Înainte (înainte de pandemie, da), am avut foarte des senzația că fac un puzzle complicat, precum cel de mai sus. Și nici măcar n-am pus toate piesele; am mai sărit din ele, de teamă să nu te plictisesc. Problema apărea când nu găseam o piesă. Și se întâmpla des. Într-o secundă, planurile mele se duceau pe apa sâmbetei. Râdeam sau plângeam – mai des râdeam, că părea atât de absurd! Când mă calmam, mă apucam din nou să caut piese.

Tot înainte – dar nu cu mult – , am fost într-o zi în vizită la tata. Fetele mele îmi spuseseră de câteva ori că ”bunicu’ are un puzzle cu o căruță”. Mi-l aminteam vag. O vedeam mai degrabă de mama, stând în genunchi, în sufragerie, potrivind piese. Într-o zi din februarie 2020 am găsit ”la bunicu’” acel puzzle complet, pe aceeași măsuță, undeva pe o terasă acoperită. Plin de praf, dar nederanjat, cu toate piesele la locul lui, cum le aranjase maică-mea cu mulți ani în urmă. Mama s-a dus în 2012.

Fetițele mele nu și-o amintesc pe bunica. Așa că, pentru ele, puzzle-ul n-avea vreo poveste: nu era ultimul obiect care rămăsese nederanjat de când nu mai e mama. Era doar un puzzle pe care-l avea bunicu’ de când se știau și acum, dintr-o dată, vrem să-l luăm la București, te rog, mami, te rog, bunicu’. I-am făcut o poză (n-aveam cutia orginală și nici o altă fotografie ca să-l poată reface acasă), apoi fetele au pus piesele într-o pungă și l-am adus acasă. Am uitat de el.

După. Am răsuflat ușurată când s-au închiș școlile. Erau peste 30 de copii în clasa lor; în fiecare an, împărțeau cu generozitate toate gripele, virozele și păduchii. M-am trezit într-o dimineață și m-am uitat pe fereastă, pe străduța unde mașinile erau mereu bară la bară. Era pustie. Nu stau în centru, n-am avut șansa să aud imnul; doar sirenele ambulanțelor. Din nou și din nou și din nou.

N-aveam măști. Nici spirt n-aveam. Am comandat de pe Amazon, n-au venit. N-aveam mănuși. N-aveam clor. Am comandat de la Carrefour, dar nu mai era în stoc. Am trimis în tipar o revistă, dar se închiseseră toate chioșcurile de ziare. Îmi lipseau foarte multe piese dintr-un puzzle mult prea nou și mult prea greu; am plâns.

Ioana și Maria îmi tot cereau să mă joc cu ele, dar eu n-aveam chef de joacă. Mă simțeam înghesuită ca într-o conservă. Mă strângeau pereții. Gândurile nu se opreau niciodată. De unde iau spirt, de unde iau măști, de unde iau clor, de unde iau drojdie. Oare chiar îmi trebuie drojdie? Ora 13, fuck, iar e 13 – câți oameni au murit, câți s-au îmbolnăvit, ce se întâmplă în Italia. Și ele voiau să mă joc! Cui îi arde de joacă?! Abia am reușit să fac o comandă la Bringo; când vine, dezinfectez tot. Mă ustură mâinile de la atâta spălat.

Într-o zi am cedat. Am găsit un blat de lemn și le-am dat piesele de puzzle de la bunicu’. Plus poza de pe telefon. Au stat amândouă ghemuite acolo și au completat marginile.
Nu-mi amintesc exact momentul în care am trecut pe lângă ele și am pus și eu o piesă. Și încă una. Și încă una. Și-apoi s-a întâmplat o minune: gândurile s-au oprit.

De mai bine de un an, avem mereu un puzzle înșirat în living. Minimum 2000 de piese, altfel e prea simplu și ne plictisim. Pentru că nu încape pe una singură, am unit două măsuțe. Nu arată prea bine, dar am decis că e mai important să-mi fac această plăcere.

Măsuțele sunt între două fotolii și, când ne apucă pe toate trei căutatul pieselor, mai tragem un scaun. Stăm în niște poziții incomode, ne dor coatele, iar seara ne deranjează că lumina nu bate cum trebuie. Uneori nu ne atingem de puzzle cu zilele sau cu săptămânile. Alteori, fetele mai pun câte o piesă și se întorc la joacă. Mai sunt și zile în care stăm acolo ore întregi. Eu mai mult decât ele. Am senzația că-mi decupez o felie de timp doar al meu. O pauză de tot.
Potrivesc piese, doar că, de data asta, ad literam. Opresc gânduri, poate nu în cel mai recomandat mod. Îmi ofer un pic de pace când am război în minte.

În timp, m-am obișnuit: lipsesc piese din toate puzzle-urile pe care le fac.

N-aș fi scris acest text dacă nu aș fi aflat de Identăți Fragile – un muzeu al pandemiei care adună obiecte ce ilustrează poveștile noastre din această perioadă. E un muzeu participativ, cu obiecte donate de cei care au o poveste de spus. E un proiect foarte frumos mai ales pentru că adună tot felul de emoții, o imagine despre cum reușim să trecem prin niște încercări grele.
M-am tot gândit ce obiect să donez, ce poveste am de spus și așa am ajuns la ultimul puzzle pe care l-am făcut cu Ioana și Maria. Din el lipsesc patru piese. Noi dăm vina pe aspirator 🙂

Obiectele selectate vor fi expuse, în la Rezidența BRD Scena9, în perioada 15 mai – 15 iunie 2021. Dar proiectul continuă. Poți dona și tu un obiect, ai detalii aici.

Foto principală: Mel Poole / Unsplash