul, într-o anumită măsură, pentru a obține cel mai bun material.

Trebuie să-ți spun și că nu-mi place cuvântul disciplină atunci când vine vorba de scris pe termen lung; cred că funcționează doar pe termen scurt.

Prefer să vorbesc despre dorință atunci când discut despre motivația de a scrie și pentru a-mi continua munca pe parcursul perioadelor uriașe de timp necesare pentru a scrie o carte.

Sunt și cazuri în care îmi dau seama că dorința a dispărut complet, că proiectul a murit, și trebuie să mă împac cu asta. Îmi este greu, e ca un doliu; poate fi foarte dureros pe moment. Dar peste un timp mă uit înapoi și îmi dau seama că sunt împăcată, pentru că mereu va exista altceva. Creativitatea mea este bogată. Iar când nu este bogată înseamnă că nu am grijă de mine.

Așa că, atunci când am nevoie de odihnă, mă odihnesc. Uneori nu sunt productivă și e important să îmi amintesc că nu am un job de birou, de la 9 la 5, și că nu trebuie să mă conformez acelor reguli.

Cum te simțeai când ai început să scrii “Vraja Lumii”?

K.M.: Mă simțeam pierdută. Nu știam ce să scriu. Și nici nu credeam cu adevărat că am ceva de spus care i-ar interesa pe oameni. Așa că am petrecut mult timp explorând diverse aspecte ale domeniilor mele de interes, de exemplu ploile de meteoriți.

Mi-a luat mult timp să-mi dau seama că, de fapt, trebuia să încetez să pretind că nu trec prin această perioadă foarte dificilă de ceață cerebrală și epuizare și că trebuie să scriu despre asta, să o abordez frontal.

Ce faci când simți că nu poți face nimic? Cum scapi de această stare?

K.M.: Uneori pur și simplu mă las pradă ei. Când simt că nu pot face nimic e și un semn că trebuie să mă odihnesc. De cele mai multe ori, dacă mă odihnesc, va exista ceva ce vreau să fac. Se trezește în minte dorința de a reveni în lume.

Cred că ajută foarte mult să ai mâinile ocupate în momentele în care ți-e greu să faci față vieții.

De exemplu, gătesc ceva ce-mi ia mult timp: multe legume de tocat, mult de amestecat în oale. Asta poate ajuta foarte mult. Sau am grijă de plantele mele, de  grădina mea. Sau merg la plimbare. Mișcarea corpului într-un mod foarte delicat mă ajută să-mi liniștesc mintea.

În „Vraja lumii” ai scris și despre anxietatea din pandemie, inclusiv despre faptul că simțeai că nu poți să citești. E ceva ce oamenii nu prea recunosc.

Ți-a mai fost vreodată greu să citești, înainte de pandemie?

K.M.: Cred că, mai ales dacă lucrezi în domeniul meu, e rușinos să recunoști că nu poți să citești.

Perioada în care n-am putut să citesc chiar a fost grea pentru că nu mai aveam unde să evadez. Nici nu mă uit prea des la televizor, deci nu aveam nici portița asta. Și nu era vorba doar de faptul că lipsa lecturii mi-a afectat timpul liber, dar simțeam și că nu mai învățam nimic nou, nu mai veneau către mine atâtea idei noi. A fost dureros.

Și nu, nu  mi s-a întâmplat doar în pandemie, am mai trecut prin astfel de perioade. Cititul poate fi foarte ușor perturbat. Este o activitate foarte liniștită, foarte calmă, e foarte ușor să fii deranjat în timpul ei. Nu te captează în același mod în care o face vizionarea unui film. Trebuie să-i acorzi atenție și este foarte greu să faci asta dacă ești îngrijorat sau preocupat.

Cum ai revenit la lectură?

K.M.: Am încercat să reduc presiunea pe care o puneam pe mine însămi.
Știi, aveam un teanc de cărți pe care voiam să le citesc. Pe unii autori chiar îi cunoșteam personal și simțeam această obligație imensă de a le citi, dar nu reușeam.

Așa că, în primul rând, am scăpat de acel mare morman de cărți care părea să aibă o atitudine acuzatoare.

Am început să citesc lucruri mici, un poem, un articol, câteva rânduri dintr-o carte pe care o știam bine. Am căutat lecturi amuzante și ușoare în locul celor grele, dificile. Și cred că schimbarea a venit pentru că, atunci când găseam online un poem care îmi plăcea, îi făceam o captură foto și-l păstram într-un album.

Mi-am făcut un fel de carte cu poezii în telefon, iar partea bună e că pot reveni la ele oricând. Chiar am simțit că acest obicei m-a ajutat să mă reapuc de citit. Chiar cred că acum citesc mai mult ca niciodată.

Îmi amintesc imaginea bunicii tale mâncând o portocală după prânz. Spuneai că, cel mai probabil, era mai puțin despre portocală în sine cât despre un moment cu ea însăși. Ai și tu un astfel de moment?

K.M.: Am multe astfel de momente pe parcursul zilei, de fapt. Obișnuiesc să mă trezesc mai devreme decât restul familiei, pun apă la fiert și ies pentru câteva minute în grădină. Indiferent de vreme, indiferent dacă e întuneric sau lumină, îmi place acest ritual. Mă ajută să-mi intru în formă.

Îmi fac ceai în anumite momente ale zilei și îl prepar mereu într-un ibric, din plante de bună calitate. Întotdeauna miros frunzele și mă bucur de procesul ăsta de a pregăti o ceașcă de ceai. Îl percep ca pe o pauză, de aceea nu e ceva ce fac în grabă, doar pentru că am nevoie de energie.

Stau mereu la masă când iau prânzul, de obicei singură – e un alt obicei care mă ajută să-mi delimitez ziua.

Și, din ce în ce mai des, de când am scris despre asta, îmi curăț o portocală după-amiaza. (n. red.: râde). Odată ce începi să te gândești cât de plăcut este acest gest devine contagios! Așa că îmi iau o portocală după prânz, e un moment frumos. O experiență senzorială completă.

Ai scris despre legătura pe care o avem cu trupurile noastre, despre răspunsurile pe care le găsim în noi. De ce crezi că pierdem această legătură cu corpul nostru?

K.M.: În perioada asta trăim mult în mintea noastră, dar și în telefoanele noastre. Și nu e neapărat ceva rău. Dar cred că trupul nostru are multe să ne învețe.

Mulți dintre noi s-au simțit cumva separați de corp, au întrerupt legătura asta dintre corp și minte sau poate intuiția le-a jucat feste în trecut și le-a spus să nu aibă încredere în ce simt. Poate de aceea am pierdut această legătură cu intuiția, cu flerul.

Nu e de mirare că unii oameni simt că trupurile lor le sunt mai degrabă dușmani decât prieteni. Dar corpurile noastre sunt inteligente, nu sunt doar niște carcase în care ne plimbăm, ci fac parte din inteligența, cunoașterea și înțelegerea noastră.

Cum ne putem reconecta?

K.M.: E ceva ce se întâmplă treptat. Nu există scurtături. E un angajament de a decide că vrei să simți. Și pentru unii oameni senzația asta nu e neapărat confortabilă. E o călătorie care se face cu blândețe, pas cu pas.

Mai sunt și lucruri pe care le poți face deliberat, precum diverse experiențe senzoriale care îți fac plăcere.

Am scris în carte despre cum am mers desculță în iarbă, și asta a fost o experiență foarte frumoasă. Despre o baie fierbinte, despre un masaj. Dar am făcut lucrurile astea fiind atentă la ce simt, la ce-mi spune corpul. Iar când faci asta o să observi tot felul de înțepături și de dureri pe care nu le-ai băgat în seamă cu anii.

Deci cred că asta înseamnă mișcare: să ieși din capul tău uneori și să observi în mod deliberat ce face restul din tine. Ajută foarte mult să te conectezi și cu alte persoane, să le îmbrățișezi, să faci exerciții împreună cu ele. Să ieși din capul tău, să nu mai trăiești doar acolo.

Ce reprezintă pentru tine înotul în apă rece?

K.M.: Cel mai minunat lucru pe care îl poți face. E relaxant. Sociabil. Reconfortant. Și, pentru mine, este o modalitate de a intra într-un spațiu foarte diferit: odată ce ești în apa rece ai impresia că ești într-o lume complet diferită.

Însă nu-mi place că, pe măsură ce înotul în apă rece devine din ce în ce mai popular, oamenii au început să-l considere ca pe o activitate competitivă, una care ar trebui măsurată și comparată. Toate lucrurile astea sunt lipsite de bucurie și nu fac parte din acest tip de practică.

Deci, pentru mine, înotul în apă rece și felul în care îl practic reprezintă un act de rezistență împotriva culturii competitive.
N-aș mai iubi această activitate dacă ar trebui să încep să-mi notez temperatura exactă, cât timp am stat în apă, cât de mult am înotat. Eu nu fac nimic din toate astea. Pur și simplu petrec timp în apă, mă bucur și ies când nu mai e plăcut, când mi-e prea frig, de exemplu – și sfătuiesc pe oricine să facă la fel.

