Chiar dacă am dedicat revistelor cei mai mulți ani din cariera mea, la un moment am lucrat și în PR, într-o companie mulținațională. Povestea e așa: după 4 ani petrecuți la primul meu job, cel de redactor la revista Unica, în 2004 m-am angajat la L’Oréal România.

A fost o schimbare destul de mare și de importantă raportat la vârsta și experiența mea de atunci. Și, în același timp, a fost un job în care am învățat enorm și m-a ajutat să cresc.

M-am întors apoi în lumea revistelor, m-am ocupat de lansarea Glamour în România, după care am rămas în domeniu, a urmat Marie Claire și a urmat acel rise and fall al presei upmarket. Dar, pentru că am lucrat în continuare în zona de lifestyle, m-am revăzut în multe ocazii cu colegii de la L’Oréal. Cu unii dintre ei am colaborat, cu alții am legat chiar și prietenii.

Acum, însă, am fost invitată la un fel de workshop care a avut loc chiar în noul sediu L’Oréal. Eram foarte curioasă să aflu care sunt noutățile din zona de beauty și, recunosc, nu m-am gândit nici o secundă la cum arată birourile.
N-aveam nici un fel de așteptări: birouri de multinațională, cum să fie?! Am verificat adresa, am pus pe waze, amajuns târziu și abia când am intrat și m-am uitat în jur am înțeles de ce întâlnirea avea loc acolo – și nu în vreo locație închiriată.

Sunt, probabil, cele mai frumoase birouri pe care le-am văzut în România. O singură dată am mai zis wow când am vizitat sediul unei companii (iar asta se întâmpla acum câțiva ani, în Billund, Danemarca, la sediul Lego).

Acum, la L’Oréal, nu pot spune doar că mi-a plăcut locul – se observă imediat că a fost amenajat cu o firmă de design interior.

Dar, mai important, e gândit pentru ca oamenii să se simtă bine: cu birouri open space, dar și cu locuri unde pot lucra unul sau doi oameni care au nevoie de liniște. Cu locuri de luat masa – când am ajuns noi, era fruit day – , chiar și cu o sală specială pentru masaj.

Practic, prima dată, după foarte mulți ani, m-am gândit că mi-ar plăcea să lucrez într-un astfel de loc. Care, pe lângă impresia artistică, este și cea mai sustenabilă clădire din București.

Pe scurt, despre sustenabilitate și inovație.

În timp ce urmăream informațiile despre grupul L’Oréal și diviziile sale m-am gândit cât de mult s-a schimbat discursul în ultimii ani. Dacă înainte formulele performante ale produselor erau punctul culminant al noilor lansări, acum li s-au adăugat alte două teme majore: device-urile de beauty și sustenabilitatea.

Gadget-urile lansate în domeniul frumuseții au început deja să ne schimbe obiceiurile de îngrijire. Rouge Sur Mesure de la Yves Saint Laurent îți creează o nuanță personalizată de ruj – ceva la care nici nu visam cu niște ani în urmă.
Lancome va lansa și în România un device pentru microneedling acasă, iar Kerastase și Vichy au aparate care diagnostichează scalpul și îți spun de ce produse are nevoie părul tău. Iar acestea sunt doar câteva exemple.

Sunt foarte multe de zis și despre sustenabilitate. Mă rezum doar la a menționa ambalajele cu mai puțin plastic cu care ne-am obișnuit de câțiva ani și la multe produse care vin în pack-uri special create pentru „refill”, inclusiv pentru parfumuri. Nu cumperi din nou o sticluță cu parfum, ci o reumpli pe cea de acasă.

Sigur, e nevoie și de consumatori care să înțeleagă importanța unui gest care pare mic. Dar eu am încredere că vor fi din ce în ce mai mulți oameni care vor face asta.

Vizita asta la L’Oréal a fost, pentru mine, și un pic emoționantă. Pe lângă toate cele de mai sus, m-am întâlnit cu foști colegi care încă lucrează acolo. Da, după 20 de ani! Toți sunt acum manageri de divizie, au funcții de conducere importante, coordonează echipe întregi.

Văzându-i, am dat un pic timpul înapoi, m-am întrebat cum au zburat anii și mi-am dat seama că n-aș fi crezut niciodată că ne vom întâlni în formula asta, două decenii mai târziu.

Foto principală: Unsplash +.

The post Tu ce făceai acum 20 de ani? appeared first on Mara Coman.

E drept că în ultimii ani pe care în postura de angajat mi i-am petrecut în niște companii foarte preocupate de tăierea costurilor. Asta înseamnă că orice curs sau deplasare era intens discutată din punct de vedere financiar; uneori, aproape că erau trecute cu vederea beneficiile pe care un curs, un training, o conferință le-ar fi adus, atât pentru companie, cât și pentru oamenii ei.

Acesta e motivul pentru care, când am răsfoit raportul de sustenabilitate lansat de PENNY pentru 2022 (da, l-am răsfoit, că are 250 de pagini!), m-am oprit la capitolul legat de dezvoltarea angajaților. PENNY spune că acesta e un pilon important și că recunoaște că angajații au un rol principal în succesul business-ului.

Cifrele sună bine: compania are peste 6500 de angajați activi în care a investit peste 150.000 de ore de instruire. Rata de promovare internă pentru poziții de management este de 75%.

Am vrut vorbesc cu cineva din interior, cu un om din acești peste 6500 care să-mi spună cum s-au tradus aceste lucruri pentru el. Cum și dacă a beneficiat de acele ore de instruire, dacă a avut o șansă de promovare.

Acesta e motivul pentru care am cunoscut-o pe Mariana Bunea, care lucrează la PENNY de 11 ani. Job-ul ei actual e cel de project manager pe space planning în departamentul de marketing.

Mariana mi-a povestit că lucra într-o societate de avocatură ca asistent manager și traducător atunci când a văzut anunțul de angajare la PENNY. Nu voia să-și schimbe job-ul, dar i s-a părut interesantă poziția de trainee: se adresa tinerilor absolvenți de facultate.

Trainee înseamnă că, timp de un an, aveai parte de un an întreg de training și lucrai în mai multe departamente ale companiei, în funcție de interesul tău. La final, urma să spui unde ți-ar plăcea cel mai mult să lucrezi și primeai o ofertă în funcție de locurile disponibile.

Mariana a trecut de toate etapele interviului. A început să lucreze întâi în magazin – mai exact, în trei magazine diferite. Apoi, în departamentul de HR, la achiziții, vânzări, marketing și, în final, în depozit, unde a învățat despre logistică și expediție.
Practic, la finalul anului avea o idee clară despre ce înseamnă retail.

După această perioadă a lucrat întâi ca asistent în online marketing, apoi a fost promovată pe poziția de  specialist marketing. A intrat în concediul de creștere a copilului, dar s-a întors în aceeași companie.

