Așa că le-am spus fix ce simțeam. Că, din punctul meu de vedere, nu există candidatul ideal. Că nici unul dintre ei nu m-a convins cu adevărat, nu mi-a dat sentimentul ăla că, dacă votez cu el, se schimbă ceva în mai bine.

– Și atunci de ce votezi? Ești obligată?

Iată întrebarea care m-a înflăcărat :). Am povestit – pasional, așa – despre cum femeile n-au avut drept de vot ani în șir. Și despre perioada comunismului în care votul nu conta, pentru că alegerile erau falsificate.

Dar le-am spus mai ales că trebuie să prețuim dreptul de a vota – pentru că e un drept, nu o obligație.
Și că acest drept înseamnă libertatea de a alege tu versus a-i lăsa pe alții să voteze pentru tine.

În cazul meu e încă un an în care votez cu răul cel mai mic. Nu neapărat pentru cineva, ci împotriva altora.
Nu știu cine va fi următorul președinte, însă știu că nu aș suporta să stau acasă, să nu merg la vot, și-apoi să mă plâng că nu-mi convine.

Ceea ce le învăț și pe fetele mele, nu doar în acest caz, ci în general: să încerce să facă ceva, să schimbe ceva – nu să stea pe margine și să primească doar ce le dau alții.

P.S.: În caz că nu e destul de clar, scopul articolului meu nu e de a naștere vreunei dezbateri policite. Nici de a vă îndemna să votați cu un candidat sau cu altul.
Tot ce am vrut să fac e să vă povestesc o întâmplare adevărată care mi-a amintit cât de important e să ne exercităm dreptul la vot. Ceea ce sper că veți face și voi.

Foto: Unsplash.