N-am timp.

Zilele-mi curg într-o alergătură continuă. La figurat. La propriu, n-am timp să alerg.
Trezit la șase dimineața – sau la cinci jumate dacă adorm devreme și mă trezesc înainte să-mi sune alarma. Pachețele pentru școală, două copile care fac mutrițe la șase jumate, mers la școală, întors acasă – sau dus la birou – și lucrat. Luat copilele de la școală, gătit, dormit. Orice altceva intervine de-a lungul zilei îmi dă programul peste cap. O întâlnire (de birou sau nu), o petrecere, un eveniment, o programare, o oră de odihnă. Alerg și uneori simt că n-apuc să-mi trag sufletul.

Știi citatele alea care circulă pe net, gen „trăiește fiecare zi de parcă ar fi ultima”? Sună bine, dar, desigur, n-am timp de așa ceva. Sau mi se pare că n-am.

În toată alergătura asta, câteodată se întâmplă ceva care îmi demonstrează că, de fapt, am timp. Am timp să pun brânză și felii de castraveți pe pâine dimineața, am timp să beau o cafea în liniște, am timp să trimit, uneori, o sută de emailuri pe zi, să scriu, să mă uit la un serial înainte să mi se închidă ochii. Am timp să-mi ud florile, să mă înfurii, să șterg petele de cerneală de pe gresia din baie. Am timp să călătoresc, să mă bucur de fiecare loc nou pe care îl descopăr, să merg la zilele de naștere ale prietenilor apropiați și să mă plâng că n-am timp :). Și mi-e tare ciudă pe mine că uit toate lucrurile astea și că-mi trebuie un șoc să-mi amintesc de ele. De data asta, șocul a venit peste noapte, când un om drag și foarte tânăr s-a dus pe neașteptate.

Mi-ai dat, dragă T., o lecție pe care aș fi preferat să nu o primesc în felul ăsta. Eu încă am timp. Și-aș vrea să nu uit asta.

The post Timp appeared first on Mara Coman.

Și, când mă uit înapoi și revăd niște momente, mă gândesc și la ce-am învățat în anii care-au trecut. Și-s convinsă că nu sunt singura :). Ne e util să trecem în revistă ce-am învățat. Cum n-am știut să ne purtăm într-o situație dificilă – dar acum știm. Cum n-am știut să spunem nu – dar am învățat. Cum n-am avut curajul să facem un lucru sau un altul – dar acum avem. E un fel de listă cu lucruri pro care ne crește self esteem-ul și ne încurajează să mergem mai departe. Uneori îi ajută și pe alții – citim o poveste în care autorul se confesează, spune prin ce greutăți a trecut și cum a învățat să treacă peste ele.

Am făcut un curând un exercițiu de genul ăsta când Marie Claire a împlinit 10 ani. Am stabilit atunci, cu colegii mei, să vorbim și despre noi, cei care facem revista. Sincer nu-mi amintesc dacă a fost ideea mea să scriem despre cele 10 lucruri pe care le-am învățat în ultimii 10 ani. Și dacă a fost ideea mea, m-am certat puțin, pentru că tare mi-a venit greu să fac asta. A ieșit o confesiune care e aici, doar că, în timp ce scriam lucrurile astea, îmi veneau în minte toate cele pe care nu le-am învățat. Toate momentele în care aș vrea să fac ceva, dar nu-mi dau voie. Toate momentele în care aș vrea să spun exact ce gândesc, dar n-am curaj. Toate momentele în care…

E plin pe blog-uri și pe site-uri de oameni care spun ce-au învățat. Găsiți asta și la mine. Nu e ușor – presupune să rememorezi clipele alea grele, să îți amintești cum te-ai adunat, ce te-a motivat, cum ai găsit în final resursele să faci ceea ce crezi tu că e „bine” să faci. De cele mai multe ori, doare al dracului. Dar, cumva, o faci, poți să o faci, pentru că ai depășit momentul. E dificil, dar e reconfortant să faci asta. Să-ți amintești cât de greu a fost și cum te-ai ridicat de jos. Și da, e posibil ca cineva care e la fel de jos să citească rândurile tale și să vadă luminița de la capătul tunelului.

Pe de altă parte, mult mai puține sunt confesiunile – articole, postări, whatever – despre tot ce n-am învățat. Despre lucrurile pe care nu le facem așa cum am vrea. Despre momentele alea în care ești jos, nu te-ai ridicat încă și nici nu știi cum. Am și eu? Ohooo! Dar e mult mai greu să le pui pe hârtie, să spui că ești într-un loc din care nu știi cum să ieși, să recunoști că faci ceva greșit și că te doare.

În fine, voiam doar să le reamintesc celor care citesc textele astea cu multe lucruri admirabile pe care le-au învățat alții pe pielea lor – inclusiv pe alea scrise de mine – că  We are all flawed and complicated people. Nu știu cine-a zis-o, dar se potrivește.

The post Ce n-am învățat appeared first on Mara Coman.

Am primit de curând un telefon de la o persoană destul de apropiată. Am răspuns bucuroasă și nici prin cap nu mi-ar fi trecut că o să mă înfurii în mai puțin de două minute. În opinia lui, omul era bine intenționat: a simțit nevoia să îmi spună cum, într-o anumită situație, n-am procedat cum trebuie. Că am greșit. Că așa ceva nu se face.

Ce „făcusem”? Era vorba de o nimica toată. Nu luasem vreo decizie care să afecteze pe altcineva, nici nu detonsem vreo bombă. Era o bagatelă.
Ei bine, în contextul ăsta, m-au iritat întâi sfaturile nesolicitate. Nu-l întrebasem ce crede. Nu-i cerusem ajutorul. Și, trecând peste asta, am încercat să-i explic omului (fără succes, de altfel!), că eu consider că am procedat exact așa cum trebuie. În opinia mea, n-am greșit cu nimic.
A fost o conversație enervantă. Eu spuneam că avem păreri diferite și că asta e OK, că nu e musai să gândim la fel. Celălalt o ținea sus și tare cu ce trebuie și ce nu se face, de parcă ar fi fost deținătorul adevărului absolut.

Realități diferite versus distorsionate
Avem păreri diferite, avem perspective diferite. Iar ele ne definesc pe fiecare – e un truism și poate că nici n-ar fi nevoie să mai punctăm asta dacă n-am fi atât de ocupați cu ceea ce vedem noi, cu părerea noastră, cu perspectiva noastră.
E ca atunci când citești o carte și vorbești despre ea cu un prieten: fiecare o va interpreta diferit. Sau ca atunci când privești o operă de artă. Nu știm ce-a vrut să spună artistul. Nu putem afla decât dacă avem șansa de a vorbi cu el, de a-l întreba, de a-l asculta. În lipsa acestei variante, însă, îi vom filtra operele prin prisma experiențelor pe care le-am trăit. Fiecare dintre cei care-i va vedea operele va avea o perspectivă diferită, personală, unică.

Asta mi s-a întâmplat de curând, la expoziția artistei israeliene Yael Efrati, „Eva și Emerick”, ale cărei lucrări sunt expuse la Muzeul Național de Artă Contemporană. La intrare, am primit un ghid audio, dar inițial nu l-am pornit. M-am plimbat și am văzut și am simțit, fără să am nici o altă informație. Apoi am pornit ghidul audio și am făcut legături, am înțeles – cred eu – mai multe despre creația ei. Tot cu ajutorul ghidului audio am ascultat și o altă perspectivă: ce ar putea să vadă un pacient cu schizofrenie, cum ar putea el să interpreteze operele artistei.
Cum funcționează? Ca în orice muzeu, în căști ai informații despre obiectele expuse, despre semnificația lor, despre autor. Treci prin dreptul fiecărui exponat și asculți povestea. Însă patru dintre creațiile artistei sunt narate diferit: afli povestea lor, ca și în cazul celorlalte, dar auzi* și o altă variantă: cea a unei persoane diagnosticate cu schizofrenie. Cum ar vedea ea aceeași operă de artă? Cât de diferită poate fi percepția ei?

În fotografia alăturată e una dintre lucrările artistei. Albastrul ăla atât de viu m-a făcut să zâmbesc. M-am gândit că acolo e fericire, că e voie bună, dar că, pentru a ajunge la ea, e uneori nevoie să treci peste un zid, peste un obstacol. Sau, dacă mai faci doi pași și privești lucrarea din alt unghi, poți să ajungi la momentele de voie bună doar ocolind obstacolul.
Yael Efrati spune că-n lucrarea ei e marea din Haifa. Iar apoi, din ghidul audio răsună o voce care spune că vede un pericol. Apa ar putea trece peste zid și va veni peste noi.

Expoziția va rămâne la MNAC până pe 22 iunie și îți recomand să mergi să o vezi, să pornești ghidul audio și să încerci să înțelegi prin ce trece o persoană care suferă de schizofrenie. E o experiență puternică. E emoționantă. Transmite ceva. Te face să simți.
Însă persoanele afectate de schizofrenie îşi pot redobândi viaţa normală, prin urmarea constantă, cu regularitate, a tratamentului (psihoterapie şi medicaţie) – aspect care are un rol esenţial.

Ascultă ce vezi
Ghidul audio despre care am scris mai sus a fost realizat special pentru a aduce în atenție problemele cu care se confruntă pacienții cu schizofrenie. Este vorba despre campania „Ascultă ce vezi”, o campanie de conștientizare a acestei afecțiuni demarată de Janssen, companie farmaceutică a Johnson & Johnson Romania.

Cel mai șocant pentru mine a fost să aflu că schizofrenia (o boală cronică care începe lent și care necesită tratament pe întreaga durată a vieţii pacientului) apare cel mai frecvent între 15 și 35 ani. Cumva, eu asociam această afecțiune cu vârsta înaintată și am fost foarte surprinsă să aflu că ea debutează, de fapt, în tinerețe sau chiar în adolescență. Ăsta e, de fapt, unul dintre motivele pentru care nu e ușor să ne dăm seama că adolescentul ar putea avea o problemă de sănătate – e foarte simplu să credem că are doar niște momente proaste, specifice vârstei și pubertății, și să sperăm că vor trece de la sine, odată cu anii adolescenței.

Deși chiar și medicii psihiatri spun că schizofrenia nu este o afecțiune ușor de diagnosticat, e bine să știi care sunt simptomele ei și să mergi la medic cu cei apropiați, în cazul în care observi vreun comportament neobișnuit. Sunt șanse mari să fie doar o alarmă falsă, însă, în cazul în care persoana respectivă chiar suferă de schizofrenie, începerea tratamentului cât mai devreme este esențială.
Așadar, printre simptome sunt: problemele cu somnul, retragerea socială (mulți adolescenți se izolează, dar asta nu înseamnă că trebuie să fie neapărat o problemă de sănătate), scăderea performanțelor la școală sau la birou, implicare emoțională mai scăzută decât de obicei, deficit de atenție, un interes crescut pentru filosofie, religie, idei abstracte. De asemenea, pot apărea halucinații, idei delirante, tulburări de mișcare, anxietate și teamă.

O minte sclipitoare
Poate că ai impresia că nu știi nimic despre schizofrenie. Dar sunt sigură că ai văzut A Beautiful Mind. Eroul principal al filmului era diagnosticat cu această afecțiune. Îți amintești? Halucinațiile, ideile delirante, teama?

Halucinațiile (auditive, vizuale, olfactive etc.) sunt simptomele cele mai des responsabile pentru unele episod de violență și alte acțiuni imprevizibile. Ele sunt asociate cu ideile delirante (convingeri false la care pacientul nu renunță în ciuda dovezilor celor din jur). Persoana se poate simți amenințată, persecutată, urmărită, spionată. Poate să creadă că anumite gesturi, comentarii, melodii auzite sau văzute la televizor sau la radio îi sunt adresate în mod special. Că gândurile îi sunt controlate. Că e foarte faimoasă, foarte bogată sau că are anumite puteri.