E un mod de a-ți asculta corpul.

De aceea cred că e mare păcat că unii trec de la această minunată experiență de a înota în apă rece direct la: “Oh, dar oare câte calorii am ars?”

De ce îți e frică și cum îți controlezi temerile?

K.M.: Nu știu dacă reușesc prea bine să-mi controlez fricile. Și am destule.
Urăsc păianjenii cu desăvârșire! Și, în ciuda anilor în care am lucrat cu frica asta, n-am găsit nimic care să mă facă să vreau vreun păianjen în casă.

Nu pot să spun că mi-e frică de înălțime, dar nu mă simt deloc bine când sunt pe un pod înalt, de exemplu.

Nu mă gândesc la controlul fricilor mele, dar mă gândesc să lucrez cu ele și să mă asigur că nu se amestecă prea mult în viața mea de zi cu zi.

Cineva m-a întrebat, într-un alt interviu, de ce fac tot felul de lucruri înfricoșătoare, dar eu nu le văd deloc așa. Se referea, de exemplu, la faptul că ies să mă plimb singură, însă pe mine nu mă sperie asta.

Nu mă gândesc prea des la temeri. Fricile nu mă guvernează.

În timp ce-ți citeam cărțile am remarcat felul în care îți căutai liniștea și vindecarea în tine însăți. Ai făcut asta dintotdeauna?

Întreb pentru că eu nu am primit o educație în sensul ăsta. Abia la maturitate am înțeles că trebuie să caut resurse în mine însămi și nu în exterior.

K.M.: Ca să fiu sinceră, am fost mereu o persoană independentă, self sufficient, deci poate că sunt predispusă să caut răspunsurile în mine însămi. Dar, înainte de „Iernile sufletului”, am publicat o carte care se numește „The Electricity of Every Living Thing” (n. red.: care nu este încă publicată în România) și care e un volum de memorii despre anul în care am descoperit că sunt autistă.

Acest lucru mi-a schimbat abordarea în multe domenii pentru că mi-am dat seama că eram în căutarea unor răspunsuri ce țineau de autism – răspunsuri pe care nu le-am obținut vreodată. Așa că tot ce puteam să fac era să am încredere în ce-mi spun mintea și corpul meu.

De fapt, cu cât căutam mai mult răspunsuri, cu atât mă îndepărtam de vindecare. Cred că asta m-a schimbat fundamental.

Acum tind să caut răspunsurile în mine și să am mult mai multă încredere în mine, chiar dacă uneori reacția mea într-un anumit context este considerată ciudată sau diferită de a celorlalți. Însă important e să fie corectă pentru mine.

Deci cred că, pe de o parte, sunt o persoană independentă, așa m-am născut. Dar totodată, am învățat să am și mai multă încredere în mine pe măsură ce a trecut timpul.

Asociez cărțile tale cu ideea de răbdare, cu a nu fi mereu pe grabă, cu a nu fi îngrijorat sau a face mai multe lucruri în același timp. Totuși, în multe zile facem exact aceste lucruri. Crezi că e posibil să reînvii accesată magie, această vrajă, când ești mereu pe fugă?

K.M.: Magie înseamnă tocmai să poți rezista acestor lucruri. Pentru că nu sunt separate. Nu poți să fii mereu pe fugă și să te bucuri de farmecul lumii în același timp.

Nu e ușor să renunți la acest stil de viață – iar mulți dintre noi nici nu trebuie să o facă. Pentru început, cred că e nevoie să creăm mai degrabă spațiu, nu timp. E o diferență importantă. Nu poți să-ti spui: am 30 de minute să mă bucur de tot ce mă înconjoară – ar însemna să fii foarte dur cu tine însuți.

Această magie, această vrajă e ceva foarte fragil. Ceva care cere timp și răbdare, cum spui și tu. Și, ca să ajungi acolo, nu cred că trebuie neapărat să renunți la multitasking, ci să găsești moduri de a nu te mai grăbi întruna, de a te conecta cu ce simți. Dar nu poți face asta contracronometru.

Uite, eu sunt un om foarte ocupat. Am multe de făcut, dar am reușit să regăsesc magia din jur datorită câtorva lucruri pe care le-am făcut în mod deliberat: am spus nu unor proiecte în care nu era neapărat necesar să mă implic, dar o făceam dintr-un fel de obligație.

Am început să merg pe jos ori de câte ori pot, chiar și la cumpărături. Am decis să merg până la un magazin în loc să iau mașina și să conduc spre supermarket.

Sunt mai atentă la cum îmi petrec timpul liber și weekend-urile. Am spus deja că nu prea mă uit la televizor, iar asta pentru că mi se pare un mod în care pot pierde mult timp fără ca măcar să-mi dau seama prea bine.

Răspunsul meu este da, cred că și oamenii ocupați pot redescoperi magia din lume, dar asta presupune schimbarea unor obiceiuri – iar această acțiune, la rândul ei, ne va schimba pe noi înșine. O să ne dăm seama că unele lucruri pe care le facem nu ne fac deloc plăcere, nu ne fac bine sau nu ne sunt necesare.

Și asta e una dintre întrebările importante pe care trebuie să ți le pui: ești dispus să mergi contra curentului și să te schimbi în fața învățăturilor pe care le primești odată ce începi să înțelegi magia din lume?

De ce crezi că pierdem sentimentul de uimire?

K.M.: Cred că, pe măsură ce îmbătrânim, fugim intenționat de uimire. Face parte din procesul de creștere: nu mai vrem să fim copii și, prin urmare, nu mai vrem să ne jucăm. Nu vrem să pară că facem lucruri copilărești.

Există un moment în viața noastră când realizăm că fascinația profundă pe care o simțim pentru obiecte mici, precum pietrele și fluturii, nu mai este interesantă pentru adulți. Și da, cred că ne ferim intenționat de aceasta.

Și nici nu vedem mulți adulți care să se lase cuprinși de această magie în jurul nostru. De aceea ne imaginăm că e ceva ce trebuie să dispară, deși eu nu cred că este așa.

Unul dintre lucrurile pe care încerc să le fac pentru fiul meu este să-i arăt cum este să fii un adult care încă simte uimire și care încă aleargă după această uimire, care o exprimă și o împărtășește.

Dar am trecut toți prin vremuri grele, poate de aceea mulți dintre noi au crezut că trebuie să renunțe la lucrurile mai puțin esențiale, ca să le zic așa. Și aș argumenta foarte puternic că aceasta nu este adevărat. De fapt, cred că ne înșelăm în privința acestui lucru.

Uimirea, admirația, fascinația, magia și misterul sunt de fapt esențiale pentru capacitatea noastră de a supraviețui timp îndelungat în vremuri dificile.

Așa că aș îndemna pe toți oamenii să se întoarcă la uimire și să o folosească pentru a puncta toate lucrurile dificile din viața zi cu zi cu care suntem nevoiți mereu să trăim.

The post Scriitoarea Katherine May: “Nu poți să fii mereu pe fugă și să te bucuri de farmecul lumii în același timp” appeared first on Mara Coman.

Deși prefer să mă pierd în poveste și să nu analizez prea mult, m-am trezit mută de admirație pentru felul în care sunt construite personajele, pentru cum a reușit să descrie situațiile în care simțeai tensiunea. Genul acela de încordare care plutește în aer și pe care aproape c-o poți simți, ești parte din ea și după ce lași cartea din mână.

Am vorbit despre asta și cu prietenele mele – din fericire, există în viața mea niște oameni care au pasiuni comune cu ale mele și cu care pot vorbi despre lecturi. Și despre orice altceva, de altfel.

Am plecat în vacanță cu „Libertate”. Am căutat „Corecții” o zi întreagă, nu știu dacă am rătăcit-o sau am împrumutat-o. O să mi-o comand iar când mă întorc, alături de „Puritate” (care știu pe la cine e, dar n-am chef s-o cer înapoi).

Stau pe plajă cu „Libertatea” lui Franzen și mă bucur că reușesc s-o recitesc. Am mai încercat să recitesc una, alta, în ultimii ani, dar fără succes. Mi-a fost un pic teamă că se va întâmpla la fel.

Din fericire, a trecut destul timp cât să uit unele detalii și cât să fiu din nou surprinsă de magia lui Franzen. Uneori zăbovesc pe aceeași pagină, mă pun în pielea lui Patty, mă gândesc la oamenii pe care-i aducem lângă noi, la cei pe care-i îndepărtăm, la cei cunoscuți întâmplător și care ajung să-ți fie la fel de apropiați sau de importanți ca o familie.

Încercările mele anteriore de recitit au eșuat, pe de-o parte, din cauza lipsei de răbdare de a trece printr-o poveste deja știută, dar și pentru că am o listă lungă de cărți noi pe care vreau să le citesc.

Cu toate astea, acum am reușit să mă întorc la una dintre lecturile anterioare și mi-aș dori să mai fac asta din când în când. 

• „Furie” și „Rușine” ale lui Salman Rushdie pe care le-am citit acum vreo 15-20 de ani. Vreau să mă întorc la ele pentru că m-a fascinat modul în care Rushdie a luat o trăsătură de personalitate și a dus-o la extrem. Sunt curioasă dacă, după atâția ani distanță, o să mi se pară la fel de interesante.

• „Copiii din miez de noapte”, tot de Rushdie. Mi-a plăcut la nebunie ideea, am citit-o tot în aceeași perioadă în care le-am descoperit pe cele de mai sus și știu că m-a ținut lipită de paginile ei.

• „Cel mai iubit dintre pământeni” a lui Preda a fost una dintre lecturile mele din liceu care m-a marcat cel mai mult. Sunt curioasă cum aș vedea-o acum, dar am tot amânat să mă întorc la ea. Poate voi face asta la un moment dat.

• La „Iernile sufletului” a lui Katherine May revin uneori, mai ales când am nevoie să-mi amintesc că perioadele dificile sunt asemenea anotimpurilor: vin și pleacă. Și că nici nu trebuie să lupt împotriva lor; mi-ar răpi prea multă energie fără nici un rezultat. Doar nu te poți împotrivi viscolului. E de ajuns să îl înfrunți și să nu uiți că e ceva temporar.

Sigur mai sunt și altele, dar intenția mea e să fac o listă destul de scurtă de cărți de recitit, ca să las loc poveștilor noi.

Voi cum faceți? Vă place să recitiți sau nu faceți asta niciodată?

Care e lista voastră de cărți care ar merita recitite? Poate sunt unele pe care nu le-am descoperit încă și care merită atenția mea.

The post Recitim sau nu? appeared first on Mara Coman.

Dacă ne uităm pe statisticile referitoare la câte cărți cumpără, în medie, un român într-un an, ne cam ia durerea de cap 😊. Cu toate astea, eu sunt convinsă că mai sunt pe aici și oameni care preferă ca, măcar două, trei seri pe săptămână, să se relaxeze cu o carte bună. Motiv pentru care am făcut o selecție din ce-am citit în ultima perioadă și mi-a și plăcut.

de Alain de Botton

Este una dintre poveștile în care cred că se regăsesc mulți dintre noi tocmai pentru că Alain de Botton spune povestea unei relații, de la început până la… era să spun până la sfârșit, dar nu e chiar așa. E un fel de radiografie a unei iubiri care rezistă în timp: pornește de la primele întâlniri, din perioada în care cei doi sunt înțelegători unul cu celălalt, în care sunt atenți să nu rănească, și trece prin încercările cu care se confruntă majoritatea relațiilor. Griji financiare, nașterea copiilor, aventuri, plictiseală, romantism sau lipsa lui.

Poate că nu e cea mai încurajatoare lectură dacă sunteți la începutul unei relații pentru că nu descrie genul de dragoste perfectă (oare există?), de poveste idilică în care totul e lin. Însă este o carte frumoasă și bine scrisă despre un cuplu care pare real. Romanul e presărat cu intervențiile autorului care “traduce”, când și când, acțiunile îndrăgostiților. Nu pot să vă spun mai mult, v-aș strica plăcerea.

de Meg Mason

Am primit-o cadou, altfel nu aș fi citit-o; titlul și coperta mi-au dat senzația unei cărți superficiale. Puteam să pariez că e o poveste de dragoste ușurică, genul care nu te solicită deloc. Am început-o datorită scurtei descrieri de pe ultima copertă, de unde am aflat că personajul principal are 40 de ani, că a lucrat la Vogue și că acum scrie online. M-a amuzat această caracterizare: mi s-a părut că aș putea avea ceva în comun cu Martha Friel.

M-am înșelat. Nu m-am regăsit în personaj, dar am devorat cartea. Ce mi-am rămas cel mai pregnant în minte este modul în care te poți raporta la perioadele dificile prin care trecem cu toții: te lași pradă disperării, pentru că ai senzația că totul se dărâmă în jur și că e sfârșitul lumii sau – varianta matură – un soi de înțelegere și acceptare a durerii. Conștientizarea că e doar o etapă, că e ceva temporar și că există feluri prin care poți gestiona chiar și momentele foarte grele.

de Simone de Beauvoir

Sylvie și Andrée s-au cunoscut pe când aveau nouă ani și mergeau împreună la școală, în cartierul parizian Saint-Germain-des-Près. Așa cum ne spune și titlul, cele două fete se împrietenesc – dar între ele se înfiripă o prietenie intimă, pasională. Sunt frumoase și inteligente, au note bune la școală, și trec împreună prin diverse schimbări: Sylvie renunță treptat la credință, în timp ce prietena ei, crescută într-un mediu mult mai restrictiv, rămâne loială educației catolice primite.