Am întrebat-o de ce și mi-a spus că aici a găsit încredere. A găsit oameni care i-au dat șansa să facă în pas înainte în familie, care au susținut-o când a primit o poziție nouă, care i-au asigurat traininguri când a avut nevoie de ele. “Aici am crescut, aici m-am maturizat. Sincer, e o a doua familie”, îmi spune.

Știu că e un truism, dar o cred. Din felul în care vorbește simt că îi place mediul, că îi place ce face. Și știu, din proprie experiență, că nimeni nu stă 11 ani într-o companie în care nu se simte valorizat.

OK, veți putea spune că am vorbit doar cu un om din cei peste 6500 de angajați PENNY. Și așa este. Dar e un etalon; e cineva care a beneficiat de acele ore de instruire, care a fost promovat din interior. E persoana care ne ajută să înțelegem ce reprezintă acele cifre din raportul de sustenabilitate al companiei.

V-am spus deja că e un document foarte stufos, dar vreau să mai menționez câteva lucruri care sunt de lăudat:

• Investiția în comunitate

PENNY e alături de Habitat for Humanity alături de care a inaugurat un centru care are rol de afterschool pentru copiii din două comunități vulnerabile din Buftea. O cantină și o bucătărie pentru acești copii – care nu pot învăța dacă le e foame – vor fi finalizare curând.

• Reducerea risipei alimentare

E un subiect care ar trebui să ne preocupe pe toți și recunosc că mă bucur să văd că magazinele care vând produse alimentare caută soluții. Una dintre ele este parteneriatul cu bonapp.eco, o aplicație care conectează consumatorii cu retailerii care oferă produse alimentare ce se apropie de expirare la preț redus.
Sigur, nu e singura inițiativă luată la acest capitol, dar mi se pare o informație de interes, mai ales că oricine își poate instala aplicația.

Deseori mi-au ajuns în fața ochilor informații despre rapoarte de sustenabilitate ale diverselor companii. Le-am deschis rar, descurajată și de faptul că sunt stufoase. Dar sunt și utile: ne ajută să înțelegem ce rol și ce impact au anumite companii în societate – lucruri pe care nu le vedem neapărat când intrăm într-un PENNY, la cumpărături.

Mai mult decât atât, un astfel de raport ne face să sperăm. În schimbare și, până la urmă, într-o lume mai bună.

Acest articol face parte dintr-un parteneriat cu PENNY România.

Foto principală: Unsplash+

The post Angajați, promisiuni, fapte și o lume mai bună appeared first on Mara Coman.

Am avut dintotdeauna o pasiune pentru accesoriile de birou. Mi-am cumpărat mereu lucruri frumoase și care să-mi facă mai plăcut timpul petrecut lucrând.

Pot sta cu orele într-o papetărie și, dacă nu m-ar interesa costurile, aș ieși de acolo cu tot felul de stilouri, cerneală, markere, agende, mouse pad-uri, creioane și ascuțitori.

Deși le reînnoiesc mai rar, sunt atentă și când îmi schimb tastatura și mouse-ul. Am nevoie nu doar să fie frumoase, ci și performante.

Să preia comenzile imediat și să-mi placă să apăs pe taste. Să nu zgomotoase, dar să aibă un sunet, un click, chiar dacă abia perceptibil. Să nu aibă taste “tari”, dure, dar să se miște rapid și cu o doză de grație 😊.

Lăsând la o parte poezia, sunt convinsă că știți exact senzația despre care vorbesc: e acel simț tactil important mai ales când folosești un obiect timp de opt ore pe zi.

Cum nevoia de confort e comună tuturor celor care își petrec multe ore în fața computerului, Logitech a lansat Wave Keys și Wave Keys for Business, un model de tastatură wireless în două variante a cărei principală calitate este ergonomia.

Practic, Wave Keys are un design curbat compact, formă care te ajută să tastezi mai ușor, și un suport integrat pentru încheietura mâinii care asigură comoditate în utilizare pe tot parcursul zilei.

Acest suport seamănă cu o pernuță – e moale, plăcut la atingere și oferă sprijin mâinii. Datorită lui, palma, încheietura și antebrațul stau într-o poziție corectă, naturală.

Așa cum probabil vă așteptați de la un produs marca Logitech, Wave Keys nu e doar frumoasă și ergonomică. E un produs de calitate, compatibil cu mai multe sisteme de operare, care poate fi conectat prin Bluetooth sau prin receiverul Logi BOLT (pentru cine își dorește o securitate sporită).

Foarte util mi se pare faptul că tastatura poate fi conectată la trei dispozitive în același timp (de exemplu, și la tabletă, și la un Mac, și la un PC) și te poți comuta de la un dispozitiv la altul cu o simplă apăsare de buton.

Tastatura cea nouă este cel mai recent produs lansat în seria ERGO de la Logitech, alături de mouse-ul ergonomic Lift Vertical (se numește așa pentru că da, e vertical, și e mult mai odihnitor să lucrezi cu el) și alte produse create pentru confortul la locul de muncă.

Vreau să subliniez și faptul că aceste calități ergonomice sunt testate în mai multe etape; Logitech are ca scop crearea unor produse care îmbunătățesc viața oamenilor, motiv pentru care are și un laborator special unde studiază ergonomia. Însă produsele lor au fost aprobate și de o entitate americană independentă: US Ergonomics.

Încă un lucru de apreciat: Wave Keys are certificat neutru în carbon, la fel ca restul produselor Logitech, iar ambalajul din hârtie provine din păduri certificate și din alte surse controlate. Piesele din această tastatură includ plastic reciclat.

Pentru că v-am spus că Wave Keys există în două variante, vă spun și câteva cuvinte despre Wave Keys for Business, un produs ergonomic pentru cei care caută o tastatură comodă cu tastare facilă instantanee.

Este echipată cu tehnologie wireless securizată Logi Bolt, permițând echipelor IT să furnizeze un produs confortabil și ușor de folosit, cu asistență globală pentru utilizatori  în Windows, macOS, Chrome OS și alte sisteme de operare de top.

Poate v-a trecut prin cap această întrebare în timp ce citeați despre calitățile unei tastaturi ergonomice. În primul rând, mie mi se pare important orice lucru care-ți face orele de muncă mai plăcute.

Dar, lăsând asta la o parte, postura pe care o avem la birou ne influențează sănătatea. Când zic postură mă gândesc în special la poziția spatelui (mai ales că eu nu stau drept), însă chiar și felul în care ne ținem mâinile ne poate crea probleme.

Acum vreo câțiva ani, un prieten mi-a spus că e în concediu medical din cauză că-i amorțea mâna dreaptă. S-a dus la mai mulți doctori și, în final, la neurolog. După diverse investigații, neurologul i-a recomandat să stea mai puțin la birou, în fața computerului.

Practic, felul în care-și ținea mâna pe birou, pe tastatură și pe mouse afectase un nerv. Avea nevoie urgentă de repaos.

Sunt niște ani buni de atunci, nu cred că existau tastaturi ergonomice; sau, dacă existau, eu nu auzisem de ele.

