N-am găsit un apartament sau o cameră în care să avem loc toți patru, așa că am vorbit cu cei de acolo și le-am explicat care e problema. Ne-au dat detalii despre cum e locul, cât de apropiate sunt camerele, așa că am decis să luăm două, iar fetele vor avea camera lor. Le-am întrebat, desigur, parcă nu-mi venea să cred că vor fi de acord. Era prima oară când ar fi stat separat. Nu numai că le-a plăcut ideea, au fost în culmea fericirii când au auzit că vor sta singure.

Iar când am mai ajuns și-acolo și-au văzut că au televizor în cameră și suc în minibar, chiar nu au mai vrut nimic în plus. S-au asigurat că suntem foarte aproape și că pot veni la noi într-o secundă dacă au nevoie de ceva. Apoi și-au turnat suc în paharele de șampanie și ne-au spus, elegant, că suntem dismissed. Da, da, au crescut.

Mă întorc puțin în timp, cu o zi înainte să ajungem la fața locului, când cei de la hotel ne-au sunat pentru că țineau morțis să afle care dintre cele două camere va fi a fetelor. N-am înțeles de ce, nu mi se părea un detaliu important, dar m-am gândit că probabil nu vor să lase alcool în minibarul de la ele.

Buuun. Am ajuns, am văzut întâi camera fetelor, hai să o vedem și pe-a noastră. Dar domnul care ne-a primit ne-a zis că trebuie să mergem doar noi doi. Fetele, nici gând; sunt amândouă curioase și nerăbdătoare. Domnul a insistat: „Două minute, nu mai mult!”

Copilele nu prea înțelegeau ce-i așa mare problemă să vadă și camera cealaltă (de altfel, nici eu nu înțelegeam), dar omul îi dădea înainte cu alea două minute. Cum n-aveam chef de discuții prea lungi, am zis ca el, ca să terminăm odată cu check-in-ul și să ne vedem de ale noastre.

Vasilescu zice că, pe drum spre camera noastră, domnul i-a făcut cu ochiul. Eu n-am văzut, voiam doar să ajung, să-mi las bagajele și să mă liniștesc. După câțiva pași suntem în fața ușii, omul o descuie și dispare instantaneu, lăsându-ne singuri. Abia atunci am înțeles de ce o ținea una și bună că trebuie să fim doar noi doi.

Doamnelor și domnilor, nu mă mai puteam opri din râs. Bine că a plecat omul imediat, că nu m-aș fi putut abține. În fața ochilor mei era așternut un covor din petale artificiale, roșii, care voiau să le imite pe cele de trandafir. Mai mult, în mijlocul patului trona o inimă din aceleași petale, plus clasicul ursuleț de pluș. Care avea și el o inimă roșie în brațe.
Dacă în dreptul expresiei epic fail ar fi o imagine, atunci puteam să pun eu poză din camera noastră de hotel. Intenția a fost bună, dar rezultatul era ceva foarte greșit.

Am râs amândoi până ne-au dat lacrimile. M-am așezat pe petalele alea și am râs până n-am mai putut.

Oamenii au vrut să ne facă o surpriză romantică, dar a ieșit doar ceva extrem de kitsch-ios și de strident, care se mai bătea și cap în cap cu decorațiunile din cameră. Iar petalele alea artificiale arătau rău, foarte rău. Moartea pasiunii, vă zic.

Primul lucru pe care l-am făcut când m-am potolit a fost să mă asigur că n-a fost ideea lui Vasilescu, dar omul încă avea lacrimi în ochi de atâta râs și nu putea să-mi răspundă. Doar dădea din cap în semn că nu, nu el și, spre norocul lui, l-am și crezut. Când s-a liniștit și el, ne-am dat seama că avem o problemă: ce naiba facem noi cu toate petalele alea?

Pentru că ni s-a părut și mai penibil să chemăm camerista să le strângă (chiar cred că s-au chinuit un pic, la cum arăta decorul ăla!), ne-am apucat noi. Și uite-așa am stat în genunchi și-am adunat petale de pe jos, cu mâinile, că doar mătură-n camera de hotel n-aveam. Apoi a mai apărut o dilemă: unde le punem dupăce le strângem? Apropo, ce fac oamenii cu petalele de flori – artificiale sau nu – dintr-o cameră de hotel?

Am decis că nu e sustenabil să le aruncăm și că, probabil, o să mai fie refolosite, așa că le-am pus pe toate într-un sertar. Să mai dăm ocazia și altora să râdă.

Acestea fiind zise, poate-mi spuneți și voi prin ce momente romantice ratate ați trecut, ca să ne amuzăm în continuare.

P.S.: Toată mini-vacanța noastră, Vasilescu s-a întrebat oare de ce domnul de la recepție repeta că are nevoie de doar 2 minute. 🙂

Foto principală: Karsten Winegeart on Unsplash