Iar dacă recurge la această ultimă soluție, de a face o întrerupere de sarcină, înseamnă că este, cu adevărat, într-o situație-limită. Una în care nici unul dintre noi n-ar vrea să fie.
Știu că America pare departe, însă o decizie precum cea care a fost luată zilele trecute – abrogarea dreptului constitutional la avort – trebuie să ne intereseze pe toți. Da, am zis bine, pe toți, nu doar pe toate, că doar e nevoie de doi pentru o sarcină.
Las aici contextul, foarte pe scurt, pentru că bănuiesc că-l știți deja: după decizia Curții Supreme a SUA de a abroga dreptul constituțional la avort al femeilor, fiecare stat american va hotărî dacă permite sau nu procedura avortului. Aceasta va fi interzisă prin lege în mai mult de jumătate dintre state, la cum arată estimările; în unele, decizia a fost deja luată. Sunt și state în care interdicția nu va fi ridicată nici în cazul în care sarcina a apărut în urma unui viol sau a unui incest sau dacă pune în pericol viața mamei.
Vorbim despre un drept greu câștigat de femei care a fost restricționat, paradoxal, într-una dintre cele mai respectate “democrații” din lume – America era văzută ca un tărâm al libertății. Nu știu cum va fi de acum înainte.
De ce ne afectează pe noi?
Pentru că sunt restricționate drepturile femeilor, iar ăsta e un mare pas înapoi. Apoi, asta se întâmplă acum în SUA, care e un model în atât de multe domenii. Iar din State și din Rusia sunt sponsorizate organizațiile așa-numite pro-viață, acele coaliții pro-familie – care nu vorbesc doar despre scoaterea avortului în afara legii, ci se situează și împotriva educației sexuale, și anti-divorț, și anti-LGBTQ+. Deci da, ne afectează, chiar dacă soarele a răsărit și azi din același loc și pare că totul e neschimbat.
Iar dacă America e așa departe, să fim atenți la ce se întâmplă aproape de noi: în Polonia, avortul este interzis, în acest moment, cu excepția cazurilor speciale (când e viața mamei în pericol sau când sarcina a apărut în urma unui viol sau a unui incest). Iar susținătorii mișcarii anti-avort nu vor să se oprească aici, ci vor să interzică procedura chiar și în aceste cazuri.
Până acum au reușit, în 2020, să scoată în afara legii poloneze întreruperea sarcinii chiar dacă fătul are malformații congenitale. Deci, dacă afli că bebelușul pe care îl aștepți are niște probleme de sănătate grave sau că nu va supraviețui după naștere, legea din Polonia te obligă să aduci pe lume un copil care se va chinui toată viața.
Polonia are și o politică interesantă privind contracepția de urgență, acea pilulă pe care o poți lua după un contact sexual neprotejat. Deși metoda este legală, farmacistul poate să refuze să ți-o vândă dacă e împotriva principiilor lui.
Știu că mulți dintre cei care mă citesc s-au născut după Revoluție, într-o țară în care avortul e legal și în care metodele contraceptive sunt peste tot – trebuie doar să vrei să le cumperi și să le folosești.
Dar România e o fostă țară comunistă, în care avortul și contracepția au fost interzise multă vreme. Așa s-au născut o mulțime de copii nedoriți (știți, voi, “decrețeii”), alții au fost abandonați, iar între 10 și 20.000 de femei (e o estimare, nu există cifre oficiale) au murit din cauza avorturilor ilegale, provocate acasă.
Am auzit niște povești îngrozitoare pe care nu vreau să le redau aici, dar le puteți intui. Întrebați-vă mamele și bunicile. Iar perioada aceea nu e, pentru noi, românii, chiar atât de departe; efectiv nu pot să cred că sunt oameni care au uitat de avorturile făcute pe masa din bucătărie și de tragediile din atât de multe familii.
Chiar dacă în România este legal să faci o întrerupere de sarcină la cerere, trebuie să găsești un spital și apoi un medic care să accepte. Pentru că, deși e o procedură legală, deși e un drept al nostru, sunt spitale care pur și simplu refuză. Atât de simplu: refuză – în ciuda faptului că fiecare dintre noi plătește, conform legii, o anumită sumă pentru asigurarea de sănătate. Asta înseamnă că beneficiezi de îngrijiri medicale gratuite (tocmai pentru că ai contribuit lunar, cu acel procent din salariu) atunci când ai nevoie. Doar că nu toate nevoile sunt luate în considerare: în multe spitale de stat – nu unul, nu două, nu trei, ci 60%!!! – nu se fac întreruperi de sarcină la cerere. E cumplit.
