Nu e nici un nor

 

obsedat de control

Foto: Shahariar Lenin/Pixabay

Am ascultat ieri toate speech-urile de la TEDxBucharestSalon, am fost chiar și la after party-ul de la Qreator. Aseară însă, în drum spre casă, mă bântuiau câteva povești pe care le-am auzit acolo. Ceea ce pentru mine a fost, totuși, o surpriză: deși știam că, de multe ori, discursurile TEDx pot fi extrem de emoționante, ieri nu m-am gândit prea mult la asta. Da, eram sigură că o să învăț ceva de la oamenii de pe scenă. Însă îmi imaginam mai degrabă că va fi ceva profesional și că o să plec de-acolo cu un drive care să mă facă să merg până-n pânzele albe, ceva care să mă convingă să-mi asum niște riscuri sau alte lucruri din aceeași categorie.

Doar că am venit acasă cu altfel de lecții. Dacă ar fi să le bag în niște categorii, atunci pot spune că au fost lecții despre control și despre lipsa de control.

Despre control, pentru că au fost niște momente în care mi-a fost foarte greu să-mi controlez lacrimile. Deși plâng foarte rar când mi se întâmplă mie ceva (și mai degrabă pentru că mă înfurii, foarte rar pentru că mă doare – dar asta e o poveste mai lungă), unele întâmplări mă impresionează teribil. Iar ieri, la TEDx, au fost spuse niște lucruri care ar mișca până și o statuie. De asta m-am tot întrebat la cum au știut femeile de pe scenă șă-și controleze lacrimile. Eu n-aș fi reușit.

Și-apoi a fost lecția despre lipsa controlului – o lecție grea pentru mine, care-s atât de obișnuită să știu. Ce fac, unde merg, cu cine, de ce. Poate că sună a om organizat și vrei să mă feliciți, dar, din păcate, nu e asta. Nu. Controlul e zona mea de siguranță, iar surprizele mă calcă pe nervi. Instinctiv, calculez ce urmează, ce ar putea urma. În anumite situații pot să fac, în minte, toate scenariile posibile: ce s-ar putea întâmpla dacă. E ceva teribil de obositor și, de altfel, în 99% din cazuri, e inutil.
Am ascultat ieri și povestea unei femei cu un succes profesional de necontestat, o femeie care a încercat și ea să-și planifice cariera și viața. În aproape orice etapă, începând din anii de școală, a știut unde vrea să ajungă – și a și reușit. Și-apoi a spus cum și-a pierdut fiica. A spus și ce a ajutat-o să poată să trăiască mai departe și să învețe să trăiască, de fapt, această nouă viață. Pierderea asta n-a putut fi nici planificată, nici împiedicată. A fost acel lucru care n-a putut fi controlat.

“O tragedie poate să vină oricând”, mi-a spus cineva, încercând să mă convingă să nu mai planific – și să nu mai încerc să controlez – tot. Nu ajută să fii de veghe tot timpul și, mai mult, e ceva ce te golește de resurse.

De-asta reflectam, aseară, în drumul meu spre casă, și la lipsa controlului.

 

După tot ce am ascultat ieri, mi-am amintit încă o dată cât de important e să mă bucur de  ce am. Mi-am spus că îmi e bine. E totul bine. Nu e nici un nor.
Azi-dimineață mi-am pus căștile în urechi, m-am dus la piață și-am cumpărat lobodă ca să le fac copiilor “ciorbă roz”. M-am plimbat prin piață fără grabă, am luat fructe și multe verdețuri. Am simțit că-i primăvară când mi-am făcut salată cu ridichi, mărar și ceapă verde. Am mai băut o cafea, m-am ascuns sub pătură, am scris chestia asta.
Mi-e bine și, deși n-am habar dacă o să reușesc vreodată pe deplin, încerc să fac acest exercițiu: să las viața să se întâmple, fără să mai controlez și să planific până în cele mai mici detalii.

 

P.S. Toate discursurile de ieri de la TEDxBucharest au fost interesante și conțin învățături importante. Desigur, fiecare are preferatele sale, în funcție de afinități sau de ce experiențe a avut în viață.
Dacă ar fi să fac o recomandare subiectivă, atunci aș urmări speech-urile ținute de Olivia Vereha, Mădălina Uceanu, Ilinca Păun, Andreea Georgescu și Mihaela Miroiu. Nu știu exact când, dar vor fi disponibile toate pe YouTube.

S-AR PUTEA SĂ-ȚI PLACĂ ȘI...

Comments are closed.