Partea plină a paharului: schizofrenia se tratează
Viața unei persoane care are simptomele de mai sus și care nu urmează tratament nu poate fi deloc ușoară. Cei afectați de schizofrenie pot deveni violenți, își pot face rău lor înșiși sau celor din jur din cauza realității lor, atât de diferită și de distorsionată.
Deși vorbim despre o boală cronică, care nu se vindecă, vestea bună este că există tratament (medicație şi psihoterapie), însă acesta trebuie urmat constant, cu regularitate, pe întreaga durată de viață a pacientului. Medicaţia îi permite pacientului să-și ţină boala sub control, să fie independent, să aibă un job, să studieze, să-și întemeieze o familie.
Psihoterapia poate reduce simptomele, însă trebuie asociată cu medicamente – care dau rezultate, în special dacă tratamentul este început cât mai aproape de debutul bolii. Există două variante: medicamente orale, care trebuie luate zilnic, și injectabile – cu eliberare prelungită și care se administează la diverse intervale de timp, în funcție de recomandările medicului. Și, poate cel mai important: tratamentul injectabil oferă medicului și familiei pacientului certitudinea că acesta nu a întrerupt medicația – cum se poate întâmpla în cazul pastilelor ce trebuie administrate zilnic. Unele persoane uită sau evită să își ia medicamentele în fiecare zi.

Te poți gândi că, în cazul în care un pacient care suferă de schizofrenie nu își ia medicamentele, își va relua tratamentul, iar acea întrerupere nu-l va afecta. Numai că nu e deloc așa. Întreruperea medicației duce la o recădere, adică un nou episod cu halucinații, idei delirante și/sau agresivitate. Iar, recăderea înseamnă efecte ireversibile asupra creierului.

S-a constatat că pacienții care întrerup tratamentul cu medicamente pe cale orală pot avea o recădere în doar câteva zile, în timp ce aceia care întrerup tratamentul injectabil pot avea un nou episod chiar și după câteva săptămâni.
Bineînțeles, indiferent de situație, reluarea tratamentului este necesară.

Ce am învățat
Sunt multe lucruri pe care le-am aflat din campania „Ascultă ce vezi”, dovadă și că am scris mult, deși mi-am dorit să sintetizez. Totuși, pentru mine cel mai important e să conștientizez că această boală există (și afectează, la nivel european, 1% din populație, adică 3,7 milioane de persoane) și să recunosc simptomele ei – sau, cel puțin, să știu când ar trebui să-mi pun întrebări.

Orice modificare vizibilă, nenaturală, a modului de a gândi și a comportamentului unei persoane reprezintă un motiv de îngrijorare – în special dacă starea respectivă persistă.

Dacă este diagnosticată la timp și dacă urmează tratamentul recomandat de medic (fie cel pe care orală, fie cel injectabil), o persoană care suferă schizofrenie poate duce o viață independentă.

*înregistrarea a fost realizată cu sprijinul unui colaborator al studioului de înregistrare

The post Percepții diferite, realități distorsionate și o afecțiune care debutează între 15 și 35 de ani appeared first on Mara Coman.

E o zi obișnuită în care mă trezesc (prea) dimineață, duc fetițele la școală, mă apuc repede de lucru, scriu multe mailuri, dau telefoane, mă grăbesc spre o întâlnire. Ziua decurge cumva conform planului: bifez o parte din lucrurile de pe to do list – însă nu pe toate… – , alerg din nou la școală. Port pantofi sport, deci fetițele mele sunt fericite că ne ținem de mână și alergăm pe trotuar. Ne oprim să facem câteva cumpărături, apoi ajungem acasă. Mai lucrez puțin înainte să pregătesc masa. Ziua e pe sfârșite și pe mine mă bântuie niște întrebări: Câte din lucrurile pe care le-am făcut astăzi au fost așa cum am vrut eu? Și cât de des fac ceea ce trebuie să fac, nu neapărat ce vreau?

Nu e prima dată când mă gândesc la toate astea. Însă, de la o vreme, sunt mult mai atentă la balanța dintre ce trebuie să fac și ce îmi doresc. Mai ales că am făcut destul de multă vreme ce trebuie, ce se cade, ce e frumos și ce-și doresc alții de la mine.

Dacă îmi rămânea o oră liberă înainte să adorm, trebuia să lucrez.
Dacă dormeam și mă suna cineva cunoscut, trebuia să răspund.
Dacă era Crăciunul, trebuia să mă duc acasă, la ai mei.
Dacă mă deranja comportamentul cuiva din familie, trebuia ca eu să fiu cea politicoasă.
Dacă mă înfuriam, trebuia să încerc să mă liniștesc, și nu să țip.

Și-ntr-o zi am țipat. Eram atât de furioasă, că am uitat de toate regulile. Apoi, într-un an, am avut alte planuri de Crăciun. M-am revoltat când cineva s-a purtat nepotrivit cu mine. N-am mai fost politicoasă cu cei despre care credeam că nu merită asta. Și mi-am pus telefonul pe silent înainte să adorm. Nu trebuie să răspund. Doar pot, foarte bine, să sun înapoi, atunci când sunt eu disponibilă.

OK, știu că cele de mai sus pot părea niște nimicuri. Poate că tu faci lucrurile astea în mod natural. Însă, în cazul meu, sunt niște pași mici cu care am încălcat, practic, niște reguli – stabilite, de altfel, tot de mine. A fost nevoie să fac pașii ăștia ca să-mi reamintesc că eu hotărăsc ce trebuie și ce nu. M-am simțit mai liberă și mai fericită atunci când nu m-am mai gândit, ca de obicei, la ce trebuie să fac acum, ci la ce vreau să fac acum. Bineînțeles că există și limite, că nu pot aplica principiul ăsta în orice zi, în orice moment. Însă am reușit să fiu mai flexibilă cu mine însămi, să fiu mai atentă la ce-mi doresc, să fac mai des ce vreau eu și mai puțin ce așteaptă ceilalți de la mine. Și mi-a trebuit destul de mult timp să pun asta în practică. La 20 de ani, nu mă gândeam la astfel de lucruri. Deh, cred că vin cu vârsta :).

Așa cum spuneam la început, mi-am amintit de toate astea după o discuție despre o asigurare de viață care – pentru că de aici a venit declicul – se numește Așa cum vrei tu și care a fost lansată de Metropolitan Life la finalul lunii aprilie. E ca un fel de centură de siguranță pentru prezent, dar și ca o investiție pentru viitor și, foarte important, un produs flexibil: îl poți configura după nevoile tale proprii. Așa cum vrei.

Să vorbim întâi despre protecție și despre sănătate. Asigurarea despre care vă povestesc oferă o mulțime de optiuni de protecție pe care le poți selecta dintr-un meniu foarte clar. Este ca acel moment în care mergi la restaurant și știi exact ce îți dorești, iar dacă nu știi, primești niște recomandări bune din partea personalului specializat, care te ajută să iei o decizie. Acest meniu poate include, în cazul asigurării, tratamentul de specialitate în străinătate (poți primi până la 1 milion de euro pe an) sau o sumă asigurată de până la 800.000 lei atunci când apare o afecțiune gravă. Există opțiuni în care primești sume importante pentru spitalizare, ceea ce înseamnă că vei putea să alegi să te tratezi în orice clinică vrei, fără să ai grija costurilor. Dacă evenimentul pentru care decizi să te asiguri nu are loc, pe parcursul contractului primești chiar înapoi o parte din sumele plătite. Toate aceste lucruri nu fac decât să crească simțitor gradul nostru de confort, iar dacă te gândești la planurile pe termen lung, ai chiar opțiunea de a investi fie pentru studiile universitare ale copilului tău, fie pentru obținerea unui venit suplimentar la vârsta pensionării, pentru a nu deveni o povară pentru cei tineri.

Ca să rezum, e un instrument care te sprijină atât în momentele dificile ale vieții, cât și în cele frumoase. Un produs transparent, cu costuri la vedere, pe care ți-l poți configura în funcție de dorințele tale. Nu pentru că așa trebuie. Ci pentru că așa vrei tu.

The post Cum vreau eu appeared first on Mara Coman.

Eu nu sunt genul de om care-și face liste (ca să nu le spun rezoluții – de la resolutions – , ca-n limba noastră înseamnă altceva) la început sau la final de an. Doar că de data asta au venit peste mine. Întâi a fost doar ideea, și aproape c-am râs de mine: „Pfff, Mara, după ce că ai un to do list care nu încape într-o zi, te pomenești că acum vrei să-ți faci un to do list pentru tot anul!” N-am ajuns chiar acolo, nu mi-am pus pe hârtie o mie de lucruri pe care aș vrea să le fac. Ci chiar am început să le fac, fără nici o listă afișată pe frigider.

Mă rog, e posibil ca asta să fie o introducere care să creeze prea multe așteptări. Pentru că n-am făcut – și nu mi-am propus – ceva senzațional. Nu m-am înscris la doctorat și nici n-am pornit vreo revoluție. Ci doar am făcut curat. Curățenie. Ordine. Adică: am terminat cărți începute și abandonate. Filme puse pe pauză. Word-uri cu câteva rânduri pe care le-am finalizat. Pe altele le-am aruncat la gunoi. Ăsta a fost doar  un preambul ca să ajung la categoria mai grea: aia cu oameni.

Am mai scris pe undeva despre oameni și despre cum nimic nu mă mișcă nimic mai tare decât prietenia sinceră, necondiționată. Mă impresionează zdravăn, mă bucură și mă împlinește. Doar că am avut parte și de ceilalți – cei care pretind a fi ceva ce nu sunt. Pe cât de mult mă impresionează primii, pe atât de mult mă pot înfuria cei din urmă. Dar, în final, știu că totul depinde de mine și că e preferabil să apăs butonul de unfriend (și nu, nu la cel de pe Facebook mă refer 🙂 ). Iar oamenii respectivi pot să-și afișeze zâmbetele false în altă parte. Pare un exercițiu logic, dar nu e neapărat ușor: uneori doare să vezi că ai avut de-a face cu un zâmbet fals, cu un”prieten” care e acolo doar când îi convine lui și cu drame cusute cu ață albă, care să-ți atingă coarda sensibilă.

Am tras linie și se pare că oamenii frumoși și sinceri de lângă mine sunt mai mulți decât ceilalți. Lucky me. Și m-am gândit că ar trebui să le mulțumesc doar celor din prima categorie. (N-o s-o fac neapărat aici, că doar ne vedem în viața reală, nu doar pe net.) Dar mi-am dat seama că greșesc: dacă n-ar fi fost și ceilalți – cei prefăcuți și falși, cu discursuri menite să impresioneze, cu issues inventate ca să se scuze (mai ales față de ei înșiși) și mizerii ascunse sub preșul de la intrare  – poate că n-aș fi știut să-i apreciez cum se cuvine pe cei care-mi sunt cu adevărat prieteni. Așa că mulțumesc pentru toate lecțiile neplăcute și nesolicitate. Nope, I did not enjoyed them, dar e clar că am avut ceva de învățat din ele. Și uite-așa, fără vreo intenție, tot voi m-ați convins să fac curat chiar și-n sertarele alea pe care nu aveam de gând să le deschid.

Parcă-i mai plăcut să începi anul după ce ai făcut curățenie. Am senzația aia plăcută, ca atunci când calci pe zăpada neatinsă. Nu știi pe ce pășești, dar decizi că trebuie să mergi înainte.

The post Curățenie appeared first on Mara Coman.