Dar n-am uitat această întâmplare pentru că m-am întrebat ce aș avea de făcut dacă m-aș trezi într-o situație similară. Sunt jurnalist – în mare parte a timpului, scriu sau mă ocup cu diverse alte task-uri pe care le fac tot din fața computerului.

V-am povestit asta pentru că uneori am senzația că tratăm accesoriile ergonomice ca pe un moft. E bine să știm că ele nu au doar rolul de a ne oferi un plus de confort și de plăcere, ci sunt gândite și pentru a ne ține la distanță de eventuale probleme de sănătate.

Pasul 1: Intrați pe contul meu de Instagram, @maracoman

Pasul 2: Imediat ce identificați în feed postarea despre produsele Logitech (e simplu, veți recunoaște imediat fotografia) veți găsi toate detaliile.

Pe scurt, dați follow contului meu, dar și contului @logitech și lăsați în comentarii răspunsul la întrebarea: Pentru cine doriți acest premiu și cum credeți că vă va face orele de birou mai plăcute?
Nu uita să dai tag altor doi prieteni care ar putea fi interesați.

Voi anunța câștigătorul în stories, dar și printr-un comentariu la postarea de pe Instagram și prin mesaj privat, tot pe Instagram. Dacă nu-mi răspundeți în 48 de ore, voi extrage pe altcineva.

Premiile vor fi trimise prin curier, oriunde pe teritoriul României.

Acest articol a fost scris în colaborare cu Logitech și conține opiniile mele sincere despre acest brand și despre produsele nou lansate, pe care le-am testat.

Foto: Logitech.

The post Produsele ergonomice: moft sau necesitate? appeared first on Mara Coman.

Când s-au închis revistele la care am lucrat ceva mai mult de 20 de ani am decis să continui pe cont propriu. Să fac cam același lucru: conținut de lifestyle, dar pentru mine. Am povestit aici despre călătoria mea în lumea revistelor tipărite într-un articol scris chiar la începutul aventurii mele pe cont propiu.

M-am uitat deseori înapoi și n-am regretat niciodată, cel puțin până acum, decizia de a lucra pentru mine. Cu toate astea, sunt plusuri și minusuri. Despre ele vreau să scriu; le las aici pentru că sunt curioasă dacă v-ați lovit și voi de ele, dacă le-ați găsit o rezolvare sau vreo perspectivă care să le pună într-o altă lumină.

– chiar dacă muncesc mai mult decât înainte, o fac cu mai multă plăcere. Accept proiectele în care mă regăsesc și rareori mă aflu în situații în care nu mă simt confortabil. Sunt norocoasă, sincer, că fac ce-mi place. Nici nu cred că aș mai putea să-mi petrec atâtea ore muncind ceva ce nu mă pasionează;

– știam că e posibil ca unele branduri să nu mai lucreze cu mine dacă nu mai reprezint o revistă de renume. Mi-am setat așteptările ținând cont de asta. Din fericire, sunt foarte puține branduri și agenții care m-au ignorat :). Din contră; am avut parte de colaborări cu branduri foarte frumoase, care nu mai erau interesate de apariții în print, dar cu care am făcut proiecte pe blog și în social media;

– am parte de mai puțină încrâncenare și discuții în contradictoriu. Asta și pentru că îmi raportez mie însămi :). Nu mai bombăn că șefa mea nu înțelege revistele de modă sau că-mi taie bugetul editorial, nu mai duc nici lupte de lămurire cu alte departamente ca înainte, când orice problemă se spărgea în capul echipei editoriale;

– nu mai cer voi nimănui să… nimic. Poate sună copilăros, dar, după atâția ani petrecuți în postura de angajat, libertatea e foarte dulce. Și încă mă bucur de ea. Nu întreb pe nimeni dacă pot pleca la doctor sau la cumpărături în timpul programului. Dorm o oră dacă sunt ruptă de oboseală. Plec într-un press trip dacă îmi place. Îmi iau concediu fără să mă intereseze câte zile libere mai am;

– am crescut. Nu în greutate, nu în vârstă, ci profesional. Nu mă gândisem vreodată să fac vreun fel de conținut video, dar acum îmi vine natural. Pe lângă textele și fotografiile cu care mă obișnuisem deja, am făcut interviuri live și am moderat un podcast – această ultimă experiență mi-a plăcut tare mult și nici măcar nu-mi trecuse prin cap că m-aș putea simți atât de bine într-o astfel de postură;

– nu am o redacție (nu încă :), pentru că aș cam avea nevoie), dar am o comunitate. E flatant să văd că oamenii interacționează cu postările mele, comentează, pun întrebări, îmi scriu emailuri sau mesaje private. E ca un fel de combustibil pentru mine – altfel, nu cred că aș putea continua.
Și da, mă întreb câteodată ce-am făcut să vă merit.

– muncesc mai mult decât înainte. Știu că nu se vede neapărat, dar, de exemplu, în spatele unui interviu stau câteva zile bune de lucru (nu glumesc, chiar e vorba de zile întregi – de aceea nici nu fac prea multe). Clipurile video și fotografiile îmi răpesc și ele mult timp. La fel, întâlnirile și evenimentele legate de domeniul meu;

– în foarte strânsă legătură cu punctul de mai sus, trebuie să spun că am mai puțin timp. Și nu e vorba doar despre nevoia de a sta pur și simplu, de a face binging sau de a mă plimba cu muzica-n urechi, ci și de timp de gândire. Fac o muncă de creație, am nevoie de timp, de minte limpede, de vreme pentru research, pentru citit, pentru respirat;

– simt lipsa oamenilor cu care să fac schimb idei. Când eram în redacție, cu echipa mea, aveam cu cine să dezbat diverse subiecte pro și contra. Într-un fel asta și acum, îmi sun câte un prieten și îi cer părerea. Dar nu e la fel. Pe de-o parte și pentru că doar eu îmi știu bucătăria editorială, pe de alta, pentru că nu e nimeni aici, lângă mine, zi de zi, să înțeleagă exact ce fac și cum fac;

– chiar dacă numărul zilelor de concediu nu mai reprezintă o problemă, rareori se întâmplă să nu lucrez în vacanță. Nu văd asta ca pe o corvoadă și, sincer, în concediu nici nu muncesc zi-lumină, dar nu pot să mă opresc pentru că nu am un venit constant. Nu pot să dispar două săptămâni de pe internet și-apoi să reiau tot, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Cu toate astea, sunt perioade în care simt nevoia de repaus adevărat, în care nu am nici o grijă legată de job. De obicei am parte de acest gen de pauză în decembrie, de sărbători;

– veniturile mele sunt, în mare parte, imprevizibile. E drept că știam asta când m-am aruncat în lumea micilor antreprenori, deci n-am avut vreun șoc. Dar nu e neapărat confortabil.
Când zic că sunt imprevizibile, mă refer și la numărul de proiecte plătite dintr-o anumită lună, dar și la modificările fiscale care tot apar în ultima perioadă și care au lovit micii antreprenori, ca mine – cresc impozitele, taxele, tot.

