M-am înșelat.

Am auzit foarte des în ultima vreme oameni plângându-se de AI-ul care o să ne ia job-urile, o să scrie aproape pe gratis, o să genereze fotografii pe nimic, o să facă muzică și filme. În timp ce scriu aceste rânduri, constat că mă exprim la viitor, deși multe dintre cele de mai sus s-au întâmplat deja.

Eu nu vreau să mă tângui pe subiectul ăsta, mi se pare că n-are rost. Prefer să aplic înțelepciunea desprinsă dintr-un citat motivațional de pe internet, din vremea când n-aveam AI la un click distanță:

Give me coffee to change what I can and wine to accept what I can’t.

Acestea fiind zise, hai să vedem cum să folosim AI și tehnologia în general ca să ne facem treaba mai repede și mai bine. Dacă nu facem noi asta, o vor face alții.

Dar mai e ceva de care e important să ținem cont: încă mai e nevoie de un creier uman care să filtreze informația pe care ți-o servește Chat GPT, de exemplu. Pentru că greșește, nu verifică întotdeauna informațiile, dar îți livrează ceva pe un ton care te face să crezi că nu încape îndoială.

De exemplu, Chat GPT nu prea știe matematică. L-am testat noi, cu o problemă mai dificilă din manualul fetelor, de clasa a VIII-a, și a venit cu o rezolvare greșită. Când i-am „spus”, și-a cerut scuze, ne-a zis că avem dreptate să fim frustrate și că își asumă.
Și-apoi a greșit din nou.

Cât despre textele scrise cu AI, ce să spun, mă amuză.
„Nu e despre nu-știu-ce, ci despre…” – și încă sunt atââââția oameni care vin cu postările astea din puțul gândirii, au senzația că e cea mai deșteaptă cugetare și că o să se extazieze tot internetul. Parțial, e adevărat: internetul e mare, deci există public pentru orice.
Mai grav mi se pare faptul că toate aberațiile astea debitate la orice oră din zi și din noapte vor seta un nou standard -unul inferior, desigur.

AI-ul, însă, n-are doar hibe. E bun când ai de făcut o documentare – și când îi ceri și surse – , e bun să identifice typos într-un text, când vrei să instalezi un router nou sau să înțelegi ce eroare dă centrala termică.
Probabil va deveni un instrument prețios în medicină, „arta” generată cu inteligență artificială va trebui cumva reglementată și aștept cu interes dezbaterile despre drepturile de „autor”.

În același timp, va crea alt gen de locuri de muncă: va fi nevoie de oameni care să știe cum să folosească acest AI la nivel profesionist. Și, iată-mă, iar vorbesc la viitor despre lucruri care s-au întâmplat deja, cel puțin parțial.

Habar n-am ce urmează și ceva îmi spune că nici Gemini nu știe :). Cred că e sănătos să încercăm să ținem pasul cu schimbarea, să înțelegem ce face inteligența artificială (nu doar să ne plângem că există), să aflăm dacă ne poate ajuta și să nu uităm să ne folosim creierul.
Feed your head. 🙂

Foto: AI

The post Voi cunoașteți pe cineva care și-a pierdul job-ul din cauza AI? appeared first on Mara Coman.

Primul impuls e să spun că 2025 n-a fost un an prea bun, dar, dacă stau să mă gândesc foarte bine, n-a fost nici rău. N-a fost memorabil – iar asta poate fi chiar ceva pozitiv.

Mi-a adus niște perioade de anxietate (care, din fericire, n-au durat prea mult), dar și niște momente de respiro, niște călătorii superbe și niște proiecte care m-au făcut să mă cunosc mai bine.
Cum nu s-a terminat, pare că 2025 ar mai putea veni cu ceva nou: primul an în care copilele mele e posibil să nu fie acasă de Revelion – lucru la care nu m-am așteptat atât de devreme și față de care am sentimente contradictorii.

Dar să începem cu…

Un mesaj gravat pe o sticluță cu parfum

Trebuie să recunosc că am o slăbiciune: apreciez brandurile care se gândesc la clienții săi. Iar prin asta nu mă refer la reduceri sau cine știe ce oferte, ci la lucruri care nu se pot cumpăra doar cu bani.

Concret, de curând am avut o experiență foarte frumoasă în boutique-ul Guerlain din Băneasa Shopping City: în doar câteva minute, pe sticla parfumului pe care mi l-am ales a fost gravat un mesaj.
Iar opțiunile de personalizare nu se opresc aici: poți alege chiar și un anumit dop pentru pafrumul tău, inclusiv un șnur și un sigiliu.

Mi se pare fabulos că există varianta asta de a grava sticla de parfum, de a putea transforma un obiect impersonal într-unul unic, al tău. Și e o superbă idee de cadou care arată că te-ai gândit la persoana respectivă, că i-ai lăsat un mesaj.

Pe parfumul meu (am ales Herbes Troublantes din linia L’Art & La Matière, o dragoste mai veche) scrie Libertà, cuvântul pe care-l am tatuat pe încheietura mâinii stângi și care are multe sensuri pentru mine.
N-am vrut să schimb dopul sticluței: cel negru cu auriu mi se părea foarte potrivit. Am ales însă un șnur auriu și un sigiliu negru.

Ce a rezultat? O sticlă de parfum pe care o voi păstra toată viața, indiferent cât de repede voi termina aroma prețioasă.

Un cuțit din aur

Ador broșele simpatice. Asta înseamnă că, între o broșă cu un trandafir și una cu un morcov, o voi alege, fără să clipesc, pe a doua.
Mi se pare că un sacou sobru se trezește la viață în momentul în care-i pui la rever un băț de chibrit, o piesă de puzzle sau un ou ochi :).

Acum, că știți contextul, puteți înțelege că m-am entuziasmat când am văzut un pin din aur în formă de cuțit. Am și lansat în univers un „vreau și eu”, deci vă puteți imagina cât m-am bucurat când l-am primit, de ziua mea.

Pin-ul meu e făcut de prietenii de la Écrin, de la care mai am câteva bijuterii importante pentru mine. O dată am primit și poze de making of și mi s-a părut ceva unic; niciodată până atunci nu văzusem etapele prin care trece bijuteria mea înainte de a fi gata.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Mara Coman (@maracoman)

A room with a view

În primăvară am fost în nordul Spaniei și primul loc în care am stat a fost Lekeitio, un orășel din Țara Bascilor de care nu mai auzisem niciodată până atunci.

Deși n-am stat într-un hotel foarte luxos, m-a cucerit peisajul pe care-l vedeam pe geam. Poteca ce duce spre insuliță e total acoperită de apă la flux, iar la reflux arată ca în fotografie.

Chiar dacă au fost zile cam ploioase, oamenii se plimbau cu cățeii pe plajă, copiii se jucau. Deși n-aveam nici o idee despre ce e în sufletul lor, aveam senzația că așa arată liniștea.

M-aș întoarce acolo oricând. Și neapărat aș sta în același hotel.

O altă descoperire de anul ăsta e o paletă de machiaj multifuncțională de la Chanel. Face parte dintr-o ediție limitată, n-o mai găsiți acum fix pe aceasta, dar, cu siguranță, în primăvară brandul va lansa o altă variantă de nuanțe.

E o paletă oversized cu patru culori satinate care pot fi folosite și pe pleoape, și pe pomeți. Practic, ai fard de pleoape, blush și iluminator într-un singur produs.

O iubesc pentru că textura fardurilor e foarte fină și sidefată, iar nuanțele sunt exact cele care-mi plac mie: auriu, bronz, roz proaspăt, fresh.

Sunt foarte convinsă că cea mai bună cremă este cea pe care îți face plăcere să o folosești.

Spun asta pentru că am avut diverse produse de-a lungul timpului, inclusiv unele extrem de scumpe și de lăudate. Printre ele, niște creme care mi se păreau prea bogate, prea mult pentru tenul meu – așa că le evitam din cauza senzației.
Poate că ar fi avut un efect wow, dar n-am avut cum să aflu asta tocmai pentru că nu mă bucuram când le aplicam – motiv pentru care nu le foloseam cu consecvență.

De aceea spun că e important să-ți placă felul în care miroase o cremă, textura și senzația pe care o ai când îți atinge pielea. Pentru toate aceste motive o să-ți placă să o folosești. Și, dacă mai are și ingrediente de calitate, este, probabil, cel mai bun produs pentru tine.

Una dintre descoperirile mele de anul acesta este untul de corp Skin Food de la Weleda. Și spun asta tocmai eu, care folosesc destul de rar produse de hidratare pentru corp.

Doar că Skin Food m-a cucerit cu toate cele de mai sus (parfum, textură, hidratare, ingrediente naturale). O folosesc după duș, dar cel mai plăcut e seara, înainte de culcare, când îmi dau cu ea pe mâini.
Ador acea senzație. Iar dimineața, pielea mea e ca de bebeluș.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Mara Coman (@maracoman)

Am o pasiune pentru cercei, iar cei care m-au cucerit recent sunt de la Lisa&Co, un brand românesc de bijuterii.

Nu știu să spun de ce-mi plac acești cercei cu perle, dar am simțit că trebuie să fie ai mei de când i-am văzut.
La fel și inelul-fulg de nea, care se învârte, care e out of stock și de la care nu-mi pot lua gândul. Mi-l doresc tare mult, sper să revină pe stoc cât mai repede.

Am iubit dintotdeauna papetăria, încă din copilăria mea trăită parțial în comunism, când găseai un stilou sau un penar doar dacă aveai o cunoștință. Chiar dacă am crescut, îmi plac în continuare creioanele, agendele, cerneala și pot sta ore întregi în magazinele de profil.

De fiecare dată când vizitez un oraș nou, intru în papetării – e una dintre marile mele plăceri. Recent, la Copenhaga, mi-au plăcut vreo 10 agende, dar n-am putut să mă întorc acasă fără cele care imită o conservă de pește. Am luat și pentru fete.

O carte

Nu e cea mai bună pe care am citit-o anul ăsta, dar e cea care mi-a făcut atât de mult bine. Mi-a făcut plăcere s-o citesc și am și început-o la momentul potrivit: pe plajă, în Grecia.

„O prietenie” de Silvia Avallone este o poveste despre relația dintre două adolescențe, despre aparențe, familii disfuncționale, despre Italia și despre dor.

Nu știu dacă aș fi citit-o cu aceeași plăcere dacă nu aș fi fost în vacanța mea de mare și de odihnă, dar a fost ca un balsam mult așteptat.

Un cuțit pentru ananas

Mai corect ar fi să-i spun instrument pentru curățat ananasul, dar sună prea pretențios.

Cert e că am cumpărat drăcia asta într-o doară, fiind convinsă că e încă o păcăleală. Și nici nu-mi place să cumpăr instrumente din astea destinate unui singur scop, mi se pare că-mi umplu casa cu multe lucruri pe care le folosesc rar. Imaginați-vă cum ar fi să avem un cuțit special pentru fiecare fruct.

Totuși am comandat nebunia asta pentru că nouă ne place mult ananasul, dar mâncam rar pentru că uram să-l tai și să-l curăț. Sunt și singura persoană din casă care a fost delegată cu această sarcină.

Zis și făcut. L-am cumpărat și nu l-am folosit luni bune, că ananas mâncăm iarna. Mi-am amintit de el acum două săptămâni și, fiind în continuare super sceptică, am zis să-l încerc totuși.

Știți cum e?
Mi-nu-nat.
Încă nu-mi vine să cred. Credeam că trebuie să apeși – deloc. Fără efort, fără zeamă pe mâini, pe masă, peste tot.

Un tratament cosmetic

Poate părea banal, dar, uneori, o invitație la un tratament facial îți poate schimba ziua. Mai ales dacă ești ca mine: amân de vreo șase luni să merg la un masaj, deși simt că am mare nevoie.

Ei bine, atunci când cei de la Sphera Clinic mi-au făcut acest cadou, m-am bucurat pentru că a venit într-un moment perfect: am reușit să mă relaxez și să fac ceva pentru mine, într-un loc unde știam că sunt în siguranță.

Spun asta pentru că Sphera e o clinică în cadrul căreia se fac – printre clasicele consultații și analize -, și terapii dermatologice și estetice. Spre deosebire de multe saloane de înfrumusețare, într-o clinică sunt medici – lucru care contează de la tratamentele faciale și produsele recomandate până la orice altă problemă poate apărea pe parcurs.

Un podcast

A fost proiectul personal cel mai diferit de tot ce am făcut în 2025 și cel care m-a scos din zona de confort. De altfel, acestea au fost și motivele principale pentru care am zis DA.

Întotdeauna am crezut că un jurnalist bun trebuie să se poată exprima pe orice suport, așa că m-am pus pe treabă.
Rezultatul se numește Ce nu știai despre… și n-ar fi existat fără colegii de la Ringier. Mi-am amintit ce bine e să lucrezi în echipă, mai ales cu oameni care știu să-și facă bine treaba și vor să ajute, nu să încurce.

Dacă e ceva ce m-a surprins, e starea de focus maxim, pe care în ultimii ani am trăit-o doar la aceste filmări. Când scriu mai fac o pauză, mai răspund la un mesaj, dar când am un interviu filmat, toată atenția e acolo. E o senzație intensă, dar plăcută.

Am zis că fac „un sezon”, dar vedem ce aduce anul următor.

Foto: Unsplash, arhiva personală.

Colegele mele din #ACinceaPutere au și ele niște povești interesante pe aceeași temă.

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Micile plăceri și descoperiri din 2025 appeared first on Mara Coman.

Fetele mele au avut o perioadă în care, probabil, mi-au testat limitele. Un exemplu: într-o seară, Maria avea o ditamai gaura în genunchi, în pantalonii de pijama. Am întrebat-o ce s-a întâmplat, iar copilul mi-a răspus senin că i-a tăiat cu foarfeca.

Alteori a fost vorba despre tricouri desenate cu markerul, despre un tub de pastă de dinți consumat trei sferturi și aruncat la gunoi, despre pensule uitate în acuarele până n-au mai fost bune de nimic sau despre una dintre pensulele mele de machiaj care a fost tunsă, doar așa, pentru distracție. N-am aflat nici până azi care dintre fete a fost autoarea.

Slavă Domnului, Ioana și Maria au cam ieșit din faza asta. Nu total – adică am mai găsit niște foi nescrise aruncate din greșeală – , dar nu mai strică lucruri doar pentru că pot. Iar astă-vară, Ioana a venit să-mi arate cum a tăiat tubul cu cremă din care nu mai putea scoate nimic și cum, în felul ăsta, a folosit și restul de produs. Acum câțiva ani ar fi fost demult la gunoi.

Copiii sunt sinceri în risipa lor: stric, arunc, tai, mă joc.
Noi, adulții, suntem subtili. Facem același lucru, dar îl mascăm mai bine.

Nu mai tăiem pijamale cu foarfeca, dar uităm de haine cu eticheta pe ele, lăsăm mâncarea să expire în frigider, cumpărăm dubluri fără să clipim și ne prefacem că nu vedem cât se adună.
Risipa noastră nu face gălăgie, dar e acolo. În fiecare cameră.

Obiceiul ăsta nu dispare total odată cu vârsta. La unii dintre noi, doar se rafinează. Și nu intenționez să arăt cu degetul spre voi, mai ales că nu am intenția să găsesc un vinovat. Mai mult, recunosc: uneori fac și eu risipă, deși încerc să fiu cât mai atentă.

Sigur că e diferit pentr fiecare, dar cred că una dintre cauzele des întâlnite este shopping-ul emoțional.
Nu luăm lucruri pentru că avem nevoie de ele, ci pentru că vrem să ne simțim mai bine. Ai avut o zi proastă și deodată îți trebuie o rochie nouă, un parfum nou, un pachet de biscuiți pe care, în mod normal, nici nu i-ai cumpăra. Nu e despre nevoie, ci despre un reglaj emoțional.

Apoi vine iluzia abundenței. Ne place „să fie acolo”. Să avem. Să știm că avem.
Dulap plin, frigider plin, sertare pline. Ne oferă o formă de liniște, chiar dacă jumătate dintre lucruri sunt uitate în clipa în care le așezăm în sertar.

Mai e și optimismul exagerat pe care îl avem uneori cu toții:

• „O să mănânc mai sănătos săptămâna viitoare, deci cumpăr și niște ingrediente sănătoase”;
• „Sigur o să port rochia aia cu trenă un eveniment”;
• „O să am nevoie de echipament nou pentru că o să merg la sport”.

Spoiler: se întâmplă rareori. Dar cumpărăm pentru persoana aceea ideală, care există doar în intențiile noastre.

Nu în ultimul rând, FOMO-ul. Reduceri, oferte limitate, „ultimele bucăți”. Sună atât de urgent încât reacționăm instinctiv, nu rațional. Avem impulsul să cumpărăm doar ca „să nu pierdem”.
În realitate, tot pierdem ceva: bani, spațiu, timp.

Și poate cel mai subtil motiv este nevoia de control. Când viața devine haotică, ne agățăm de ce putem controla: lucrurile noastre. Cumpărăm ca să simțim că ordonăm ceva în haos.
În mod ironic, ajungem doar să-l multiplicăm.

În rest, risipa se mai sprijină pe ceva foarte simplu: nu avem timp să ne uităm la ce avem deja. Iar acesta cred că e un punct de vedere la care chiar merită să ne gândim.

Foto: Unsplash și Unsplash +.

Colegele mele din #ACinceaPutere au și ele niște povești interesante pe aceeași temă.

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Prea mult appeared first on Mara Coman.

Mi s-ar fi părut mai probabil ca doamna Stănciulescu – pentru că ea m-a sunat atunci – să-mi propună o excursie pe Lună decât un proiect editorial. Nu știu de ce aveam impresia asta, mai ales că pe Lună n-am fost nici una, nici alta. Pe când în presă am lucrat amândouă mulți ani.

Cert e că am răspuns la telefon și, când mi-a povestit despre #ACinceaPutere, am zis DA pe loc. Lucram încă la revistă. Deși anticipam că, mai devreme sau mai târziu, voi fi pe cont propriu, nu mi-am dat seama cât de important avea să fie acel DA.

Din punct de vedere „tehnic”, lucrurile stau așa: noi cinci – Cristina, Diana, Noemi, Ana și eu – alegem o temă comună despre care scrie fiecare în felul ei. Apoi împărtășim articolele fiecăreia cu comunitatea noastră, pentru ca ideile să ajungă la cât mai mulți oameni.

Dar, pe lângă acest „regulament de funcționare”, am primit mult mai mult.
Acest shift prin care cariera mea s-a mutat în online a venit cu un soi de singurătate. Paradoxal, aș zice – mulți dintre voi îmi lăsați comentarii și pe blog, și pe Facebook. Ar trebui să mă simt oricum, numai singură nu :).

Însă comunicarea asta cu voi, foarte prețioasă de altfel, are loc după ce am decis tema articolului, unghiul de abordare, după ce am scris și-am publicat. Acelea sunt etapele în care, de cele mai multe ori, sunt singură. Și nu e mereu plăcut.

Iar fiecare discuție dintre noi cinci e un schimb de idei, un brainstorming, o conversație între oameni care au aceeași ocupație, care iubesc cuvintele, cărțile și care consumă conținut în diverse forme.

Un singur lucru mai vreau să menționez legat de această convenție editorială dintre noi cinci: că am învățat lucruri noi. Stabilim o singură temă, avem cinci articole. Recunosc că, de fiecare dată, le citesc cu o maximă curiozitate și le văd, inevitabil, și cu ochi de profesionist.

Am descoperit de fiecare dată în articolele fetelor nuanțe care mi-au dat de gândit, twist-uri noi, uneori surprinzătoare, care m-au făcut să cresc. Să învăț. Să îmi iau timp înainte să aștern cuvintele. Să pun în balanță abordările previzibile și – poate cel mai important – să mă întreb dacă voi, cei care citiți, aveți ceva de câștigat din asta.

Pentru că, în final, scopul e e să ofer ceva. Informație, inspirație, entertainment. În cel mai bun caz, toate cele trei.

#ACinceaPutere împlinește 5 ani anul ăsta. Nu știu când au trecut, ne-am mirat și noi :). Am început anul cu acest text aniversar și ne pregătim să continuăm în stilul pe care deja îl cunoașteți.

Stați pe-aproape, da?

Foto: Unsplash +.
Foto cu noi cinci: Alex Gâlmeanu.

The post 5 ani mai târziu appeared first on Mara Coman.

Am zâmbit, pentru că ceva similar mi se întâmplă și mie (ba mai rău, că nu mai am 30 de ani!). De la o vreme, discuțiile mai mult sau mai puțin picante au trecut pe locul doi și în grupul meu de prietene. În schimb, vorbim despre suplimente alimentare, vitamine și alimente bogate în antioxidanți, despre analize și ecografii. So sexy 😊.

Poate că nu vi se pare nimic greșit aici, cum multă vreme nu mi se părea nici mie. Acum, însă, consider că interesul pentru starea noastră de sănătate și mai ales pentru prevenție n-ar trebui să ne intereseze doar “după o anumită vârstă.” E ceva ce trebuie să facem constant, pe tot parcursul vieții.