Mai las aici două articole relevante pentru țara în care trăim:
Pe de altă parte, România e țara cu cele mai multe mame din UE sub 15 ani. Ne îngrijorează cifra asta, dar nu facem nimic. Pentru că aceleași organizații care militează împotriva avortului sunt și cele care se opun educației sexuale în școli. N-o spun eu, sunt analize documentate în link-urile de mai sus.
Încotro se îndreaptă lumea?
Unde sunt eu
E clar deja, din cele de mai sus, că sunt împotriva interzicerii dreptului la avort. Consider că fiecare femeie are dreptul să hotărască ce se întâmplă cu corpul ei. Să obligi pe cineva să nască un copil nedorit este crunt. Și mai crunt e să faci asta când viața femeii este în pericol sau când sarcina e rezultatul unui viol sau al unui incest.
Știu că unii ar putea spune că sunt femei care fac avorturi doar pentru că au acest drept – și din acest motiv nu folosesc metode contraceptive. E o naivitate să afirmi așa ceva, ca să nu spun altfel.
N-am povești personale pe tema asta, n-am făcut nici o întrerupere de sarcină (și asta nu mă plasează mai presus decât cele care au făcut, chiar nu cred că e un domeniu în care avem nevoie de o ierarhie). Însă cunosc femei care au trecut prin avorturi. Nu știu nici un caz care să nu fi lăsat urme, care să nu fi durut, fizic și psihic. E o experiență care te marchează și prin care nici una dintre noi nu vrea să treacă. E clar că, dacă cineva recurge la opțiunea asta, înseamnă că trece printr-un moment foarte greu și că nu are altă soluție.
Dar să nu ai acest drept e strigător la cer. Vorbim despre o lege general-valabilă, care nu ține cont de starea ta fizică sau psihică, de veniturile tale, de relația în care ești. Nu contează dacă ai cu ce să hrănești încă un copil, dacă nu ți-l dorești, dacă ești într-o relație abuzivă, dacă ai 13 ani, dacă partenerului tău nu-i pasă de tine și refuză metodele contraceptive sau dacă tocmai te-a părăsit Trebuie să respecți legea.
Practic, interzicerea avortului prin lege NU VA ELIMINA avorturile – le va elimina DOAR pe cele sigure, făcute în condiții corespunzătoare unui act medical.
Ce urmează?
După ce restricționăm dreptul femeilor la avort, ce altceva mai urmează? Dreptul la contracepție? Dreptul la divorț? Ce rol vor avea femeile într-o societate care le obligă să nască și atunci când le e pusă viața în pericol? Vor fi doar niște trupuri folosite pentru reproducere?
Știu că toată lumea a făcut comparația asta, dar nu pot să nu menționez și eu serialul Poveștile Slujitoarei. M-am uitat la el cu un nod în gât și cu durere de stomac tocmai pentru că ce vedeam acolo (și au trecut vreo doi, trei ani de când l-am văzut) nu părea imposibil. Nu părea a fi ceva SF, ceva foarte departe de realitate. Iar ce se întâmplă acum în Statele Unite începe să semene cu povestea din serial.
Să nu uităm că nu facem copii singure
E mai simplu să ne raportăm la societățile moderne, unde există educație sexuală în școli, unde partenerii sunt responsabili și sarcinile planificate. Dar viața nu e peste tot așa: sunt atâtea căsătorii forțate, la vârste fragede, violuri în cadrul mariajelor sau bărbați pe care pur și simplu nu-i interesează dacă o femeie rămâne însărcinată. Ca să nu mai spun și despre situațiile în care metodele contraceptive dau greș.
E cazul să nu mai dăm “vina” doar pe femei pentru sarcinile nedorite și să le lăsăm dreptul de a decide pentru corpul și pentru viața lor. Și nu putem nici să ignorăm ce se întâmplă în alte țări, imaginându-ne că nu ne va atinge.
E un moment în care lumea întreagă trebuie să lupte și să fie mai atentă decât până acum la orice schimbare care poate aduce la conducere niște oameni îndoctrinați cu principii din secolul trecut.
Sper să nu ajungem și să ardem vrăjitoarele pe rug.
Foto principală: Motoki Tonn / Unsplash
Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.
Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.
***
Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman
E un punct de cotitură periculos. Se pare că regresăm… tot mai mult. Această lege va aduce suferință. Cum să obligi o femeie să păstreze sarcina rezultată în urma unui viol?! Sau dacă îi pune viața în pericol?!
Și eu mi-am pus aceleași întrebări.
Citind primele rânduri la fel m-a dus și pe mine gândul la serialul Poveștile Slujitoare. Din păcate lumea se transforma în ceva ce nu e tocmai de dorit. Nivelul educației e tot mai scăzut și impresia ca ne vom îndrepta spre tot mai rău. E vorba de controlul maselor.Nu cred în conspirații și etc dar parca se dorește controlul tot mai puternic în multe privințe al maselor prin lipsa de educație și indoctrinarea cu idei nu tocmai democrate. Avortul e una apoi vorbim de protejarea naturii dar noi tăiem păduri și vindem plante din plastic. A fost lumea în sinteza acum e în antiteza. Trăim vremuri ciudate. Parca e un ecran pe care se desfășoară imagini din filme dar acum e realitatea.
Trîim vremuri ciudate, așa e.
Mi-e tare greu să “vorbesc” despre asta, chiar și așa, în scris… Anul trecut, cam pe vremea asta, aveam în mână un test cu două liniuțe…
Apoi, la un control de rutină, la 20 de săptămâni, doctoriței mele ceva i s-a părut în neregulă, așa că m-a trimis de urgență la un specialist în imagistică, pentru o a doua opinie. Verdictul a căzut ca un ciocan în moalele capului – malformație cerebrală incompatibilă cu viața.
A urmat ceea ce se numește “avort terapeutic”. Sau “provocat”. Practic, nu chiuretaj, ci naștere provocată.
Nu vreau și nu pot să intru în detalii, dar citind ce se întâmplă zilele astea și gândindu-mă la legile din alte țări, stau și mă întreb: ce făceam, dacă eram într-una din țările alea? Mă lăsau să mor? Ce s-ar fi întâmplat cu copilul meu de acasă, cel viu și care are nevoie de o mamă vie? Nu pot merge mai departe cu gândurile…
Și nu, nici o femeie nu-și propune așa ceva 😞
Mulțumesc pentru confesiunea asta, Iulia.
Adevărul e că oamenilor care n-au trecut prin ceva similar li se pare ușor să dea verdicte. Nici nu mai știu ce să zic. Mi se pare nedrept și crunt.
Exact, ăsta e cuvântul – e nedrept. Indiferent de situație.
Sper să nu ajungă molima asta și la noi.
Din păcate va ajunge. Întrebarea e doar când. Toate premizele exista deja.
Trauma unui copil nedorit se intinde peste generatii. Eu am avut un astfel de copil la 14 ani pe vremea lui Ceausescu. Baiatul – nu ii mai pot spune astazi “iubitul” desi asa a fost- impreuna cu parintii lui au dat-o cotita, spunind ca “nu e sigur ca copilul ar fi al lui”. Parintii mei, rusinati ca au o fata gravida la 14 ani au pus capul in pamint si m-au internat la un spital in Bucuresti, sa nu se afle in oras ce si cum. Fetita mea a ajuns la “cel mai bun camin”, tot in Bucuresti. Apoi a fost adoptata. Parintii ei adoptivi au murit cind ea avea 8 ani, tatal, si 13, mama. A ramas singura, in bataia vintului. Atunci, la 13 ani, a aflat ca parintii ei erau adoptivi.
La 29 de ani a ajuns din nou la mine, dupa ceva cautari.
Am fost doua persoane mature, fata in fata, care cautau firul pierdut al legaturilor de singe si al amintirilor dintr-o viata uitata.
Anita, fata mea, e un copil traumatizat. Si eu, mama ei, sint traumatizata. Avem frici de abandon, frica de a iubi-pentru ca e similara cu abandonul care urmeaza dupa ce inima e atit de lasa incit sa iubeasca.
Anita cauta o familie, o casa parinteasca.
Insa noi, parintii ei, avem vietile si familiile noastre, in care ea nu are locul pe care si-l doreste- acela de copil. Desi nu mai este copil, evolutia ei emotionala a ramas acolo, la 13 ani.
Astazi toti bunicii ei naturali o acepta. Si tatal ei e mindru de ea. Dar anii pierduti si traumele pe care le ducem in bagaje nu ni le poate sterge nimeni, terapiile nu au cum sa stearga durerea sufleteasca.
Si, cel mai greu de dus, e ca nici astazi nimeni nu ne-a cerut iertare pentru viata noastra rupta in mii de bucatele.
A
Mulțumesc pentru confesiunea asta atât de intimă.
Cred că trebuie să vorbim despre asta ca să nu ajungem din nou acolo.