Romanul – care spune povestea celor două copile și, apoi, adolescente – a pornit de la prietenia autoarei cu Zaza Lacoin (în carte, Andrée) pe care a cunoscut-o în circumstanțe similare. Nu știm în ce proporție Inseparabilele urmărește memoriile lui Simone de Beauvoir și nici câtă ficțiune găsim în carte, dar multe întâmplări ne fac să credem că avem de-a face cu o relatare fidelă a legăturii pe care scriitoarea a trăit-o în copilărie.

E o lectură caldă, emoționantă, una dintre acele cărți pe care o dai gata într-o după-amiază liniștită.

de Celeste Ng

Este una dintre lecturile care m-a marcat și asta pentru că am văzut, încă o dată, cât de fină poate fi granița spre persecuții absurde. Celeste Ng descrie în romanul ei o societate care apără cu orice preț cultura americană și care, sub acest pretext, îi discriminează pe cei de origine asiatică. Măsurile împotriva lor sunt din ce în ce mai restrictive: autoritățile au chiar dreptul de a le lua copiii și de a-i “repartiza” altor familii, totul sub pretextul protecției minorilor.

Dar, în această lume distopică rămân în picioare niște valori: importanța prieteniei, dragostea familiei și puterea artei de a schimba lumea.

“Inimile noastre rătăcite” mi-a amintit, pe alocuri, de  “Poveștile slujitoarei”, chiar dacă atmosfera și întâmplările din carte sunt total diferite. Însă ambele vorbesc despre limitarea unor drepturi și despre societatea civilă care n-a reacționat la primele restricții, care nu erau foarte dure – iar mai târziu a fost, de fapt, prea târziu.

de Helen Macdonald

Am lăsat-o spre final pentru că nu am terminat-o încă, dar este una dintre acele cărți speciale, care nu merita să se afle în afara acestui articol.

“U de la uliu” nu este o ficțiune, ci, așa cum e descrisă și pe copertă, un memoir despre durerea și frumusețea vieții. Helen suferă profund pentru că își pierde tatăl, iar în avalanșa emoțională declanșată de acest moment dificil se întoarce la una dintre pasiunile descoperite în copilărie: cea de a îmblânzi și de a dresa un uliu porumbar, una dintre cele mai agresive păsări de pradă.

Cartea pendulează între două lumi: trecutul, reprezentat de o carte despre îmblânzirea unui uliu, și prezentul – experiența autoarei cu Mabel, o femelă uliu alături de care-și petrece majoritatea timpului.

Lăsând la o parte cele două coordonate temporale, opera reprezintă încercarea unei femei de a trece prin doliu și suferință pentru a-și putea continua propria viață.

de Lu Wei

Deși din cu totul alt registru, am vrut să o trec pe lista “de citit” pentru că este cu adevărat utilă. Iar ordine în casă înseamnă, de multe ori, și ordine în viață.

Lu Wei este un architect cunoscut în China în special pentru consultanță în domeniul designului interior și al locuințelor organizate. În cartea ei, inspirat ilustrată, găsiți tot felul de sugestii pentru simplificarea casei și pentru a face loc lucrurilor utile. Am descoperit aici idei noi și ușor de pus în practică – genul acela de lucruri simple, de te întrebi cum de nu te-ai gândit tu la ele până acum.

Cred că mi-aș fi organizat cu totul diferit casa dacă aș fi citit-o înainte să mă mut în locuința în care stau acum. Deocamdată, la fiecare curățenie generală mai pun în practică câte o găselniță de-ale lui Lu Wei.

Foto principală: Anthony Tran / Unsplash 

***Acest articol face parte dintr-un parteneriat cu emag.

The post 5+1 cărți pe care le-am citit recent și care merită recomandate appeared first on Mara Coman.

Am citit „Iernile sufletului” fără să știu prea multe despre ea. Nu m-am documentat înainte: știam doar că e non-ficțiune și că are legătură cu perioadele grele. Eram curioasă ce i se întâmplă autoarei, prin ce a trecut – și am aflat mai puțin degrabă cum a trecut prin iarnă decât ce a cauzat-o. Iar ăsta e unul dintre lucrurile care mi-a plăcut cel mai mult din carte: că autoarea nu vorbește mult despre ce i s-a întâmplat.