Important e că, atunci când trag linie, ies pe plus. N-am numărat plusurile și minusurile ca să le pun în balanță, e vorba de cum simt și de faptul că sunt, în continuare, fericită cu decizia asta.

Mai mult, nu sunt resemnată uitându-mă la minusurile înșirate mai sus; mă gândesc des la ele și caut soluții.

Dacă sunteți sau ați fost în aceeași situație și ați aflat ceva ce m-ar putea ajuta, vă mulțumesc de pe acum pentru orice sfat sau încurajare.

Foto: Jesse Bowser / Unsplash 

The post După un an și jumătate pe cont propriu appeared first on Mara Coman.

Când spune că job-ul ei de la Dacia-Renault are legătură cu tunning-ul, cei din jur au, de obicei, două reacții: întâi se miră că o femeie se ocupă cu așa ceva, apoi îi pun diverse întrebări despre cai-putere. Simona Albu, care lucrează în domeniul auto de aproape 30 de ani, e de mult obișnuită cu acest gen de conversație:

“Percepția e că tunning înseamnă cai-putere, dar nu e doar atât. Tunning, sau mise au point, în franceză, înseamnă punere la punct. Noi, cei din echipele de tunning reglăm parametrii din calculatorul de injecție al motorului și al cutiei de viteze astfel încât mașina să funcționeze într-un anumit fel. Trebuie să răspundă la foarte multe criterii.”

Simona știe că nici nu-mi trece prin minte ce înseamnă genul ăsta de reglaj și mă ajută cu cifre: “Sunt peste 30.000 de parametri care trebuie reglați, iar echipele noastre se ocupă de aproximativ 12.000.”

Știu că e puțin neașteptat să-mi petrec o dimineață vorbind cu o femeie despre catalizatoare și calculatoare de injecție, dar exact pentru asta sunt aici: pentru că percepția celor mai mulți e că femeile nu-și găsesc locul într-un domeniu tehnic.

Însă cei de la Dacia-Renault vor să schimbe asta și să aducă mai multe femei în echipele lor.
Așa au ajuns la noi, fetele din #AcinceaPutere, și ne-au propus să facem cunoștință cu doamnele care lucrează deja pentru această companie.

Discuția mea cu Simona Albu, care coordonează una dintre echipele de tunning, are loc la Centrul Tehnic de la Titu. În drumurile mele spre Pitești, am trecut pe lângă el de multe ori – de pe șosea vezi multe clădiri imense și o suprafață foarte mare de teren, dar cam atât.

Abia când am ajuns acolo mi-am făcut o idee despre cât de vast e locul: am avut acces în câteva clădiri și piste de test. Nu am fost chiar peste tot pentru că sunt norme stricte de securitate și, oricum, probabil că aș fi avut nevoie de o zi întreagă.

Macheta de la intrare m-a ajutat să-mi fac o idee despre geografia impresionantă a locului: 350 de hectare de piste pentru teste. Totul construit la standardele Renault, care sunt aceleași peste tot în lume.

“Centrul tehnic de la Titu este al doilea ca mărime după cele din Franța”, mă lămurește Simona. “La Lardy, în Franța, se fac teste similare cu cele de la noi, au echipament silimar cu cel de aici. De altfel, centrul a fost construit în așa fel încât orice test care a fost început în Franța poate fi continuat aici sau invers.”

La cele de mai sus a revenit Simona pe parcursul discuției noastre, în special când a întrebat-o de ce nu și-a schimbat locul de muncă în aproape 30 de ani. A zâmbit și mi-a spus din nou că, pentru un inginer din domeniul ei, e locul potrivit: dotările de la Titu nu se întâlnesc în alte părți și e fericită că-și poate face meseria într-un centru care respectă standardele internaționale.
Însă nu e doar asta: “Ce facem noi nu se vede – reglăm în calculatorul de injecție, care e un fel de cutie neagră a mașinii. Însă se simte. Și sunt tare mândră când aud colegi, prieteni, că sunt mulțumiți de mașina la care am lucrat.”

Când s-a angajat prima dată, la Dacia (Centru Tehnic de la Titu a fost inaugurat în 2010), în 1993, Simona era un tânăr inginer care lucra pe mașini cu carburator. Pentru 12 ani, a fost o singură fată între băieți:
“Nu m-am simțit inconfortabil, din contră. Am fost avantajată în echipele cu băieți. A fost mereu un echilibru: eu eram mai atentă la detalii, făceam lucruri care necesită răbdare, dar realizam testele împreună. Ne susțineam reciproc.”

În toți acești ani, Simona a ocupat diverse poziții în cadrul companiei. Până să ajungă să coordoneze echipa de tunning, a lucrat în mai multe departamente, a învățat diverse meserii specifice industriei.

Își amintește bine momentul în care coordonatorul ei – “profesorul meu de tunning“, cum îl numește – i-a propus să se ocupe de ceva nou: “M-am jelit două zile. Mă întrebam oare ce face catalizatorul, cu ce se mănâncă, oare o să fiu eu în stare să fac față? I-am mărturisit că eram nesigură, iar atunci el mi-a zis: Niciodată în viață să nu spui NU unei provocări înainte să încerci. Pentru că altcineva o va accepta în locul tău și o să te întrebi mereu cum ar fi fost dacă… . Crede-mă, de-a lungul timpului am spus povestea asta multor fete pe care le vedeam că ezită. Nici ele n-au uitat, îmi zic și acum: dacă ai ști ce bine mi-a prins sfatul tău!“

Când am întrebat-o care a fost experiența cea mai frumoasă, n-a stat pe gânduri nici o clipă:
“Să văd oamenii crescând. Am avut interviuri cu stagiari, cu studenți cu emoții. Mă regăsesc în ei, așa eram și eu la început. Le spuneam să încerce să se liniștească și să vorbim ca între prieteni pentru că eu voiam doar să aflu că știu basic-ul din școală. Restul se învață aici, suntem o adevărată școală de formare. Totul se schimbă față de ce înveți în facultate, mai ales că tehnologiile sunt noi și evoluează mereu.“

Acum, în echipa Simonei sunt 13 oameni și, surprinzător, sunt mai multe fete decât băieți. N-a vrut neapărat să angajeze fete, dar așa s-a întâmplat. Le admiră și crede că, atunci când e vorba de detaliu și de rigoare, sunt chiar mai potrivite decât băieții. A menționat la un moment dat că unele dintre colegele ei sunt atât de puternice încât merg în misiuni cu mașinile și că fac asta foarte bine.

Puternice? N-am prea înțeles de ce o femeie trebuie să fie puternică pentru a testa mașina în diverse locuri, dar m-am lămurit când am mers pe pistele de test cu Simona și colega ei, Vanessa. O brunetă cu părul lung și drept, manichiură perfectă, o tânără delicată de 27 de ani ne conduce spre un “cheson”. Un fel de cutie imensă în care mașina rămâne la temperatură constantă. Acum Vanessa testează pornirea la -20 de grade, câte sunt înăuntru.

Își conectează laptopul la calculatorul mașinii, demarează și ne ia la o tură pe pista de test. Mă uit pe monitorul laptopului ei și văd grafice, diagrame, chiar și ceva ce seamănă cu o electrocardiogramă. Toate acele cifre și date îi dau informații despre mașină.

O admir în timp ce conduce relaxată (pista e rezervată pentru noi, nu vine nici o altă mașină din față, deci nu e nici un pericol), urmărind graficele de pe laptop, se oprește, mai modifică una, alta, și ne și explică ce face și unde suntem. Pornirea din rampă, pista cu capace de canal ca la Londra, drum în pantă cu înclinație de nu știu câte grade, drum pavat și multe altele pe care nu le mai țin minte. Computerul ei întregistează parametrii configurați.

Mai târziu, în birou, va analiza datele și va ști dacă trebuie modificat ceva.

Ea e doar una dintre tinerele care merge și în acele misiuni de validare despre care-mi povestea Simona, adică pleacă să testeze mașina la munte, pe zăpadă și temperaturi reduse, la altitudine înaltă sau în țări în care e foarte cald și umiditate mare. Ai zice că se plimbă, dar, pe lângă extremele care țin de vreme, face ore întregi de teste și apoi de analiză a datelor din teren. Iar misiunile astea nu durează o zi, două, ci două, trei săptămâni.

Spre finalul întâlnirii noastre o întreb pe Simona dacă e un șef bun. E modestă și nu-mi răspunde. Îmi zice că ar trebui să-i întreb pe colegii ei.

Dar eu am adunat destule date ca să știu deja 😊. M-a impresionat plăcut că mi-a vorbit despre oamenii din echipă încă de când ne-am cunoscut. Eram în recepție și schimbam impresii despre câtă liniște e acum versus vânzoleala de dinainte de pandemie, când aici veneau în fiecare zi cei 800 de angajați.

Acum, oamenii lucrează și de acasă, și de la birou, în funcție de nevoi. Însă cei din echipa Simonei își beau cafeaua împreună în fiecare vineri dimineață, de la 8 și jumătate la 9. Pe Teams.

„Ideea asta mi-a venit la începutul pandemiei, în primele zile în care am început să lucrăm de acasă și mi-am dat seama că-mi lipsesc discuțiile amicale pe care le aveam la cafea. Așa că le-am propus colegilor să ne păstrăm obiceiul chiar și pe zoom. Nu e obligatoriu, dar se loghează toți, chiar și colegi care s-au mutat în alte echipe din companie. E jumătatea noastră de oră în care povestim lucruri care n-au legătură cu job-ul.”

Am mai aflat și despre cum îi place Simonei să dea feedback pozitiv: își felicită oamenii în ședințe la care participă toată echipa, pentru că știe, din proprie experiență, că orice reușită, cât de mică, trebuie evidențiată și apreciată. Dar nu orice șef face asta, ci unul căruia chiar îi pasă de echipa lui.

Pe drumul de întoarcere spre București m-am tot gândit cum un om reușește să-și păstreze pasiunea și fidelitatea pentru un job și pentru o companie pentru aproape 30 de ani. Pentru că din întâlnirea mea cu Simona a reieșit clar că e o femeie care muncește cu pasiune. Mi-a spus asta și textual, dar nici nu mai era nevoie: e ceva ce transpare imediat din energia, zâmbetul și pasiunea cu care mi-a vorbit despre, ei bine, calculatorul de injecție.

Foto principală: Toni Tan / Unsplash

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Femeile care conduc appeared first on Mara Coman.

Am scris articolul ăsta în minte de zeci de ori și acum, în sfârșit, o să-l las aici – era să scriu, de fapt, că-l pun „pe hârtie”.
Am vrut să-l scriu când s-a închis Marie Claire, cu doi ani în urmă; iar acum, când nu mai e nici Bazaar, am nevoie de acest closure.

Mi-am amintit, zilele trecute, cum, în clasa a X-a, am făcut revista liceului împreună cu câteva colege. A fost un proiect secret, despre care profesorii au aflat doar când au văzut rezultatul final.
Nu mai știu cum se numea și nici ce conținea – cu excepția unui text despre… flori! Parcă despre trandafir?

Mă rog, cert e că fiecare dintre noi a avut de scris câte ceva. Cu pixul, pe hârtie, desigur. Apoi am fost la tatăl unei colege la serviciu și am transcris textele pe computer. Imaginați-vă ce dexteritate aveam, că nu mai folosisem tastatura niciodată – era în 1996. Am și „paginat” revista cu niște linii despărțitoare – eu am în minte chiar și un fel de coloane, dar poate fabulez – , am printat cele patru pagini pe două coli A4, le-am capsat și gata: ne-am dus cu revista la școală, să o vindem :).

Ultima revistă a fost Bazaar, ediția trimisă la tipar în decembrie 2021. În ianuarie, compania în care lucram a decis că nu va mai publica Bazaar în România. N-a fost chiar o surpriză, având în vedere că mai mult ne târam, iar în ultima vreme totul devenise foarte dificil. Nu mai era loc de pasiune, ci mai degrabă un fel de „cum o scoatem la capăt și luna asta”.

N-am de gând să scriu vreun text plângăcios, deși sunt un pic nostalgică, pentru că asta am făcut în ultimii 21 de ani: reviste. Fix jumătate din viața mea.

Primul meu job a fost la Unica, unde m-am angajat în 2000. Apoi – după o perioadă în care am lucrat în L’Oreal, în comunicare – am fost redactor-șef la Glamour, Marie Claire și Bazaar. Am prins perioada în care Unica vindea 100.000 de exemplare pe lună. Da, s-a întâmplat așa ceva în România.

Zâmbesc când îmi amintesc că toate fotografiile se făceau pe film,  că le duceam la developat la Kodak și apoi le alegeam pe o masă special luminată, cu lupa. Pasul următor era scanarea la rezoluție mare.

În anii aceia aveam acces puțin spre deloc la băncile de imagini, așa că 90% dintre fotografii se produceau in-house. Când n-aveam modele, făceam shooting-uri cu membrii redacției. N-o să uit niciodată cum am purtat machiaj cu cearcăne pentru un articol. Nu mai știu exact despre ce era textul, probabil despre prea multe ore la job – însă îmi amintesc că eram foarte urâtă cu cearcănele alea mov :)).

Internetul nu ne oferea prea multe informații, așa că, înainte de un interviu, mă duceam în redacțiile colegilor de la TV Mania sau de la Libertatea să cer „arhiva” ca să-mi fac documentarea. Luam la rând fiecare ziar, fiecare revistă din ultimul an, până când găseam vreun interviu cu Florin Călinescu sau cu cine aveam nevoie atunci.

Uitându-mă înapoi, anii petrecuți la primul job au rămas cei mai frumoși – eram toți tineri și nici n-aveam responsabilități prea mari. Am avut șansa să învăț de la niște oameni foarte buni în meseria asta (vă știți voi, doar v-am mai spus cât a contat pentru mine). Am și azi prieteni pe care i-am cunoscut acolo, iar amintiri, cât să scriu vreo zece articole, nu unul.

Când lucram deja la Unica, mă uitam la revistele „de-afară” cu extrem de multă admirație. De fapt, în redacție, foloseam cuvântul „biblie” când ne refeream la Glamour și Marie Claire (care pe atunci nu erau publicate în România). Mă întrebam cum lucrează oamenii ăia, cum aleg subiectele, cum stabilesc temele, cum organizează ședințele foto.

Ei bine, am avut ocazia să aflu direct de la sursă: în 2006, când m-am dus la interviul pentru Glamour – la Londra, la Vogue House, în Hanover Square – îmi tremurau genunchii.

Nu-i ușor să faci o lansare de revistă. Au urmat perioade și perioade, unele cu nopți petrecute în redacție, cu ore puține de somn, mâncat puțin și prost. De-ale tinereții :). A fost greu, dar a fost frumos.

Am învățat de la cei mai buni – și nu exagerez deloc. Condé Nast, Hearst și Marie Claire Group sunt și azi cele mai importante companii de publishing din lume. Până și o conferință de trei zile îmi oferea acces la o mulțime informații, la best practices din toată lumea, idei curajoase, fotografii memorabile și puncte de vedere la care, poate, nu m-aș fi gândit. Am niște prezentări care conțin informații valoroase despre conținut și care sunt actuale și acum.

Cei mai mulți ani, adică 12, mi i-am petrecut la Marie Claire: de la lansare până la închidere. Aici am pășit cel mai mult și mai des în culisele unui titlu internațional – nu cred că exista vreo școală unde aș fi putut studia atâtea.

Am iubit să fac asta.

Am muncit cu pasiune și entuziasmul meu a durat mulți, mulți ani. A început să pălească însă când a devenit mai important și mai urgent să mă gândesc cum să peticesc în loc să-mi fac treaba mai bine.
Oricum, e clar că n-am reușit să peticesc de ajuns.

M-am întrebat de multe ori ce-o să fac când se va închide Marie Claire sau Bazaar, mai ales că știam că e vorba doar de timp. O vreme n-am găsit răspunsuri care să-mi placă. Însă m-am liniștit când mi-am dat seama că nu trebuie să reinventez nimic: doar să continui.

Așa că, în perioada următoare, o să dedic timp și atenție blogului – locul meu de suflet. O să continui și proiectele cu Secret Nipple – un spațiu artistic digital în care sunt reuniți mai mulți oameni creativi, fiecare profesionist în domeniul lui.

Acum încerc să-mi creez o nouă rutină, să învăț să-mi organizez timpul (e o adevărată provocare pentru mine) și să-mi trag sufletul după niște ani dificili. Mai ales că, la cum mă știu, o să mă avânt în tot felul de proiecte, deci am nevoie de energie și de good mood.
N-am fost freelancer niciodată – poate că era timpul.

E un nou început. În sfârșit, am lăsat fricile la o parte am decis: vor urma o mulțime de lucruri bune.

Foto principală: Cleo Vermij / Unsplash.

The post Jumătate de viață appeared first on Mara Coman.

Am ieșit într-o seară cu prietena mea, doar noi două, și-am stat la povești. Am ajuns și la cărți și-mi spunea că citise ceva de un autor român, îi plăcuse mult și a făcut un lucru nou pentru ea: l-a căutat pe Facebook și i-a scris un mesaj referitor la carte. Scriitorul i-a răspuns, era încântat, și asta a fost. Un dialog distant și politicos și, în același timp, o discuție firească între un om care apreciază munca altuia și îi și spune asta.

Mi-am amintit că și eu am dat într-o zi peste un articol superb scris, cu care am rezonat mult, și că m-am tot gândit dacă să-i scriu autorului. Până la urmă i-am lăsat două rânduri în mesageria de pe Facebook, la care am primit și răspuns.

Ajunse aici, ne-am întrebat, amândouă, de ce facem asta atât de rar.

De ce nu le spunem oamenilor că apreciem ceea ce fac?
De ce atunci când ne bucurăm de rezultatul muncii cuiva nu-l căutăm să-i spunem asta?

Am pus pe masă motivele noastre – pe care le-am și demontat rapid, de altfel. Eu am invocat timiditatea care mă împiedică deseori să fac lucruri ce par, pentru alții, firești.
Ea mi-a spus că nu credea că un scriitor cunoscut ar aprecia un feedback de la un simplu cititor – ceea ce sper că nu e adevărat, doar oamenii ăștia nu-și publică romanele doar pentru critici.

Și-apoi ne-am dat seama cât înseamnă un astfel de mesaj pentru fiecare dintre noi.
Eu mă bucur atât de mult eu când îmi lasă cineva un comentariu, public sau privat – e unul dintre motivele pentru care continui să scriu aici. Dacă n-aș avea nici un feedback, dacă n-ar interacționa nimeni cu mine și cu articolele mele, cred că aș renunța. Aș putea foarte bine să scriu într-o agendă.

Încă țin minte și cum mă simțeam acum 15-20 de ani, când, în metrou, vedeam oameni care citeau revista la care lucram. Coboram sărind într-un picior și cu o motivație mai mare decât o mărire de salariu.

Acestea fiind zise, cum tot n-am nici o listă cu lucruri de făcut în 2022, o s-o încep acum: o să le spun mai des oamenilor când îmi place ceea ce fac, indiferent că e vorba de o fotografie, o poveste, o prăjitură, un tutorial de yoga, o rochie, o idee, o poezie. E un gest simplu, care nu consumă resurse, dar care poate să dea energie și motivație unui om pentru o lună întreagă.

Are și n-are legătură cu cele de mai sus, dar, în seara aceea, tot admirasem o fată în restaurant. Am vorbit despre ea și cu prietena mea, care credea că e foarte tânără și că, probabil, nu a împlinit nici 18 ani. Oare ea o fi conștientă de cât e de frumoasă și de delicată?, m-am întrebat.
Când am plecat, am făcut ceva ce nu mai făcusem niciodată: m-am oprit o secundă lângă fata aceea și i-am spus că e foarte frumoasă.

Foto principală: Hybrid / Unsplash 

The post De ce nu le spunem oamenilor că ne place ce fac? appeared first on Mara Coman.

Dacă plecarea în Sardinia n-a fost programată cu mult înainte, vacanța în Grecia era stabilită de luni bune. Nu știam atunci ce condiții vor fi, dacă vom reuși să plecăm sau nu. Dar am tot vorbit despre ea cu prieteni buni și am visat la ea mai mult ca niciodată. Pentru că a fost prima plecare la care am îndrăznit să mă gândesc după pandemie și pentru că, îmi dau seama acum, n-am mai fost niciodată undeva pentru 10, da, zece zile.

