Am avut nevoie de câteva zile să mă gândesc care a fost prima mea dragoste – nu vreun flirt, nu vreo copilărie, ci prima care chiar a contat pentru mine. Am derulat în minte diverse relații și întâmplări, m-am dus cu gândul mult în trecut, chiar și în capitole demult încheiate. Și-apoi am știut.
Eram în clasa a XII-a, mă pregăteam să dau examen la Facultatea de Drept și mă chinuiam să învăț pe de rost cele 1500 de date din manualul de istorie. Treaba asta mă deranja teribil; nu pentru că trebuia să învăț, ci pentru că era acel gen de examen la care promovau cei care memorau pur și simplu tot manualul. Inclusiv notele de subsol.
Întâmplarea face că, într-una din zile am dat drumul la TV și l-am auzit vorbind chiar pe autorul cărții mele de istorie care spunea că acel manual a fost făcut “în grabă”.
Mi s-a părut foarte nedrept; am simțit că fac parte dintr-o generație de test, că cineva se joacă cu soarta mea. Urma să susțin un examen important dintr-un manual prost făcut, iar asta recunoscuse însuși autorul.
M-am înfuriat și, pentru că habar nu aveam ce să fac cu o emoție atât de puternică, am luat un pix și-o foaie de hârtie și am scris. Am trimis apoi articolul la un ziar local, din Pitești.
Nu mi-a venit să cred când, într-o zi, l-am văzut publicat.
Acela a fost momentul în care am știu ce vreau să fac.
Cei care mă citesc de ceva vreme știu probabil care a fost parcursul meu profesional. M-am angajat la o revistă la finalul anului doi de facultate, am fost reporter, redactor, apoi redactor-șef. Când revistele s-au închis, una câte una, am pus în balanță opțiunile pe care le aveam: să accept un job într-un domeniu relativ nou, dar care nu mă atrăgea deloc, sau să pariez din nou pe scris.
Am ales varianta a doua – blogul este acum job-ul meu full time – și cred că este cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată.
Dar, ca-n orice poveste de iubire, am avut și eu parte de obstacole
Știți acele discursuri în care oamenii mulțumesc familiei pentru susținere?
Ei bine, eu n-am fost în acea situație. Nu mă refer la un discurs 😊, ci la familia care să mă încurajeze să-mi urmez pasiunea.
Părinții mei erau convinși că e o toană, că treaba asta cu jurnalismul o să-mi treacă, o să mă plictisesc și că, până la urmă, o să-mi vină mie mintea la cap.
Nu că nu m-au susținut, ci îmi amintesc că mi-era chiar teamă să le spun că m-am angajat.
De altfel, taică-meu s-a făcut foc și pară când a aflat că, în loc să merg la cursuri, eu mergeam la serviciu; că, în loc să visez la o carieră de avocat, eu luam interviuri și puneam titluri pe copertă.
Mi-am terminat facultatea, mi-am pus frumos diploma într-un dosar și acolo a rămas. Nu mi-am dorit să profesez niciodată pentru că, pur și simplu, nu mi-a plăcut Dreptul. Iar eu cred că, dacă nu-ți place domeniul în care lucrezi, nu poți fi decât mediocru.
În redacția mea, însă, lucrurile stăteau altfel
Acolo simțeam că pot să evoluez, acolo schimbam idei, făceam planuri și visam la interviuri aproape imposibil de obținut. Făceam documentare, mergeam la ședințe foto, petreceam nopți întregi lângă colegii de la design și reciteam textele până când le învățam pe de rost. Eram ca peștele în apă. Nu m-am dus la serviciu cu silă, nu mă durea stomacul gândindu-mă că “mâine e luni” și deseori nu simțeam că muncesc. Nu-mi puteam dori nimic mai mult.
Același lucru îl simt și azi și zâmbesc fericită când îmi amintesc că reușesc să-mi câștig existența din scris. Și sunt mândră de victoria asta.
Pentru mine, acesta este succesul: să fac ce-mi place. Să nu fiu nevoită să lucrez într-un domeniu care nu mă atrage doar ca să primesc un salariu.
Însă, acum 25 de ani, când am publicat acel prim articol, nici prin cap nu-mi trecea că voi reuși asta.
Mai mult, scrisul mi-a adus o mulțime de împliniri: am cunoscut foarte mulți oameni, am aflat tot felul de povești, am călătorit foarte mult, am învățat să deschid uși, am ajuns în locuri “that money can’t buy”, dar în care jurnaliștii erau primiți pentru a relata cititorilor povești exclusiviste.
Nu întâmplător am scris despre dragoste în februarie
Ci pentru că e luna în care se vorbește despre iubire mai mult ca oricând. Nu contează că sărbătorim sau nu Dragobetele sau Sfântul Valentin, contează doar că avem un motiv în plus să ne amintim de lucrurile cu adevărat importante în viață.
Fiecare dintre noi are mai multe iubiri; iubim un om, o meserie, un hobby, un animal de companie. E motivul pentru care, atunci când cei de la Pandora m-au provocat să scriu despre o poveste de dragoste, mi-a trebuit ceva timp de gândire.
Nu-i ușor să alegi o iubire dintre iubiri.
Pentru a sărbători dragostea, Pandora lansează mai multe talismane din colecția Pandora Moments și un design nou pentru lanțul de brățară: o formă piramidală și inserții sferice ce captează și redau lumina. Încuietoarea lanțului are un detaliu foarte inspirat – este o inimă care are simbolul infinit în interior.
Acest nou lanț pentru brățară este cel pe care poți colecționa talismanele tale preferate, cele care vorbesc despre tine și dragostea ta. De fapt, asta le și face foarte catchy: sunt cu atât mai prețioase cu cât nu reprezintă doar un design atractiv, ci vorbesc despre iubirile și pasiunile fiecăreia dintre noi.
Talismanele Pandora Moments au o însemnătate aparte, sunt niște simboluri care ne definesc. Eu le-am ales pe cele care simbolizează dragostea: inimi, lacăte, chei, dar și diverse pietre care le fac și mai strălucitoare.
Vouă care vă plac cel mai mult?
*
Toate bijuteriile pe care le port în fotografii sunt din colecția Pandora dedicată Sfântului Valentin.
Foto: Liviu Bădiliță și Roxana Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio
Coafură: Oana Alina Ilie / Endorphin Lab
Manichiură: Hermina Dumitrache / Endorphin Lab
Flori alese cu atenție de la En Rose
Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman
