Lipsesc piese
Viața așa cum e
Lipsesc piese
17 apr. 2021 | 12 comentarii

Într-o luni trebuia să merg la o ședință foto importantă, pentru coperta revistei la care lucram. Am făcut rapid în minte un excel complicat pe care orice părinte singur îl știe foarte bine. Cine duce copiii la școală, cine îi ia, cine stă cu ei, la cât te întorci acasă.

Toate mi se derulau în gând ca niște story-uri de pe Instagram. Next, next, next. Am sunat pe toată lumea, am pus totul la punct.
Însă vineri seara am aflat că s-a desființat programul de after school. Puțin mai târziu, doamna care urma să stea cu fetele mi-a zis nu poate pleca de la serviciu mai devreme. Iar eu ar fi trebuit să fiu, luni la ora 12, pe plajă, la shooting. Îmi lipsea o piesă.

 

Înainte (înainte de pandemie, da), am avut foarte des senzația că fac un puzzle complicat, precum cel de mai sus. Și nici măcar n-am pus toate piesele; am mai sărit din ele, de teamă să nu te plictisesc. Problema apărea când nu găseam o piesă. Și se întâmpla des. Într-o secundă, planurile mele se duceau pe apa sâmbetei. Râdeam sau plângeam – mai des râdeam, că părea atât de absurd! Când mă calmam, mă apucam din nou să caut piese.

Tot înainte – dar nu cu mult – , am fost într-o zi în vizită la tata. Fetele mele îmi spuseseră de câteva ori că ”bunicu’ are un puzzle cu o căruță”. Mi-l aminteam vag. O vedeam mai degrabă de mama, stând în genunchi, în sufragerie, potrivind piese. Într-o zi din februarie 2020 am găsit ”la bunicu’” acel puzzle complet, pe aceeași măsuță, undeva pe o terasă acoperită. Plin de praf, dar nederanjat, cu toate piesele la locul lui, cum le aranjase maică-mea cu mulți ani în urmă. Mama s-a dus în 2012.

Puzzle făcut de mama, așa cum l-am găsit anul trecut

 

Fetițele mele nu și-o amintesc pe bunica. Așa că, pentru ele, puzzle-ul n-avea vreo poveste: nu era ultimul obiect care rămăsese nederanjat de când nu mai e mama. Era doar un puzzle pe care-l avea bunicu’ de când se știau și acum, dintr-o dată, vrem să-l luăm la București, te rog, mami, te rog, bunicu’. I-am făcut o poză (n-aveam cutia orginală și nici o altă fotografie ca să-l poată reface acasă), apoi fetele au pus piesele într-o pungă și l-am adus acasă. Am uitat de el.

 

După. Am răsuflat ușurată când s-au închiș școlile. Erau peste 30 de copii în clasa lor; în fiecare an, împărțeau cu generozitate toate gripele, virozele și păduchii. M-am trezit într-o dimineață și m-am uitat pe fereastă, pe străduța unde mașinile erau mereu bară la bară. Era pustie. Nu stau în centru, n-am avut șansa să aud imnul; doar sirenele ambulanțelor. Din nou și din nou și din nou.

N-aveam măști. Nici spirt n-aveam. Am comandat de pe Amazon, n-au venit. N-aveam mănuși. N-aveam clor. Am comandat de la Carrefour, dar nu mai era în stoc. Am trimis în tipar o revistă, dar se închiseseră toate chioșcurile de ziare. Îmi lipseau foarte multe piese dintr-un puzzle mult prea nou și mult prea greu; am plâns.

Ioana și Maria îmi tot cereau să mă joc cu ele, dar eu n-aveam chef de joacă. Mă simțeam înghesuită ca într-o conservă. Mă strângeau pereții. Gândurile nu se opreau niciodată. De unde iau spirt, de unde iau măști, de unde iau clor, de unde iau drojdie. Oare chiar îmi trebuie drojdie? Ora 13, fuck, iar e 13 – câți oameni au murit, câți s-au îmbolnăvit, ce se întâmplă în Italia. Și ele voiau să mă joc! Cui îi arde de joacă?! Abia am reușit să fac o comandă la Bringo; când vine, dezinfectez tot. Mă ustură mâinile de la atâta spălat.

copii puzzle
Ioana și Maria potrivind piese din puzzle-ul de la bunicu’

 

Într-o zi am cedat. Am găsit un blat de lemn și le-am dat piesele de puzzle de la bunicu’. Plus poza de pe telefon. Au stat amândouă ghemuite acolo și au completat marginile.
Nu-mi amintesc exact momentul în care am trecut pe lângă ele și am pus și eu o piesă. Și încă una. Și încă una. Și-apoi s-a întâmplat o minune: gândurile s-au oprit.

 

De mai bine de un an, avem mereu un puzzle înșirat în living. Minimum 2000 de piese, altfel e prea simplu și ne plictisim. Pentru că nu încape pe una singură, am unit două măsuțe. Nu arată prea bine, dar am decis că e mai important să-mi fac această plăcere.

Măsuțele sunt între două fotolii și, când ne apucă pe toate trei căutatul pieselor, mai tragem un scaun. Stăm în niște poziții incomode, ne dor coatele, iar seara ne deranjează că lumina nu bate cum trebuie. Uneori nu ne atingem de puzzle cu zilele sau cu săptămânile. Alteori, fetele mai pun câte o piesă și se întorc la joacă. Mai sunt și zile în care stăm acolo ore întregi. Eu mai mult decât ele. Am senzația că-mi decupez o felie de timp doar al meu. O pauză de tot.
Potrivesc piese, doar că, de data asta, ad literam. Opresc gânduri, poate nu în cel mai recomandat mod. Îmi ofer un pic de pace când am război în minte.

În timp, m-am obișnuit: lipsesc piese din toate puzzle-urile pe care le fac.

 

Ne lipsește o piesă

N-aș fi scris acest text dacă nu aș fi aflat de Identăți Fragile – un muzeu al pandemiei care adună obiecte ce ilustrează poveștile noastre din această perioadă. E un muzeu participativ, cu obiecte donate de cei care au o poveste de spus. E un proiect foarte frumos mai ales pentru că adună tot felul de emoții, o imagine despre cum reușim să trecem prin niște încercări grele.
M-am tot gândit ce obiect să donez, ce poveste am de spus și așa am ajuns la ultimul puzzle pe care l-am făcut cu Ioana și Maria. Din el lipsesc patru piese. Noi dăm vina pe aspirator 🙂

Obiectele selectate vor fi expuse, în la Rezidența BRD Scena9, în perioada 15 mai – 15 iunie 2021. Dar proiectul continuă. Poți dona și tu un obiect, ai detalii aici.

Foto principală: Mel Poole / Unsplash

Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman

Comentarii
  • Mihaela spune:

    Foarte frumos şi emoționant! Scris din suflet, ca toate celelalte articole citite aici. Felicitări!

  • Miha D spune:

    Minunata povestea, abia astept sa o citesc si in expozitie cu puzzle-ul alaturi 🙂
    Iarta-mi comentariul urmator, dar corecteaza te rog anul de la sfarsitul articolului, din 2020 in 2021. Personal m-a indus putin in eroare pentru ca am fost si in 2020 la expozitie. Multumesc si felicitari!

    • Mara spune:

      Mulțumesc mult, inclusiv că mi-ai atras atenția că am greșit anul. Nu mi-am dat seama.
      Probabil din cauza pandemiei – știi tu glumele acelea cu 2020 de care n-am profitat, deci nu-l punem la socoteală 🙂

  • geo spune:

    Eu nu duc niciodată sacul de la aspirator, cât timp am un puzzle in lucru…

  • ametist spune:

    Superbă povestire!
    Am și eu multe zile când îmi lipsește câte o piesă..
    Iar ca să îmi opresc gândurile ascult muzică. Cu o carte bună alături.
    Foarte interesantă ideea cu puzzle-ul, am și eu câteva de care nu m-am atins de ani de zile..e timpul să le șterg de praf 🙃

  • Irinoush spune:

    Nu stiu cum sa iti spun…dar ai toate piesele!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord