Știți exact genul despre care vorbesc. Ori ați lucrat împreună, ori v-ați întâlnit în diverse contexte, ați stat de vorbă, poate chiar la aceeași masă. Și, dintr-o dată, nu te mai cunosc.
Nu mă doare comportamentul ăsta. Uneori mă amuză, dar cel mai des mă surprinde. Habar n-am de ce s-ar purta așa niște persoane cu care n-ai avut niciodată nimic de împărțit.
Încă o precizare: nu vorbesc despre cei care n-au memoria figurilor (e ceva ce mai pățesc și eu, e scuzabil), ci de persoane care nu te mai cunosc intenționat.
Vouă vi s-a întâmplat așa ceva? Că poate mă luminați voi 🙂
Acum mulți ani – asta înseamnă că au trecut vreo 20 de atunci 🙂 – am lucrat pentru o perioadă la L’Oréal. Primul meu job a fost cel de redactor la Unica, apoi am primit oferta asta de a lucra în PR. Cum mi se părea că e o ocazie de nerefuzat, am acceptat și m-am angajat în multinațională.
Ce făceau eu acolo în 2004, 2005, se încadra mai mult în zona de media relations. Asta înseamnă că țineam legătura cu jurnaliștii, dar și că mă ocupam de niște proiecte speciale plătite. Ca să nu mă lungesc prea mult: e vorba despre clasicele advertoriale care se publicau în reviste contra unei anumite sume.
Uneori, propunerile astea veneau de la noi, alteori, de la reviste. Îmi amintesc că mă suna des o doamnă care, la vremea aceea, era director de vânzări la unul dintre trusturile de presă mari. Doamna asta îmi propunea diverse proiecte, iar scopul era clar și onest: L’Oréal primea publicitate, revistele primeau bani. Totul bine și frumos.
Ei bine, la un moment dat am primit o nouă propunere de job: redactor-șef la revista Glamour, care urma să se lanseze în România. Am acceptat – și am renunțat la poziția de la L’Oréal.
Ghiciți cine nu m-a mai cunoscut imediat ce nu mai aveam la dispoziție un buget? Sigur că ghiciți: doamna care mă suna să-mi propună proiecte.
M-am mirat pentru că nu eram un om cu care a vorbit o dată, 5 minute, și a uitat cine sunt – că asta se întâmplă oricui. Pățesc și eu, din păcate.
Nu. Femeia mă cunoștea bine, avea numărul meu de mobil, negocia cu mine. Doar că, din momentul în care m-am întors în presă, nu i-am mai fost utilă.
M-am întrebat ce-ar fi făcut dacă, peste ceva timp, m-aș fi angajat iar la un potențial client de publicitate. Făceam cunoștință din nou? Se purta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
Nu vom ști niciodată, că nu a fost cazul.
Pentru că, deși mi se pare o lipsă de bun-simț să te porți așa, măcar înțeleg rațiunea. Doamna avea cu mine o relație de business. Când n-am mai lucrat la o companie cu buget de publicitate, n-am mai contat și i s-a părut ei mai simplu să nu mă mai salute.
OK, all good. Nu eram prietene, n-am suferit. Știam că există acest gen de oameni.
M-am așteptat la un comportament similar când s-au închis revistele la care lucram și am ales eu să fiu pe cont propriu. Până atunci eram Mara de la Marie Claire sau Mara de la Harper’s Bazaar – adică puteam fi utilă pentru anumite branduri care voiau să fie promovate în revistă, puteam gândi diverse proiecte împreună.
Și-apoi, dintr-o dată, eram tot Mara, dar de la maracoman.ro, fără o revistă care să apară în format fizic, fără un brand internațional renumit atașat de numele meu.
Surpriza foarte frumoasă e că n-am fost tratată așa cum mă așteptam. Ba chiar m-am trezit că lucrez cu branduri noi, care nu erau interesate de print, că am proiecte la fel de frumoase ca atunci când lucram la revistă.
Sunt foarte puține branduri/companii/agenții cu care am întrerupt relațiile, le pot număra pe degetele de la o mână.
Și nici nu îi judec pe cei care au decis să facă asta – e strict o decizie de business. Când ne întâlnim, stăm de vorbă, avem o relație de curtoazie, chiar dacă nu colaborăm profesional. Deci ne și salutăm :).
Sunt cei cu care n-am avut parteneriate, nici relații de subordonare – deci nu e ca și când nu mă mai cunosc pentru că nu mai au nevoie de mine.
Că nu aveau nevoie de mine nici înainte.
Singura explicație pe care o găsesc e că, probabil, ei consideră că au ajuns la un statut care nu le mai permite să-i salute pe ăștia, ca mine. Chestie pe care o cataloghez la polul opus al bunului-simț.
Zâmbesc când scriu rândurile astea, pentru că efectiv mi se pare un comportament aberant. N-am nevoie de salutul nimănui, e efectiv o chestie pe care mi-e doar greu s-o înțeleg.
Că oameni care nu-mi plac știu și eu destui, dar tot mi se pare noaptea minții să nu zic bună ziua.
P.S.: Mi se întâmplă și mie să văd o figură cunoscută și să nu mai știu de unde să o iau. Sau să mă întâlnesc cu cineva pe care îl văd atât de des în online, încât habar nu am dacă am făcut cunoștință sau nu în viața reală.
De obicei, în situațiile astea salut, just in case, că mi se pare că e mai bine să spun bună ziua decât să tac.
Dar mai sunt și zile în care sunt aeriană și nu văd pe lângă cine trec. Sau să nu-mi amintesc, pur și simplu, de o anumită persoană. Mă mai oprește câte cineva și mă scuz – dar sigur nu mă oprește toată lumea.
Trageți-mă de mânecă, chiar nu e cu intenție.
Foto principală: Siora Photography / Unsplash
E de râs? E de plâns? Nu știu.
Știu doar că, atunci când văd o figură cunoscută dar pe care n-o pot identifica cu certitudine, prefer să salut, pe principiul “buna ziua nu costa bani”. Ba, mai mult, am învățat că respectându-i pe ceilalți te respecți, în primul rând, pe tine. Te sărut și te salut, Mara, chiar daca nu ne cunoaștem.🤗
Nici de râs, nici de plâns. Poate amuzant gândindu-mă cât de în serios se iau oamenii câteodată :).
Da, lumea nu mai saluta in Bucuresti. Nu doar cand “nu recunoaste” persoana. M-am mutat de cinci ani in bloc nou. Trec pe langa vecini barbati si nu saluta. La fel si unii copii. Iar cand dau eu buna ziua, par chiar surprinsi. Oi fi demodata, cine stie? 🤷♀️
Eu nici măcar nu vorbesc de vecini (deși noi ne salutăm, dar suntem doar câteva apartamente), ci de oameni cu care am stat la aceeași masă. Șanse mici să nu mă recunoască 🙂
Exact asta mi se întâmplă și mie, în Timișoara (nu ca ar conta unde, e ceva generalizat). La bloc, la serviciu (în lift, pe coridoare)… par surprinși când saluți. Ma duc la sport de dimineață, 6:40 – 7:00, sunt doar câteva persoane în vestiar la ora aia, dau bună dimineața și în cel mai fericit caz îmi răspunde o singura persoana.
E simplu:e de neam prost,de-aia nu te mai salută;unii n-au mai obținut ceva de la tine,o colaborare,de exemplu,iar ceilalți au fost /sunt invidioși, că așa sunt ei,deci tot neam prost . Dacă vrei un exemplu de neimaginat,ia de aici:am o persoană,in afara on-line,cu care mă cunosc de aproape 40 de ani,am fost colege la liceu.E ,de la absolvirea liceului ne-am întâlnit de 2-3 ori ,la 10,20,30 de ani.Pe fata asta am avut-o colegă la serviciu și mai aproape și mai departe de birou,deci ne-am revăzut infinit mai des decât cu colegii de liceu .Ce vreau să spun e că fata asta,la fiecare masă de revedere,m-a abordat ca și cum ne-am fi despărțit acum 35 de ani și parcă mă cunoștea numai de la școală și nu și la serviciu.Neam prost .
Am cunoscut o fata cand aveam 14 – 15 ani (acum am 44 🙂 ). Eram o gasca de vreo 8 – 10 persoane, intre timp s-au format cateva cupluri (daca se pot numi asa la varsta aia). Pe la 23 de ani m-am despartit de prietenul meu de atunci si cumva relatiile dintre mine aceasta gasca s-au cam racit. Nu de tot, ne vedeam mai rarut, dar cu ea tot ma vedeam de cateva ori pe saptamana :). Pe la 25 de ani l-am cunoscut pe sotul meu, insa “prietena mea” INSISTA sa imi ofere detalii despre fostul – de care ma despartisem de 2 ani. Si chiar nu ma interesa (nici cat negru sub unghie) ce facea si cu ce se ocupa. Intr-una din seri, cand eram la o terasa, ea cu prietenul ei eu cu al meu – prezentul sot, a reinceput sa imi povesteasca de fostul. Cu un ton placut si cu zambetul pe buze am rugat-o sa nu imi mai povesteasca despre el. Aveam o noua relatie, pe langa faptul ca mi se parea de prost gust din partea ei sa povesteasca despre fostul meu de fata cu actualul, chiar nu ma interesa ce facea fostul.
Si ce sa vezi? Din acel moment, nu doar ca nu mai vorbeste cu mine, dar cand ma vede pe strada traversa pe trotuarul celalalt. Oare chair atat de tare am jignit-o cu rugamintea mea?
Inca locuim in acelasi cartier si situatia nu s-a schimbat, se comporta la fel.
Deci, ce prietenie o fi fost aia timp de aproape 10 ani? Mi-am dat seama ca nu este o pierdere prea mare pentru mine, dar imi pare rau ca nu am sesizat mai devreme ce fel de om este.
Eu sunt din categoria: mă întâlnesc cu o fostă colegă de liceu, ne vedem ne pupăm, povestim . După o vreme ea roșește și întreabă “nu te supăra, îmi amintești cum te cheamă” la care eu, la fel de încurcată “te superi dacă-ti spun mâine ?”
Pentru că vrei să creezi suspans sau pentru că nu mai știi cum te cheamă? 🤗
Sa vezi ce dragut este cand nu te mai saluta si se face ca nu te vede pe strada, fostul tau iubit, om cu care ai stat 11 ani, din care 8 in aceeasi casa, mult timp.pe banii tai, ajutat cu multe alte chestii….
Apoi ne-am despartit in conditii super ok, vorbit foarte bine, intalnit, povestit aproape un an dupa despartire…si apoi deodata, efectiv, se face ca nu te vede la.metrou 😮😮….am mai si strigat dupa el, hey ce faci? Si nu s-a intors.
Am fost sos si groaza, nu ma asteptam in vecii vecilor sa se intmaple asta din partea lui, omul in care am.crezut si despre care am crezut ca e total altcumva.
Am aflat ulterior ca avea o noua iubita,foarte geloasa. Ok, sa zicem ca poate as fii inteles, putin, daca era cu ea…dar singur pe strada, sa bagi capul in pamant si sa ma ignori…mi s-a parut de “porc” ca sa ma exprim dragut….
Au mai trecut vreo 5 ani, in care, la fel, ignore total la eventualele intalniri pe strada…si ma trezesc deodata cu mesaj de Lma ziua mea…adica, noapte mintii 😮😮😮🤦♀️🤦♀️🤦♀️
Asa ca, nu ma mai mira nimic, de la nimeni
Mie mi s-a intamplat odata…si nu sunt prea mandra de reactia mea. Aveam copilul mic, eram nedormita si nearanjata. M-am intalnit cu o colega de clasa pe care nu o mai vazusem de cativa ani si care arata “ca scoasa din cutie”. Mi-a fost pur si simplu jena de felul in care aratam (si ma simteam) astfel incat am trecut rapid mai departe…
Si eu mai ies din casa nearanjata, la cumparaturi în cartier. Sper sa nu ma întâlnesc cu nimeni cunoscut și bineînțeles ca atunci ma întâlnesc cu toată lumea și bonus, cu alții care nici măcar nu locuiesc în zona. Mai salut pe cine nu pot evita, dar unde pot, fentez și mai ocolesc. Am un piticuț în cap care ma face sa ma rușinez dacă nu imi stă parul bine, sau nu m am imbracat frumos. În rest am învățat 2 lucruri: nu am de unde sa știu motivul pentru care se face ca nu ma cunoaște și nu insist, nu strig dupa om, nu il trag de maneca. Ar rezulta o interactiune fortata si jenanta pentru ambii. Și 2: dacă salut e datorita educatiei pe care am primit o, dacă nu mi se răspunde, e lipsa de educație a celuilalt.
Am patit-o intr-a 7-a, imi placea un coleg de clasa, Oleg, si pana la un moment dat am crezut ca e reciproc, pentru ca m-a condus de cateva ori acasa si stateam destul de mult de vorba. Pana intr-o zi cand nu mi-a mai vorbit deloc, fara sa se fi petrecut ceva intre noi. Am ramas colegi, dar nu ma mai baga in seama. “Gen”, deloc. Dupa vreo doi ani de suspine am ajuns la concluzia ca un anume ofticos n-a vrut ca eu si Oleg sa ne imprietenim si i-o fi turnat verzi si uscate despre mine (si el). Sau l-o fi amenintat cu ceva, habar n-am, dar cu certitudine cineva si-a bagat coada, si n-a fost bine intentionat. Fraier Oleg, ca n-a recunoscut fake-ul 😀
Mi s-a mai intamplat apoi tot cu un coleg din clasele I-IV (eram permanent in competitie pentru Premiul I), l-am reintalnit apoi la liceu. Ignore total din partea lui. Dar banuiesc ca era doar prostanac si nu m-a mai recunoscut. El era cel popular, eu mai retrasa.
Acum in breasla mea eu sunt “vedeta”, ma stie si ma saluta toata lumea. In schimb am eu destui pe care-i stiu doar din vedere (sau nu le mai stiu numele), asta nu ma retine insa sa ma salut cu ei.