Gândul la aceste 10 zile în Thassos, la plajă, cu nimic de făcut, m-a hrănit câteva luni, încă de pe vremea în care afară era frig și urât. Mă rog, știți exact cum e: în toate zilele alea aglomerate de la birou, sau în zilele urâte, când plouă și cerul e gri, te gândești cum o să savurezi tu vacanța de pe malul mării.

Doar că, înainte să plec, a fost o vineri.

Adică ziua de dinaintea plecării. S-a nimerit să fie vineri, putea foarte bine să fie marți sau joi. Însă era ultima zi, acea zi în care trebuie să rezolvi tot ce a rămas. Și, doh, rămăsese mult.

Sigur că-mi programasem lucrurile altfel, urma să împart task-urile de-a lungul săptămânii de dinainte de plecare, să las totul în ordine la birou, să cumpăr spf-uri spray-uri anti tânțari și pantofi de plajă (sunt pietre aici, când intri în apă), să organizez cine și când merge la pisici, să duc fetele la teste antigen etc., etc., mai adăugați voi, că sigur că vi s-a întâmplat.

Au apărut apoi două zile pline cu meeting-uri, de-am ajuns acasă frântă și-am adormit înaintea copiilor. Într-un moment de inspirație am făcut bagajul fetelor încă de marți seara. Știu, sună nebunește, toți ai casei m-au privit de parcă e ceva în neregulă cu mine, până și pisicile m-au cercetat întrebător. Dar a fost o idee foarte bună și m-a ajutat super mult în ultima zi. În care m-am trezit dimineață și m-am apucat să scriu cele câteva mailuri rămase.

Care n-au fost deloc câteva. Ca la orice job, trimiți un mail, primești un răspuns și tot așa. Plus lista de lucruri pe care voiam să le bifez. Plus bagajele mele. Teste rapide pentru fete la care am mers tot în acea vineri. Un drum care nu fusese planificat, în cealaltă parte a orașului – o oră dus, încă una întors. O întâlnire cu prietena mea, care venise pentru o zi în București și pe care n-o văzusem de doi ani.

Practic, ziua de dinainte de vacanță a fost una dintre cele mai lungi și mai aglomerate. O zi în care am încercat să fac multe și să mai adaug câte ceva, cu forța. Ca atunci când bagajul e plin, abia se închide, dar încerci să mai pui totuși încă un tricou, că poate încape.

Sigur că n-am reușit să fac tot ce mi-am propus. În final, m-am agitat, am obosit și am plecat în vacanță cu laptop și to do list.

Nici ca să vă spun că sunt eu foarte ocupată. Însă mi-am dat seama că mereu am făcut fix același lucru. Am tras într-o nebunie să termin tot ce am de făcut înainte de vacanță, n-am terminat, am plecat cu laptopul după mine și am mai rezolvat urgențele de pe unde am fost. Mereu s-a întâmplat așa.

Poate ar fi timpul să învăț ceva din asta. Să nu-mi mai sacrific somnul, ci să lucrez cât lucrez de obicei, să-mi fac bagajele ziua, și nu noaptea, să dorm destul și să plec odihnită. Să nu mai adorm instant imediat ce am ajuns la destinație, ci să mă bucur de locul în care sunt, să merg la plimbare și la cină și, a doua zi, să-mi stabilesc o oră, două, în care să lucrez de la o terasă, în liniște, așa cum fac acum.

Și-am mai scris și pentru că sunt convinsă că nu sunt singura în situația asta. Și voi plecați cu laptopul în vacanță? Și voi munciți până în ultima clipă, doar-doar reușiți să bifați tot? Și voi vă terminați bagajele la 2 noaptea? Sau ați reușit să vă relaxați și să planificați totul din timp, ca să nu faceți ca mine?

Sigur, putem povesti și despre haosul de la întoarcere, când mă simt, din nou, de parcă alerg la maraton. Dar încă nu vreau să mă gândesc la asta, că mai am un pic de vacanță.

The post Vinerea de dinainte de vacanță appeared first on Mara Coman.

Am discutat de multe ori cu apropiații mei despre cum – și dacă – e potrivit să abordezi o companie căreia să-i propui o colaborare. Sigur că, la prima impresie, răspunsul e: daaa, altfel cum ar putea să afle cine ești și cu ce te ocupi? În teorie, dacă propunerea e bună, o să fii căutat și o să lucrați minunat împreună. În realitate, nu e chiar așa. Dar nici propunerile nu sunt mereu minunate.

Dar iată că, săptămâna trecută, am primit niște mailuri de la un fotograf din Barcelona pe care nu-l cunoșteam. Ce-i drept, după acele mailuri i-am reținut numele.

E nevoie de un pic de context: având în vedere unde lucrez, primesc multe propuneri de la fotografi și stiliști care vor să-și vadă shooting-urile de modă publicate. Da. Știu că mențiunea asta vine ca un trăznet, dar mă refer la edițiile tipărite. Da, chiar dacă apar în România.
Numai că, de cele mai multe ori, propunerile astea nu sunt potrivite. Pot să vin cu explicații și argumente, dar chiar nu cred că-i interesează decât pe cei care sunt în industrie. Pe scurt, e greu să faci un shooting, așa cum ți-l imaginezi tu, să ai la dispoziție toate resursele și să se și potrivească cu o revistă sau cu alta, într-un anumit moment. Am citit multe din mailurile astea, m-am uitat la imagini, peste 90% din ele erau din cu totul alt film.

Bun. Săptămâna trecută mă trezesc cu un mail de la un destinatar necunoscut, dar al cărui subject era ăsta: Permission to close your file?
Pff, mi-am zis, Mara, ce-ai mai făcut? Ce n-ai plătit la timp? Deschid repede mailul, să văd cu ce-am greșit.

Așa că, lecția numărul 1: puneți un subject interesant.
Lecția numărul 2: ar fi bine ca textul din email să fie lămuritor și să nu te calce pe nervi.

Rândurile de mai sus – trimise de un fotograf din Barcelona, cum am aflat din semnătură – m-au băgat mai mult în ceață. Ce dosar vrea să închidă? Ce voicemail? Ce permission?
Numele nu-mi spunea mare lucru, așa că am dat search în inbox. Am mai găsit niște propuneri de la el cu invitația de a mă uita pe site-ul lui și cu niște fotografii. Emailurile erau marcate ca citite, dar nu răspunsesem la ele – și aici puteți să mă blamați, sunt o scorpie, dar serios că nu apuc, abia fac față cu mailurile la care trebuie să dau reply. Mă rog, mi-a scris de vreo două ori în 2019 și de două ori în 2020. Nu știu despre ce dosar îmi scria. M-am mirat și am uitat de povestea asta.

Trei zile după, mă mai lovește un email: Your file has been closed. Bam! Gata, am încurcat-o! L-am citit, am râs și aproape că am vrut să-i răspund.

Wow, mi-a închis dosarul :))). Avem și closure: <since it’s over>! Și două întrebări: de ce nu mă interesează fotografiile lui. Adică sigur sunt bune, sunt perfecte, sunt cele mai bune, ce e în neregulă cu mine de nu mă interesează?! Sau o fi făcut el ceva?

Moment în care, după ce m-am oprit din râs și din mirare, mi-am zis că tare greu ar fi fost să lucrez cu un astfel de om, pe care ar fi trebuit să-l calmez, să-l asigur că e minunat, că nu a făcut nimic, că nu e vina lui, că nu e nici a mea. Genul de lucruri care se rezolvă la psiholog, nu la shooting.

Mi-am văzut de treabă, că deja aveam probleme, deși era vorba de un monolog. Dacă mai și răspundeam, cine știe în ce relație complicată m-aș fi trezit. Plus că eram sigură că totul s-a terminat, după cum mi-a scris, ba mi-a mai închis și dosarul.

Ei bine, ghiciți cine mi-a scris în aceeași zi, șase ore mai târziu? Cine?
Același domn, care îmi trimite un mesaj ca și când n-a mai făcut asta niciodată și-mi spune că ar vrea să-mi trimită niște fotografii pentru revistă.
Bănuiesc că mai urmează. Sunt curioasă dacă-mi închide din nou dosarul și dacă mă expediază mai repede de data asta.

Concluzia e că i-am reținut numele, acum pot să spun că știu un fotograf din Barcelona cu care n-o să lucrez niciodată.

Foto: Devanath / Pixabay

The post Cum să (nu) faci new business appeared first on Mara Coman.

În vară se fac trei ani de când lucrez de acasă. Nu exclusiv de acasă – sunt perioade în care merg la birou, pentru că ne e mai ușor, mie și colegilor mei, să fim împreună în zilele de dinaintea trimiterii revistei în tipar. Desigur, se poate face asta și remote, cum am aflat aseară. Însă comunicarea e un pic mai dificilă: uneori, din punct de vedere grafic, nu știi exact ce vrei și trebuie să fii acolo, să încerci, să te răzgândești etc.

În anii ăștia, am fost de multe ori invidiată pentru acest lucrat de acasă. Pentru mine a fost, desigur, un mare ajutor, în special când fetele mele erau mai mici. În ultimele luni, însă, am simțit că nu mai e un deal atât de bun pentru mine și chiar îmi propusesem să schimb asta. Pentru că lucratul de acasă are și dezavantaje. Ca să poți munci de la domiciliu pe termen lung nu trebuie să fii doar foarte organizat, ci și foarte sănătos la cap. Să te trezești dimineața în fiecare zi, să te îmbraci, să te pieptăni, să pleci de-acasă și să interacționezi cu alți oameni, chiar și așa, obligat-forțat, ajută.

Anyway, m-am apucat să scriu chestia asta pentru că mă minunam cum, în primele zile de „lucrat de acasă”, în bula mea de Facebook era o adevărată veselie. Yeeey, lucrăm de acasă. OK, până aici chiar înțeleg – așa am reacționat și eu, după ani de dus la birou. Mai ales dacă ai un program strict, să lucrezi de acasă e, dintr-o dată, o minune. Chiar și în contextul ăsta, al pandemiei: ca să rămânem în toate mințile, ajută să vedem partea bună a lucrurilor.

Dar, tot în bula mea de Facebook, vedeam și oameni care nu păreau (că na, nu am de unde să știu sigur) că au vreo treabă cu lucratul – ci doar cu statul acasă. Adică anunțaseră că muncesc de la domiciliu, dar, pe de altă parte, se întreceau în postări despre:

– nu mai pot să stau în casă, mă plictisesc, simt nevoia să ies undeva (după două zile);
– voi ce-ați mai citit? n-am nici o carte bună la îndemână;
– și ce seriale mișto ați descoperit în ultima vreme?
– hai să facem o listă de activități, ce-să-faci-când-stai-acasă…

… și lista ar putea continua, dar mă opresc aici, la asta cu lista de activități, că e preferata mea. Bănuiesc că au crescut și căutările în Google cu „ce să faci acasă”. Oameni buni, voi vorbiți serios? Chiar nu aveți nimic de făcut după doar două, trei zile de stat la voi acasă?

Și, apropo, nu ziceați că lucrați? OK, din dormitor, dar nu era cu lucrat? Chestia asta mi se pare al naibii de importantă: acum se întâmplă ceva foarte grav. Nu e de joacă. Ne e în pericol sănătatea și viața așa cum o știam. Ne poate lovi o criză cum n-am mai văzut și ne putem trezi, în două luni, fără job-uri și fără variante. Știți voi, lucratul ăla de acasă? Singura soluție e să ne ajutăm unii pe alții. Respectă-ți angajatorul, cel care îți dă bani în perioada asta grea, deși nu știe dacă nu va da faliment mâine. Fă tot ce poți să îl ajuți – nu ajuți doar compania, ci te ajuți și pe tine: îți dai o șansă la o fărâmă de stabilitate în aceste timpuri în care nu știm ce se întâmplă de la o zi la alta.

Oameni buni, aceasta nu este o vacanță. Mi-e teamă să nu ajungem să spunem vreodată că perioada asta a fost cea mai grea prin care am trecut. Unii dintre noi nu pot face mai mult: nu suntem toți doctori, nu suntem asistente, nu reprezentăm companii care își permit să doneze sume de bani sau produse de igienă. Dar putem ajuta firma în care lucrăm, care s-a gândit la sănătatea noastră și care nu ne-a obligat să venim la birou (chiar dacă inițial legea îi permitea să ne cheme la program): hai să ne facem treaba cum putem mai bine în condițiile astea. Poate reușim, împreună, să trecem peste perioada asta fără să se prăbușească tot.

Menționez că…
… știu că nu toți cei care au cerut recomandări de seriale sau de cărți „nu-lucrează” de acasă. Știu că facem asta și pe timp de pace și recunosc că sunt unul dintre cei care selectează „turn on notifications on this post”, ca să nu cumva să pierd ceva. Știu și că serile pot fi mai lungi și mai plictisitoare și că unii dintre noi adună sugestiile astea pentru orele de „după program”.

P.S. Last, but not least, sunt câțiva oameni care mi-au zis, zilele astea, că vor rezista numai cei care vor reuși să se adapteze. O să tot repet asta, în special pentru mine. Și mă uit la multe business-uri care încearcă să se adapteze: restaurantele fac comenzi online și, iată, tocmai am primit o invitație la un eveniment care va avea loc online. Dacă putem, e momentul să ne susținem brandurile preferate. Vreau să cred că viața noastră nu va fi total schimbată după criză, că o să recunosc orașul, că restaurantul în care îmi plăcea să mănânc va fi din nou deschis, că magazinul în care mergeam la cumpărături se va redeschide și el, la fel și locul cu cea mai bună înghețată de fistic. Business-urile astea, și multe altele, sunt acum puse la încercare.
Dacă-ți permiți, comandă-ți acasă cina pe care, altfel, ai fi luat-o vineri seara, în oraș.

The post Aceasta nu este o vacanță appeared first on Mara Coman.