Recunosc că, atunci când am ajuns la mențiunile legate boală, m-am temut că urmează o poveste întunecată despre lupta cu cancerul, operații, tratamente, doctori. Însă nu a fost așa. Am citit despre ce a făcut o femeie în toată perioada asta dificilă, despre cum a avut grijă de ea, despre repaus.

Îmi place să spun că e scrisă cu blândețe; blândețe e ce am găsit eu în cartea lui Katherine May. Eram și într-o perioadă foarte aglomerată, în care mi se părea că nu-mi ajunge timpul pentru nimic, și am citit despre femeia asta care e blândă cu ea, care își acordă timp și atenție.

Câteva pasaje cu care am rezonat (swipe pentru următoarele)

Mi-am dat seama că una dintre luptele pe care le duc, aproape inconștient, e cea împotriva tristeții: să nu mi se întâmple ceva ce m-ar putea durea, pentru că o să-mi fie tare greu. Sigur, nimănui nu-i plac perioadele dificile, dar ele vin oricum. O citeam pe May și mă gândeam la abordarea ei în fața „iernii”: nu s-a luptat cu greul, știa că vor veni. E un fel de acceptare, însă combinată cu ideea – foarte prețioasă, de altfel – că greul e temporar. Sunt niște zile, săptămâni, luni negre, însă e doar o perioadă. Poți să treci prin ea zbătându-te și plângându-te, sau acceptând că e și asta o parte din viață și încercând, în toată nebunia, să ai grijă de tine.

Deseori, grija asta că va cădea drobul de sare e mai obositoare decât dacă îl lași să cadă. Știam asta și înainte, dar e tare bine când mai citești despre cineva care are o altă abordare, mai calmă, și care nu e mereu în alertă.

Poate rândurile de mai sus dau senzația că autoarea s-a resemnat și a așteptat să treacă perioada dificilă, fără să facă nimic, dar nu e așa. Nu s-a zbătut, nu s-a împotrivit, dar a încercat să găsească lucruri care s-o aline. De la cele mai banale – gătit, aranjatul lucrurilor prin casă și timp cu băiețelul și soțul ei – până la cele pe care, poate, nu le-ar fi încercat în mod normal.

De exemplu, a fost la Stonehenge, la o ceremonie care are loc în dimineața solstițiului de iarnă, un „ritual de marcare a unui moment invizibil din an, în compania unei mulțimi New Age, cu ritualurile sale ridicole și cu religia sa inventată.” Câțiva prieteni se amuză când le spune ce are de gând, însă nu se răzgândește. Merge și se amestecă prin mulțimea ciudată de la Stonehenge, deși nu înțelege neapărat ce se petrece și se simte un pic jenată. În final, aflăm că n-a avut vreo revelație acolo, dar mie îmi place la nebunie că a mers, că a căutat ceva care s-o ajute, că a făcut ceva în loc să stea și să aștepte – chiar dacă n-a funcționat.

O altă încercare care nu dă rezultate e cea de la saună: o prietenă din țările nordice vorbește minunat despre experiența din saună, o convinge și pe Katherine să încerce, dar nu-i face bine deloc aerul fierbine, chiar leșină acolo.
Însă va afla că-i place înotul în marea foarte rece, la trei grade celsius. Ceva ce n-ar fi știut dacă n-ar fi fost deschisă să aibă tot felul de experiențe, chiar dacă unele par nebunești.

E frig în cartea lui May. Iarna din suflet se amestecă deseori cu iarna de-afară, cu zăpada de-acum sau din copilărie, cu o vacanță în Norvegia, unde a văzut Aurora Boreală, cu înotul în apa rece ca gheața. E frumoasă paralela asta dintre cele două ierni – anotimpuri despre care știm sigur că sunt trecătoare.

Nu e prima dată când spun că e important momentul în care te găsește o carte. În funcție de ce ți se întâmplă ție atunci, va avea un impact mai mare sau mai mic. Pe mine, „Iernile sufletului” nu m-a găsit în nici o iarnă; din contră, cred că rareori am avut parte de mai mult senin în suflet.
M-a găsit însă obosită și alergată, cu senzația sâcâitoare că și mâine o să mă simt la fel. Probabil că ăsta a fost motivul pentru care mi s-a părut ca un fel de balsam: o lecție despre blândețe și acceptare. Acceptare în sensul despre care vorbeam mai sus, de a nu mă împotrivi cu îndârjire, dar de a căuta și de a experimenta tot felul de lucruri care mi-ar putea face bine.

Poate chiar de azi.

The post O carte ca un balsam appeared first on Mara Coman.

A durat mai mult decât credeam – și de cât mi-am dorit – să mă adun și să scriu textul ăsta. Motive ar fi mai multe, de la to do list-urile care se tot lungeau până la gândul că nu vreau să expediez cartea lui Iulian într-o postare scurtă, cu poză și-atât. Mai ales că de Iulian mă leagă o mulțime de amintiri și o prietenie.

Cartea, ca să încep cu ea, se numește Călătorie pe Volta, Planeta Becurilor, și e o poveste adorabilă pentru copii. Autorul se numește Iulian Comănescu și mi-a fost șef la primul meu job, cel de redactor, acum 20 de ani (nu calculați; haideți să fim de acord că eram foarte tânără când m-am angajat :))).
Eroii din carte se numesc Efrem (ca pe fiul lui Iulian), Alma (ca pe iubita lui Efrem), Titi și un bec botezat, previzibil, Becul :). E o poveste foarte inocentă, cu desene superbe, numai bună de citit seara, înainte de somn. Fetele mele au fost încântate, mai ales că au mai aflat câte ceva despre sistemul solar, greutate și acest cuvânt pe care nu-l pronunță cum trebuie, im-pon-de-ra-bi-li-ta-te. Deci nu e doar un basm, ci o carte din care cei mici au ceva de învățat într-un mod plăcut. 

Recunosc că am fost surprinsă când am aflat că Iulian a scris o carte pentru copii; eram obișnuită ca el să scrie chestii serioase. Bine, când l-am cunoscut eu, mi-a ținut niște prelegeri despre jurnalism, mi-a editat multe texte, m-a trimis să fac reportaje, ședințe foto și multe altele. În vremurile acelea stăteam cu toții târziu în redacție, aveam acest program cam haotic, dar care ne plăcea, și una dintre amintirile mele preferate este despre cum Iulian scurta horoscopul. Textul era prea lung și nu intra în pagină. L-a tăiat până i-au rămas zece zodii. 🙂

Însă Iulian pe care-l știam eu, acest maestru al ironiei și al umorului fin, s-a schimbat mult când a devenit tată; uneori nu-mi venea să cred cu câtă duioșie povestește despre Efrem. Iar Efrem, ei bine, Efrem este unul dintre cei mai frumoși băieței pe care i-am văzut vreodată. Și super-smart; de altfel, am citit întodeauna cu plăcere dialogurile lui Efrem cu Ana-Maria, mama lui.

Călătorie pe Volta s-a născut în pandemie, când Iulian și familia lui s-au mutat la Bruxelles și a fost nevoie de multe povești ca să alunge plictiseala și să se acomodeze într-un loc nou. Cum nu puteau ieși din casă – ca noi toți – , au plecat într-o excursie imaginară, acum publicată.

Lăsând la o parte istoriile mele cu autorul și familia lui, cartea chiar e superbă, una dintre acelea îndrăgite de copii. Iar mie mi se pare foarte important să găsim cărți care să fie pe placul lor; numai așa le putem deschide apetitul pentru citit.

The post Călătorie pe Volta appeared first on Mara Coman.

 

View this post on Instagram

 

E #timpulsacitim. Citește și tu o pagină dintr-o carte si postează clipul până la 14 noiembrie cu #timpulsacitim. Pentru fiecare video postat, Asociatia Curtea Veche va dona o carte copiilor care nu au acces la lectură. Eu am citit un fragment scurt din „O viață măruntă” de Hanya Yanagihara. E despre dragoste și seninătate.

A post shared by Mara Coman (@maracoman) on Nov 3, 2020 at 11:48pm PST

Le-am convins și pe micuțe să citească dintr-o carte de-ale lor, desigur. Cartea lor e „Te-am găsit, în sfârșit”, scrisă de Alina Vârlănuță și ilustrată de Diana Grigore.

 

View this post on Instagram

 

Pentru fiecare video cu #timpulsacitim pe care îl postăm în social media până pe 14 noiembrie, @asociatiacurteaveche donează câte o carte unui copil care nu are acces la lectură. Citește și tu o pagină dintr-o carte și folosește #timpulsacitim. @curteavechepublishing

A post shared by Ioana si Maria Coman (@ioana_si_maria) on Nov 5, 2020 at 3:43am PST

P.S. În foto nu sunt eu, deși aș fi putut fi. Asta e plăcerea mea de sâmbătă dimineața: să îmi fac o cafea cu spumă de lapte și să citesc în pat. Uneori mai și adorm la loc.

Foto: Anthony Tran / Unsplash

The post Acum e #TimpulSaCitim appeared first on Mara Coman.

The post Provizii de citit appeared first on Mara Coman.