Știu că nu am venit cu vreo informație revoluționară; de altfel, e un mesaj pe care îl auzim tot mai des. Și, chiar dacă suntem conștienți că trebuie să ne facem anual o serie de investigații, tindem să le amânăm. Motivele sunt multe: țin de timp, de bani, de ignoranță uneori. Dar și de teamă. Cea din urmă îmi e foarte cunoscută.

Am mai scris aici, pe blog, că mi-am pierdut mama din cauza cancerului. A trecut destul de mult timp de atunci pentru a putea să vorbesc despre asta – și o fac pentru că din povestea asta cruntă e ceva de învățat.

Mama a avut un tip de cancer care are o rată mare de vindecare dacă este îndeplinită o condiție esențială: să fie descoperit într-un stadiu incipient.

Practic, dacă ar fi mers regulat la doctor – dacă și-ar fi făcut anual analize de sânge, dacă ar fi existat în România, la vremea respectivă, vaccinul anti-HPV, dacă și-ar fi făcut niște ecografii și un test Papanicolau – , mama ar fi avut șanse să trăiască și azi.

Ar fi putut fi acum în camera fetelor mele, să le ajute la tema de la matematică. Le-ar fi făcut clătite cu brânză și stafide, la cuptor. Le-ar fi brodat pisicuțe pe tricouri. Le-ar fi povestit ce dezordonată eram eu când eram mică.

Dar iată că lucrurile n-au stat așa. Boala mamei n-a fost descoperită într-un stadiu incipient și nici un medic n-a reușit să o salveze.

Concluzia e că trebuie să mergem la doctor chiar dacă nu ne doare nimic, că trebuie să ne facem analize, vaccinuri, să luăm în calcul toate aceste lucruri care ne mențin sănătoși.

Logica spune că eu, fiica ei, am învățat ceva din tragedia asta și am început să am grijă de sănătatea mea. Da, fac asta ACUM – dar pentru mulți ani nu a fost așa.

Deși eram perfect conștientă că investigațiile de rutină sunt extrem de importante, nu le făceam. Nu din ignoranță, nu din lipsă de timp.
Ci de frică.

De fiecare dată când mă gândeam că ar trebui să îmi fac analizele, anxietatea mea urca la cote maxime. Aveam impresia că o să aflu ceva groaznic și, din cauza acestor gânduri, amânam. Nimic mai greșit, știu asta – și o știam și atunci.
Dar teama te poate paraliza. Și, cu cât trecea timpul, frica era mai mare.

Am vrut să scriu despre subiectul ăsta pentru că se vorbește rareori despre el, deși sunt convinsă că nu sunt singura afectată de pierderea cuiva din familie.
În cazul meu, n-a fost doar durerea, ci și acest comportament distructiv care mă împiedica, practic, să am grijă de sănătatea mea.

Eram într-un cerc vicios: mi-era extrem de teamă să nu am și eu problemele cu care s-a luptat mama, dar tot teama era cea care nu-mi dădea voie să acționez.

În primul rând trebuie să recunosc că n-am depășit-o total. Încă am momente în care anticipez rezultatele analizelor și-mi fac diverse scenarii. Partea bună este că am reușit, cu ajutorul psihoterapiei, să ies din starea aceea de paralizie și să-mi fac investigațiile necesare. ACUM CHIAR MERG LA MEDIC.

Mi-am dat seama că, dacă îmi fac analizele anual (plus restul investigațiilor care-mi sunt recomandate, în funcție de vârstă și istoric medical), sunt mult mai liniștită. Pentru că știu că, în cazul în care aș descoperi că am o problemă de sănătate, va fi, cel mai probabil, într-un stadiu incipient.

Cel mai greu mi-a fost la început, când știam că trecuseră trei ani de la ultima consultație. Trei ani înseamnă foarte mult – puteam să mă aștept la orice veste. Am stat cu inima cât un purice și, când am aflat că sunt bine, mi-am promis că n-o să mai las niciodată să treacă atât de mult timp fără să-mi consult medicul.

Încă mă țin de promisiunea asta. Și nu doar pentru mine, ci și pentru fetele mele, cu care merg anual la medicul lor care le recomandă analize și investigații preventive în funcție de vârsta și istoricul lor. Tot la sfatul medicului au făcut și vaccinul anti-HPV.

Concluzionând: cele două lucruri care m-au ajutat să trec peste teama asta au fost psihoterapia și faptul că n-au mai trecut ani între două seturi de analize.
Teama nu mai e așa de mare când știi că acum un an era totul ok. Asta înseamnă că, dacă acum afli că ai o problemă, sunt șanse foarte mari să o fi descoperit la timp și să o poți trata eficient.

Articolul acesta e o mărturie sinceră care sper să dea de gândit celor ce amână, din diverse motive, să aibă grijă în mod activ de sănătatea lor. Însă este doar unul din cinci – pentru că și colegele mele din #ACinceaPutere au scris pe aceeași temă.

Mai mult, este unul din cinci pentru că vorbește despre importanța unei minți sănătoase, unul dintre cei cinci pași din Ritualul de sănătate feminină, așa cum a fost dezvoltat el în campania Iubire la puterea feminin. 

Colegele mele vor scrie – și sper să citiți – din perspectiva lor despre importanța unei relații apropiate cu medicul de familie, a examenelor medicale periodice, despre investigațiile ginecologice, importanța testului Papanicolau și a vaccinării împotriva HPV, despre cum mamografiile salvează vieți, despre ce înseamnă, în general, un stil de viață sănătos. La orice vârstă.

Pentru că am scris aici și despre boli grave, mi se pare extrem de important să mai spun încă o dată că există un vaccin împotriva HPV, virusul responsabil de majoritatea cancerelor de col uterin – al doilea cel mai frecvent tip de cancer în rândul femeilor cu vârsta de 15-44 ani.

Mai mult, acest vaccin este gratuit pentru fetele și băieții între 11 și 18 ani și este compensat cu 50% pentru femeile între 19 și 45 de ani.

Cum am menționat deja mai sus, fetele mele au făcut acest vaccin acum un an. E una dintre cele mai bune decizii pe care am luat-o pentru ele.

Sper că, în viitor, medicina va evolua din ce în ce mai mult și va veni cu soluții de prevenție pentru cât mai multe boli grave. Până atunci, aveți grijă de voi cu variantele disponibile astăzi.

Foto: Unsplash + și Getty Images pentru Unsplash.

Colegele mele din #ACinceaPutere au și ele niște povești interesante pe aceeași temă.

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Să nu-ți fie teamă appeared first on Mara Coman.

N-am crescut cu ideea că femeile se sprijină unele pe altele. Mama nu mi-a ținut prelegeri despre asta – de altfel, nici nu prea avea motive.
Venită din alt oraș în casa soțului, n-a prea fost primită cu brațele deschise de femeile din comunitatea în care s-a mutat. De altfel, o perioadă s-a simțit ca un intrus și a durat destul de mult timp până și-a făcut prietene.

Intrus. V-ați simțit vreodată așa?

Pentru că acum, când am scris asta, mi-am dat seama că tot ca un intrus am fost și eu, când m-am mutat de la o școală la alta. Ceilalți copii se cunoșteau bine între ei, eu venisem ultima și eram în plus.
La fel și când m-am dus la un job nou, într-o mulținațională, într-o echipă bine închegată.

Și la școală, și la job aveam parte de răutăți în special de la colege. N-are sens să intri în detalii – deși am, multe – , însă, dacă aveau cum să-mi pună bețe-n roate, atunci asta făceau.

Acum imaginați-vă fața mea de la ultima discuție online cu fetele din #ACinceaPutere care au propus să scriem despre solidaritatea feminină. 🙂

Deși experiențele mele de mai sus n-au nici o legătură cu teoria conform căreia femeile se ajută unele pe altele, am tras aer în piept și m-am întrebat dacă e cazul să generalizez.

Pentru că, așa cum știți și voi foarte bine, că am mai scris pe aici, există femei (și bărbați, nu vreau să-i exclud, doar că subiectul articolului este women supporting women) foarte importante în viața mea, la care țin ca la niște surori. Și ele chiar au fost alături de mine, de multe ori au făcut eforturi ca să-mi vină în ajutor.

Nu cred că există ceva mai valoros decât asta.

Am tot citit diverse opinii. Cele mai multe susțin  că femeile sunt competitive în special la job, unde tind să aibă această atitudine „înțepătoare” față de colege.

Asta fac mai ales cu cele care n-au ajuns ușor într-un anumit punct al carierei, care au avut de trecut diverse obstacole și au o mentalitate de genul: „Eu m-am descurcat singură, acum e rândul tău să te descurci.”
Iar tipul ăsta de comportament e și mai des întâlnit la cele nesigure, cu probleme de încredere în sine, care se tem că altcineva le-ar putea lua locul.

Totuși, din ce aud, sunt și semne bune: femeile millenials și generația Z par a fi mai dornice în a fi de ajutor celorlalte femei.
Nu cred că există studii pe tema asta, dar eu nu mi-am pierdut speranța în oameni și sper că, odată cu trecerea timpului, vom fi cu toții mai deschiși la mine.

Nu vorbesc despre cele care au deja o relație apropiată de prietenie, acolo cred că sunt deja niște legături bine strânse și construite în timp.

Însă am câteva idei despre cum ar putea arăta acest ajutăr necondiționat și le voi lăsa mai jos. M-aș bucura să le completați, poate reușim să creăm ceva util împreună.

Cred că fiecare dintre noi a văzut la un moment dat o colegă care trece printr-o perioadă mai grea, deși nu spune neapărat despre ce e vorba.
E una dintre situațiile în care chiar poți să ajuți. De la simpla întrebare „Pot să fac ceva pentru tine?” până la a te oferi să termini tu un raport, să mergi tu la o ședință, să arunci un ochi pe un proiect.

E posibil ca femeia respectivă să nu ți se confeseze, să nu afli niciodată prin ce trece. Poate că are o perioadă foarte complicată sau poate doar n-a dormit bine.

Indiferent care ar fi cauza, eu aș aprecia enorm să-mi ia cineva o parte din task-uri într-o după-amiază în care mă simt sfârșită.
Nu trebuie să ni se întâmple neapărat ceva îngrozitor ca să apreciem când ne întinde cineva o mână.

Când spun apreciere nu mă gândesc doar la complimente. Își au și ele rostul lor, dar cred că putem merge mai departe de atât.

Spune-le femeilor că le apreciezi pentru munca lor, pentru puterea de a lua o decizie dificilă, pentru că au reușit să depășească niște obstacole, pentru că au venit cu niște idei bune.

Spune-le că le apreciezi pentru orice, cât timp ești sinceră.

Poate că par doar niște vorbe, dar de multe ori ele îți dau puterea, îți dau acel imbold de a merge mai departe.
Și vă spun asta din proprie experiență. Am momente când îmi vine să las totul baltă, să nu mai scriu nimic și să mă apuc de altceva. Nu știu cum se face, dar fix când vreau să renunț primesc un comentariu sau un mesaj de la cineva care îmi ridică moralul.

Odată mi-a scris cineva să-mi mulțumească pentru că, după unul dintre articolele mele, s-a dus să-și facă analizele (după trei ani). Mi-au scris femei care divorțaseră și care au găsit o luminiță în ce am scris eu pe tema asta. Chiar recent mi-a lăsat cineva un comentariu care m-a emoționat.

Poate că, dacă n-am uita lucrul ăsta, răutățile și competiția acerbă de la job s-ar mai domoli.
Nu ai nici un motiv să descurajezi pe cineva. Cu atât mai puțin să calci alți oameni în picioare doar pentru dorința de a ajunge într-o anumită poziție.

Chiar dacă reușești, și acolo sus ai nevoie de susținere. Care nu va veni de la cei cu care te-ai purtat nepotrivit.

În final, simt nevoia să menționez că, din punctul meu de vedere, prietenia sau pur și simplu ajutorul dezinteresat nu ține de gen. Nu vreau să-i ignor pe domni (am câțiva prieteni bărbați pe care-i apreciez foarte mult), dar subiectului articolului de azi este despre femei și cum se susțin ele.

Până la urmă, trebuie să recunoaștem că noi între noi reușim să creăm o conexiune și o intimitate pe care nu știu dacă se întâlnește între prieteniile dintre femei și bărbați. Dar asta e deja altă poveste.

Foto: Unsplash + și Getty Images pentru Unsplash.

Colegele mele din #ACinceaPutere au și ele niște povești interesante pe aceeași temă.

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Voi simțiți că sunteți ajutate de alte femei? appeared first on Mara Coman.

Îmi amintesc clar unul dintre momentele în care o prietenă mi-a făcut un compliment: mi-a zis că tenul meu arată foarte bine. Imediat după, m-a întrebat ce produse-minune folosesc. Mi-a fost rușine să recunosc, dar am fost sinceră: în zilele acelea nu foloseam nimic. Nici măcar cremă de față.

Să ne înțelegem: să nu-ți dai măcar cu o cremă pe față e, din punctul meu de vedere, un mare nu. De aceea nu-mi venea să-i mărturisesc asta nici prietenei mele și, sincer, m-am tot gândit dacă să o scriu sau nu. Însă adevărul e că au fost perioade în viața mea (scurte, dar au fost) în care am uitat de mine.

Când am foarte mult de lucru (dar mult, de dimineața până seara târziu și fără zile libere), când cineva apropiat e bolnav, când nivelul anxietății mele depășește cota cu care sunt obișnuită, mi-e greu să am grijă de mine. Nu mai apuc să-mi respect ritualul de skin care, uit să-mi iau suplimentele, dorm mai puțin și mai prost, mănânc ce e la îndemână.

Nu sunt mândră de comportamentul ăsta, dar m-a ajutat să duc greul, când am dat nas în nas cu el. De-a lungul timpului, însă, am învățat că, dacă am o perioadă dificilă, e cu atât mai important să am grijă de mine – și nu să mă neglijez sau, mai rău, să-mi pedepsesc corpul cu lipsă de somn ori mâncare nesănătoasă.

Vă amintiți indicațiile pe care le primim la fiecare zbor cu avionul? “Întâi vă puneți dumneavoastră masca de oxigen și APOI îi ajutați pe ceilalți.“

Dacă noi nu suntem bine, nu putem face nimic pentru altcineva.

Deși motivele fiecăruia dintre noi pot fi altele, știu că mulți dintre noi ne-am văzut mamele sacrificându-se pentru ceilalți. Mama făcea asta: avea grijă de noi, dar nevoile ei erau pe ultimul loc. Mi-am dat seama la un moment dat că, inconștient, făceam și eu la fel.

E un comportament reflex pe care mi l-am corectat greu (dar cât de bine mă simt când fac lucruri pentru mine!) și la care tind să revin când am perioade aglomerate, când sunt foarte obosită, când sunt îngrijorată. Simt că nu mai am timp și răbdare să fac și lucruri pentru mine.

OK, uneori există un adevăr în asta: toți avem zile, săptămâni, luni în care muncim foarte mult, plus copii sau părinți de îngrijit. Și da, poate nu mai avem timp de yoga, de petrecut o după-amiază întreagă cu prietenele, de seriale sau de cinematograf. Dar, serios – și acum revin la mine; mă cert pe mine însămi, practic! – nu se poate să nu ai timp să-ți dai cu cremă sau să-ți iei suplimentele.

Poate nu ai stare, poate nu ai chef. Dar sunt gesturi pe care trebuie să le faci, durează un minut, nu dor și te ajută să faci față perioadelor aglomerate.

Am terminat anul extrem de obosită. Muncisem mult și simțeam asta prin toți porii. Mă bucuram că vin sărbătorile pentru că voiam să stau acasă, să mă odihnesc și să am grijă de mine.

Nu m-am neglijat ca altă dată, când eram mai tânără și mai neștiutoare. M-am dat cu cremă în continuare, dar nu mi-am mai luat suplimentele. După câteva zile în care pur și simplu nu-mi aminteam dacă le-am luat sau nu, am făcut pauză. Și mi-am promis să reiau imediat ce începe vacanța de iarnă.

Poate pentru oamenii disciplinați e mai simplu; eu, însă, nu sunt un om disciplinat, așa că am încercat să-mi creez o rutină.
Am citit în Atomic Habits a lui James Clear că cel mai simplu mod de a-ți crea un obicei nou e “să-l lipești” de unul vechi. De exemplu, eu mă demachiez înainte de a mă spăla pe dinți și-mi dau cu cremă după. M-am obișnuit atât de tare să fac lucrurile în ordinea asta încât, indiferent cât sunt de obosită, nu uit și nu mi se pare greu.

Rutina pe care mi-am creat-o pentru suplimentele alimentare e să le iau după prima masă a zilei cu un pahar mare cu apă. Am deja două luni de când fac asta și mi-a intrat în reflex. Sunt tot două luni de când am început să iau și niște suplimente speciale pentru păr.

După ce că părul meu e fin, moale și greu de coafat, pe fondul oboselii a început să-mi cadă mai mult și mi-am dat seama că trebuie să fac ceva. Iar acel ceva înseamnă, pentru mine, două pastile dintr-un supliment din gama Good Routine de la Secom: Hair Nutrition.

L-am ales pentru că are un complex de vitamine B, dar și biotină – care știam că ajută nu doar părul, ci și tenul și unghiile. Conține chiar și un fel de keratină solubilă sub forma unui ingredient patentat care se absoarbe ușor și care e esențial pentru păr.

Hair Nutrition e, de fapt, un mix de 15 ingrediente – aminoacizi, extracte de plante, zinc –, o compoziție  atent studiată care luptă împotriva căderii părului, îi redă strălucirea și rezistența. Iar eu prefer să iau astfel de suplimente care conțin mai multe ingrediente, mai ales când sunt produse de o companie de încredere, cu ani de experiență și expertiză în domeniu.
Pentru că nu, nu am încredere să iau suplimente de la un brand despre care nu știu nimic.

Pentru mine, cel mai important indicator e căderea părului. Și da, de când iau Hair Nutrition, am văzut o diferență clară: am revenit la normal. Nu mă mai sperii de cât păr cade când mă pieptăn sau la duș, iar asta mi se pare esențial.

Mi se pare și că arată mai bine decât de obicei, iar dacă spun eu asta, e mare lucru. V-am zis doar că părul meu e mofturos și e, de altfel, singurul lucru pe care mi-ar plăcea să-l schimb la mine.

Doar atât vă mai spun: am vorbit cu prietenele mele despre suplimentele Hair Nutrition și toate erau interesate. Nu, nu le cade părul tuturor 😊, dar e clar că noi, femeile, chiar suntem preocupate de podoaba noastră capilară.

E, de fapt, unul dintre motivele pentru care am decis, împreună cu colegele de la #ACinceaPutere, să scriem toate despre acest subiect. Pentru că fiecare dintre noi are o altfel de relație cu părul ei dar și pentru că un gest atât de simplu, cel de a lua niște suplimente în fiecare dimineață, ne amintește să avem grijă de noi.

Acest articol face parte dintr-un proiect #ACinceaPutere și Secom.

Foto principală: Unsplash

Colegele mele din #ACinceaPutere au și ele niște povești interesante pe aceeași temă.

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post De ce ne neglijăm pe noi înșine? appeared first on Mara Coman.

Să nu vă faceți o impresie greșită despre mine: și eu mă enervez când cineva îmi răspunde în doi peri. Cel mai des mă scoate din sărite răutatea gratuită, fără nici o miză, față de niște oameni vulnerabili.

De exemplu, la spital. Într-unul dintre spitalele bucureștene în care am tot fost cu tata e un paznic care țipă la toată lumea.

Îl știu de mulți ani, deci nu putem zice că a avut o zi proastă. Nici medicii, nici asistentele nu vorbesc urât; doar el. Abia intrasem când a și început să urle că n-avem voie să așteptăm decât în picioare, pe scări. Nici măcar nu încălcasem regula, doar că mai aveam de făcut câțiva pași până să ajungem la scările alea.

O altă amintire similară e mai veche, de când eram însărcinată în vreo șapte luni.
Mergeam la birou cu autobuzul când un domn în vârstă a început să mă certe că stau lângă ușă, deși i-am spus că urma să cobor la prima stație. În replică, m-a imitat, strâmbându-se ca un copil.

Dar nu, nu mințisem: am coborât la prima. Stăteam aproape de ușă și pentru că era mai liber și, instinctual, mă protejam. Mi-era teamă să nu mă lovească cineva – mai ales că aveam ditamai burta.

Ceva mai recent, la poarta de îmbarcare, i-am spus politicos unui domn că stau și eu la aceeași coadă. Probabil considerase că sunt invizibilă: eram și femeie, și singură.
S-a scandalizat și mi-a adresat diverse vorbe (lucruri pe care nu le-ar fi spus niciodată dacă aș fi fost însoțită de un bărbat).

Recunosc: m-am înfuriat în toate aceste situații

Instinctul îmi spunea să răspund la fel. Să ridic tonul și să-i spun paznicului din spital că nu-i normal să urle fără nici un motiv la un om bolnav care mai are și peste 80 de ani. Cu atât mai puțin să-l trimită să aștepte în picioare, pe scări.

Aș fi vrut să-i explic domnului din autobuz că vârsta nu-i un motiv pentru a-i vorbi urât unei femei însărcinate care nu greșise cu nimic. Că mai degrabă ar fi putut s-o întrebe dacă are nevoie de ajutor. Sau dacă vrea să stea jos. Sau măcar s-o ignore.

Așa cum fi vrut să-i spun pasagerului din aeroport că statul la rând e una din regulile de bun-simț de bază.

Cu toate astea, n-am țipat și n-am vorbit urât în nici unul dintre cazurile de mai sus. În primul rând mi-am dat seama că nu aș ajunge nicăieri, ci doar aș isca o ceartă în toată regula.

Le-am spus, în schimb – încercând să nu am nici măcar o urmă de ironie în glas – că le mulțumesc pentru amabilitate.

Așa cum vă imaginați probabil, nici unul dintre cei trei nu s-a așteptat la un astfel de răspuns. N-am primit scuze (nici nu mă așteptam), dar am reușit să nu pornesc o ceartă.
Să nu-mi stric mie dispoziția și, mai mult, să nu fiu la fel de agresivă, să nu torn gaz pe foc.

Tind să cred că dacă aș face asta mai des – de fapt, dacă NOI toți am face asta mai des, n-ar mai fi atâta lipsă de politețe, de empatie, de bunătate.
Poate că, dacă am reuși să ne controlăm și să răspundem răutăților cu blândețe, cu tandrețe, oamenii nu s-ar mai certa peste tot. În Parlament, în talk-show-uri, în social media, în autobuz.

Sunt atâtea gesturi mici care ne fac fericiți; de ce să nu le folosim?

• Dacă admiri rochia unei necunoscute din autobuz, spune-i.
• Dacă n-ai sunat o prietenă de mult, pune mâna pe telefon.
• Dacă vezi pe cineva care are doar câteva produse în coșul de cumpărături, dă-i voie să plătească înaintea ta.
• Dacă cineva se grăbește și nu are cartelă de metrou, oferă-i o călătorie.
• Dacă vezi un începător în trafic, dă-i voie să intre în coloană.
• Dacă mergi spre o întâlnire cu o colegă, cumpără-i o ciocolată.

Poate că toate astea reprezintă doar o picătură într-un ocean. Dar schimbarea e, în primul rând, la noi. Un gest frumos ne face ziua mai frumoasă. Și, foarte probabil, are efect similar și pentru ceilalți.

Nu întâmplător am încheiat lista exemplelor de gesturi frumoase cu ciocolata, ci pentru că ideea de a scrie un articol despre bunătate, blândețe, tandrețe a venit de la Milka.

În martie, Milka ne îndeamnă să răspundem cu tandrețe în cât mai multe ocazii.
Eu cred că și simplul fapt că ne gândim la asta, la felul în care reacționăm în diverse situații, va schimba ceva. În bine.

Milka vine și cu un concurs pentru cei care iubesc ciocolata: cumpărați produse Milka în valoare de minimum 14 lei, înregistrați bonul pe cuvintetandre.milka.ro și puteți câștiga o mașină Toyota Yaris Cross Hybrid, 1 Iphone 15 Pro sau o imprimantă portabilă Canon.

În campanie participă o gamă variată de produse – tablete de ciocolată, biscuiți, prăjituri, praline Milka. Găsiți întreaga lista consultând regulamentul disponibil pe site. Vă spun doar atât: biscuiții Milka Choco Sensations sunt preferații noștri. A trebuit să negociez cu fetele să nu-i mănânce chiar pe toți :).

Foto principală: Almos Bechtold / Unsplash

Acest articol face parte dintr-un proiect Milka despre bunătate și blândețe.

*

Colegele mele din #ACinceaPutere au și ele niște povești interesante pe aceeași temă.

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Ați încercat vreodată să le zâmbiți celor care vă vorbesc urât? appeared first on Mara Coman.

Când am stabilit cu colegele mele din #ACinceaPutere să scriem despre dragoste mi-au venit în minte, ca niște flash-uri, tot felul de întâmplări: cum am vrut eu să mă mut într-un alt oraș la 20 de ani, cum m-am îndrăgostit la un concert, cum așteptam să se facă 10 seara ca să pot da telefoane interurbane, cât am suferit în liceu pentru că părinții mei nu voiau să audă că am prieten și cum era cât pe-aci să mă mărit din cauza asta.

Ah, și de câte ori am suferit ca un câine… Durere din aia de simți că te rupi în două, că nu ai aer, că nu e nimic care să te aline și că n-o să treci niciodată peste. Am fost și-acolo, am folosit și cuvinte mari.

Fără să am pretenția că sunt o mare pricepută, cred, totuși, c-am învățat câte ceva despre dragoste. Cel puțin în teorie :).

Aceasta este, pentru mine, o afirmație foarte periculoasă. Când eram mai tânără, mi se părea dovada supremă de dragoste, așa cum o găsisem eu în filme și-n cărțile pe care le citeam. Să-ți dai voie să simți asta, s-o crezi, să te afunzi în tot ce înseamnă declarația asta.

Aveam să învăț, pe propria piele, două lucruri: Primul, că pot trăi fără el.
Al doilea, că expresia conține o doză de dependență extrem de nesănătoasă în relații. Și așa ajungem la punctul doi:

Să ai spațiul tău, să ai libertate, să poți sta în picioare și fără celălalt.

M-au costat mult timp și multe lacrimi să învăț asta. Multe dintre relațiile noastre sunt temporare și – fără să pornești neapărat cu ideea asta în minte – mi se pare extrem de important să nu depinzi (emoțional sau material) de nimeni. 

Știu că nu e deloc romantic, dar realitatea e că, deseori, oamenii din viața noastră pleacă. Ne părăsesc. Sau se transformă. În cel mai rău scenariu, pier.
Cu toată durerea care vine în astfel de momente, trebuie să fim pe propriile noastre picioare.

Mi se pare ceva atât de evident că nici nu știu să explic :). Pe scurt, nu mai am răbdare să fiu într-o relație în care sunt suspicioasă. E ceva ce simt că nu mai pot duce. Doare prea tare.

Am nevoie de onestitate, respect, am nevoie să știu că omul de lângă mine e prezent.

Știi cum e să suferi din dragoste și să-i spui respectivului că ești bine, mersi? Am făcut asta ani în șir. Mi se părea că e singurul răspuns posibil.
La orice vârstă, inclusiv discuțiile cu prietenele mele se învârteau în zona asta: cum să ascunzi că doare, cum să pară că nu-ți pasă.

Pe când făceam terapie, am discutat despre asta cu psihologul meu, iar el m-a întrebat, vădit uimit: „De ce să ascundeți?”

Nu-mi pusesem niciodată problema așa. Chiar, de ce să ascund? Ca să se simtă celălalt liniștit și împăcat, că nu mă doare? Ca să par puternică?

Țin minte că, la scurt timp după discuția asta, i-am spus respectivului că m-a rănit. Era o realitate pe care trebuia s-o știe (doar trebuie să fim conștienți de efectele pe care le au deciziile noastre) în locul clișeului „hai să rămânem prieteni”.

Nu știu ce-a însemnat pentru el, dar pentru mine a fost o revelație: mi-am luat o piatră de pe suflet.

Depuneam atât de multă energie în a demonstra că nu-mi pasă, că nu sufăr, încât acel „m-ai rănit” mi-a rezolvat o mare parte din problemă.

M-am și enervat :)). Asta e genul de propunere care vine, de cele mai multe ori, de la cel care-a făcut un c*cat, dar vrea să doarmă liniștit. Și încearcă să delimiteze lucrurile: n-a mers relația, dar uite ce bine ne înțelegem noi.

Oameni buni, nu există așa ceva. Sau există, în cazuri rare și e nevoie de foooarte mulți ani ca să transformi o fostă realție într-o prietenie sinceră.

În rest sunt doar niște vorbe menite să-l facă pe om să nu se simtă prea prost, dar și să-i dea ocazia să te sune când are chef sau când are nevoie.

Doar așa fac prietenii, nu? 🙂

Astea sunt două dintre lucrurile pe care mi-a fost cel mai greu să le spun, dar care au cântărit cel mai mult în relații. Mai ales atunci când are cine să le asculte și să le aprecieze.

Pentru mine, vorbele astea reprezintă o declarație de dragoste.

Nu mi-a picat bine când am ajuns și eu la concluzia asta (și mi-a luat ceva), dar o relație are nevoie de timp și atenție.
Poate că pare banal, dar doi oameni care nu se văd decât în weekend nu vor rămâne o viață întreagă împreună.

Toți suntem ocupați, toți avem treabă. Dar sunt foarte puțini oameni în viața noastră care merită cu adevărat să le dedicăm timp și atenție. Să nu uităm ce filme le plac, unde ar vrea să meargă, ce ar vrea să mănânce sau să citească. Nimicurile astea înseamnă grijă, interes, empatie.
Înseamnă „te iubesc”.

Mă opresc aici, deși mai am multe de spus. Cine știe, poate scriu și episodul 2 :).

Foto: Boys in Bristol Photography / Unsplash

Colegele mele din #ACinceaPutere și-au exprimat și ele punctul de vedere e pe aceeași temă.

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post 7 lucruri pe care le-am învățat despre dragoste în 40 de ani appeared first on Mara Coman.

Când am vorbit cu Ioana și Maria despre vaccinul anti-HPV, au protestat. Nu din cauza vaccinului în sine, ci pentru că le era teamă de înțepătură.

Poate că n-ar fi trebuit, dar reacția lor m-a surprins puțin. Fetele mele au mai făcut diverse vaccinuri și injecții; sigur că nu e ceva plăcut – nici mie nu-mi plac înțepăturile! – dar, de când au crescut, nu prea au mai comentat pe subiectul ăsta.
Așa că le-am amintit că e ceva ce durează doar câteva secunde, e mai degrabă o jenă decât durere, iar eu voi fi acolo să le țin în brațe.

Așa că, după toate asigurările de mai sus, am vrut să le explic de ce e important vaccinul ăsta.

Am vrut să știe că nu e un moft și că înțepătura aia de care le e teamă le poate salva viața. Că aceste două doze de vaccin luptă împotriva unui virus care cauzează câteva tipuri de cancer. Că sunt situații în care face diferența dintre viață și moarte.

Le-am mai spus că suntem norocoși că trăim într-o perioadă în care s-au descoperit medicamente, modalități de tratament și vaccinuri care ne protejează de niște boli foarte grave. Cu niște ani în urmă, oamenii nu aveau acces la ele și nu se puteau însănătoși.

Deși era clar din discursul meu că nu e o situație în care au de ales, mi-au spus că, dacă e vorba de ceva atât de important, merită să fie înțepate.

Am zâmbit.

Și-apoi mi s-au umplut ochii de lacrimi când Maria m-a întrebat:

– Dacă s-ar fi descoperit mai devreme, am fi cunoscut-o și noi pe bunica?

Mi-am pierdut mama din cauza cancerului, dar nu, n-a fost o formă provocată de HPV. Mi-am amintit însă de disperarea pe care am simțit-o în momentul în care medicul m-a privit în ochi și mi-a zis că nu se mai poate face nimic.

M-am dus acasă și-am început să dau telefoane, să cer părerile altor medici, să caut studii clinice, tratamente care sunt încă în perioada de testare.

Aș fi făcut orice.

Aș fi vrut ca știința să avanseze cu viteza luminii, să descopere cineva un medicament sau un tratament-minune, să o salvez pe mama și apoi să mă trezesc din acest coșmar.

Dar n-am avut nici o putere. 

Cei care au pierdut un om apropiat din cauza unei boli grave înțeleg deznădejdea care te cuprinde când îți dai seama că pur și simplu nu mai există nici o soluție. Nici un tratament. Nimic.

Este cazul cancerului de col uterin care poate fi prevenit prin vaccinare. De altfel, vaccinul anti-HPV ne protejează de câteva tipuri de cancere, cele de care este responsabil HPV. Mi se pare extraordinar că un vaccin – sau, cum ar zice fetele mele, o înțepătură – ne ține la distanță de o boală atât de gravă.

Și când spun că este gravă, nu e vreo figură de stil: avem cele mai multe cazuri din Uniunea Europeană. În România, aproape 3400 de femei se îmbolnăvesc anual de cancer de col uterin și mai mult de jumătate din ele își pierd viața din cauza lui.

Asta înseamnă că, în fiecare zi, sunt diagnosticate în jur de 9 femei. 4 sau 5 dintre ele nu vor supraviețui.

Da, este o tragedie.

Am scris nu demult că Ioana și Maria au făcut vaccinul anti-HPV care, începând din decembrie 2023, este gratuit nu doar pentru fetele și între 11 și 18 ani, ci și pentru băieții din această grupă de vârstă.

Tot din decembrie, vaccinul este compensat cu 50% pentru femeile între 19 și 45 de ani. Asta pentru că studiile au arătat că este eficient și pentru femeile adulte – iar acesta mi se pare un lucru foarte important.

Multe dintre femeile care au acum peste 18 ani nu au avut șansa să se vaccineze în adolescență, dar nu e târziu. Nu contează nici dacă au fost sau sunt infectate cu o formă de HPV – există peste 100 de tulpini ale virusului. Indiferent dacă au avut una sau două, mai sunt câteva zeci de tulpini de care pot să se protejeze.

E unul dintre acele lucruri care chiar nu trebuie amânate. Mergeți la doctor și faceți analizele anuale, inclusiv testul Papanicolau, pentru că așa puteți afla la timp dacă vă confruntați cu cancerul de col uterin sau cu altă boală gravă.

Poate vă gândiți că nu vi se poate întâmpla vouă, dar e important să știți cu certitudine că sunteți bine. Mai ales că acest timp de cancer face ravagii chiar și la femeile tinere: este al doilea cel mai frecvent în rândul femeilor cu vârsta de 15-44 ani.

Un diagnostic pus la timp vă poate salva viața: există acum tratamente variate, inclusiv imunoterapia – o descoperire mai nouă care, practic, ajută sistemul imunitar și celulele sănătoase să lupte împotriva celor bolnave.

Asta i-am răspuns și fiicei mele, când m-a întrebat de bunica. I-am spus că da, ar fi cunoscut-o, dacă bunica și-ar fi descoperit boala mai devreme.

***Material realizat în cadrul campaniei „Hotărăște pentru viitor”, campanie națională de promovare a programului de vaccinare anti-HPV, susținută de organizația Mame pentru mame în parteneriat cu MSD România.

Colegele mele din #ACinceaPutere și-au exprimat și ele punctul de vedere e pe aceeași temă.

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Ce le-am răspuns fiicelor mele… appeared first on Mara Coman.