Nu e thriller, nu te ține cu sufletul la gură. Pe mine însă m-a cucerit pentru că e destul de realist și foarte uman – știu c-am zis și în titlu și că mă repet, dar mi se pare că e cuvântul care îl descrie cel mai bine.

Habar n-am de ce i-am dat play, având în vedere că nu știam nimic despre el. Nu e nici nou (primul sezon e chiar din 2021!) și e norvegian. Mi-a plăcut primul episod și am zis că o fi o întâmplare, cine știe cum continuă. Dar uite că sunt aproape de finalul primului sezon și mă bucur că mai am de văzut încă patru.

Pernille, că așa se numește, e o norvegiancă de vreo 45 de ani, divorțată, cu două fete. Lucrează la Protecția Copilului și, chiar dacă serialul nu se concentrează pe job-ul ei, ne aduce aproape de niște momente emoționante.

Povestea e mai mult despre viața de zi cu zi alături de cele două fete și de nepotul ei, despre relația foarte frumoasă cu tatăl ei care recunoaște că e gay, despre aventura cu un bărbat mult mai tânăr. Am zis aventură, dar habar n-am în ce se va transforma, n-am terminat încă primul sezon.

Știu că nu pare nimic special în ce-am descris mai sus, ba chiar poate un pic banal (mă rog, mai puțin partea cu tatăl gay).

Însă pe mine m-a cucerit naturalețea acestei femei care e calmă în situații în care eu n-aș fi putut fi calmă, dar care uneori se și enervează și răbufnește, care pare și senină, și tristă, care e câteodată cea mai puternică din lume și, alteori, cea mai vulnerabilă.

E despre blândețe, cred că e termenul cel mai potrivit pentru serialul ăsta. Și e, într-un fel, foarte frumos. Mă uit la el zâmbind, deși are ingredientele unei drame.

Dacă aș întâlni-o pe Pernille,  m-aș duce s-o îmbrățișez.

Foto: Netflix

The post Un serial foarte uman appeared first on Mara Coman.

Uneori, experiența e încărcată de o oarecare nostalgie – pentru că nu e vorba doar despre povestea de pe micul ecran, ci și despre a mea. Despre cine am fost când am văzut serialul prima dată și cine sunt acum.

Urmează și The Perfect Couple, tot cu Nicole – din câte știu, va avea premiera în septembrie.

2. The Marvelous Mrs. Maisel – Minunata doamnă Maisel

The post Comfort Watch: Ce seriale revedeți? appeared first on Mara Coman.

Am o pasiune pentru autobiografii din studenție. Deci nu e de mirare că am vrut să citesc „A trăi pentru a-ți povesti viața”, volumul de memorii în care Marquez vorbește despre copilăria lui, despre locurile în care a crescut, familie, prieteni, anii de școală și de jurnalism.

Citisem deja câteva dintre romanele lui Marquez, și, pentru că mă fascinaseră, voiam să aflu mai multe despre acest scriitor columbian. Îmi amintesc că, pe măsură ce-i descopeream povestea, îmi plăcea din ce în ce mai mult. „A trăi pentru a-ți povesti viața” a intrat de atunci în topul cărților mele preferate – și a și rămas.

Am recitit-o la începutul anului, la mai mult de 20 de ani distanță, din dorința de a regăsi senzația de atunci. În același timp, însă, eram curioasă dacă o să-mi placă la fel de mult. Dacă nu cumva vârsta și anii de experiență mă vor face să văd cartea cu alți ochi. Mi-a fost chiar teamă că n-o să am parte de aceeași magie.

Din fericire, am redescoperit-o cu aceeași bucurie. Am savurat-o. Le-am povestit prietenilor despre ea, le-am relatat întâmplări și pasaje.

„A trăi pentru a-ți povesti viața” m-a ajutat să descopăr pentru prima dată viața oamenilor obișnuiți din Columbia – ceva foarte exotic și diferit de tot ce am trăit noi. Mi-am imaginat satul columbian în care a trăit micul Gabo, casa plină de femei (bunici, mătuși, verișoare, surori) în care trăia doar un singur bărbat – un bunic cu o poveste de viață bogată, care a luptat în război și a scăpat viu dintr-un duel.

Ei bine, în casa asta plină de femei se întâmplă tot felul de lucruri: superstiții, leacuri, povești de dragoste, inclusiv evenimente inexplicabile.

Unul dintre pasajele care mi-a rămas în minte e cel cu papagalul vorbitor care începe, din senin, să stige că vine taurul. Nu l-a băgat nimeni în seamă, au crezut că o luase razna. Dar, nu peste mult timp, un taur furios a deschis ușa casei cu coarnele și a năvălit în casă, în timp ce toți s-au adăpostit cum au putut.
Nu e chiar un scenariu care seamănă cu copilăria noastră, nu? Seamănă mai degrabă cu realismul magic din romanele lui Marquez.

Un alt lucru care m-a impresionat extrem de mult a fost sărăcia lucie în care a trăit. Întâi în copilărie, când mama lui Marquez fierbea zile-n șir același os de vită pentru supă, când, din disperare, l-a trimis să ceară bani unui vecin bogat (n-a primit, a fost alungat).
Apoi, în anii tinereții, când lucra ca ziarist și abia avea ce să mănânce și unde să doarmă.

M-a uimit în special faptul că Marquez povestește lucrurile astea atât de firesc, fără să se plângă.

Practic, au fost perioade lungi în care, dacă nu avea 1 peso pentru o cameră ieftină, stătea toată noaptea într-o cafenea sau dormea în redacție. A dormit pe o bancă, în parc, a ajuns chiar și în arestul poliției din cauza asta.
Dacă nu știa unde va dormi, înseamnă că n-avea nici haine de schimb, „bagaj” de mutat într-un loc în altul. Uneori avea bani de masă, alteori nu.

Și, mai mult decât toate cele de mai sus, m-a marcat pasiunea lui pentru povești, pentru scris și citit. Devora cărțile, deși erau foarte scumpe și-i era greu să le obțină. Însă, cu toate astea, era mereu înconjurat de jurnaliști, poeți și scriitori care îi împrumutau cărți, care îi recomandau diverse lecturi ca să-l ajute să scrie.

Tot în cartea asta am descoperit și cât de mult a muncit. Multe eșecuri, multe renunțări, romane sau povestiri începute și abandonate, scrieri pe care ziarele sau editurile i le-au refuzat. Practic, a învățat și a luptat pentru tot, n-a primit nimic ușor, nu s-a născut cu un talent senzațional – ci a muncit.

Ce-am mai găsit în carte și mi-a plăcut: câte o întâmplare pe care o descoperisem deja în romanele sale. Țin minte că, atunci când am citit „Un veac de singurătate”, m-am întrebat cum a inventat Marquez fetița aceea ciudată care mânca pământ, de unde i-o fi venit o asemenea idee.

Ei bine, strict în cazul ăsta, n-a inventat-o: una dintre surorile lui mai mici avea acest obicei.

Voi ați citit „A trăi pentru a-ți povesti viața”? Și, dacă da, cum vi s-a părut?

Foto principală: Joel Muniz / Unsplash

The post Cartea pe care am recitit-o după 20 de ani appeared first on Mara Coman.

V-am povestit de curând de planul meu de a-mi rezerva măcar o oră pe săptămână pentru un serial. Și-am început de luni, cum se cuvine, cu primul episod din FBI: Biroul de Investigații.
Doar că, după ce m-am familiarizat cu personajele și cu problemele serioase cu care se confruntă, am mai văzut un trailer care mi s-a părut interesant. The Rookie: Feds, un spin-off al producției de televiziune The Rookie, se lansează în seara asta pe AXN și urmează să fie difuzat în fiecare joi, la ora 22.

Pentru că mi-a stârnit curiozitatea, am vrut să aflu mai întâi dacă cele două seriale sunt similare. Și, din ce mi-am dat eu seama, au în comun doar FBI-ul și lupta pentru dreptate.

Acțiunea din Recrutul: Agent Special are loc în Los Angeles, dar e construită în jurul unor agenți federali proaspăt recrutați. Genul ăsta de scenariu poate să provoace zâmbete și să fie condimentul necesar pentru a fi pe placul publicului.

Imaginați-vă o femeie de 48 de ani care, după o carieră în educație (a fost consilier școlar), reușește să-și îndeplinească visul și ajunge agent FBI. Practic, Simone Clark (interpretată de Niecy Nash-Betts) e cea mai în vârstă începătoare 😊. Are vise mari, vrea să plece pe teren, să le vină de hac infractorilor și… e trimisă într-un birou, să analizeze dosare.

Pot să pun pariu că mare parte din farmecul serialului se datorează lui Simone, care nu e deloc genul de femeie care să se resemneze și să facă muncă de birou. O să-și bage nasul în fiecare caz, o să apeleze la tot felul de metode – nu neapărat cele agreate de FBI –, dar, până la urmă, va dovedi că-și merită locul la investigații.

Simone însă nu e singura începătoare: Brandon Acres (interpretat de Kevin Zegers) e și el în aceeași situație. Și mai interesant, Brandon e un fost actor și… i se face rău când vede sânge.

Habar n-am cum le-a venit scenariștilor ideea asta; probabil că această slăbiciune o să-l pună în tot felul de situații mai mult sau mai puțin amuzante.

Pe lângă cei doi începători avem, desigur, agenți cu vechime, care știu bine să-și facă meseria. Și, pe lângă tot ce ține de job, apar diverse complicații în viețile lor personale. Divorțuri, despărțiri, trădări, ba chiar și niște tentative de șantaj.

Mie mi se pare că sună bine și că genul ăsta de personaje, plus diverse crime de investigat, pot fi ingredientele unui serial amuzant și relaxant.

Și un motiv să-mi mai trec în agendă 45 de minute numai pentru mine, în fiecare joi, la 10 seara.

Foto: AXN

The post Vouă vă plac serialele cu agenți FBI? appeared first on Mara Coman.

Să vă povestesc cum mă uit eu la filme și seriale? Pornesc televizorul, caut ceva ce cred eu că m-ar putea relaxa după o zi plină, dau play și în vreo jumătate de oră adorm.

Nici o tragedie în asta, doar că uneori chiar îmi doresc să reușesc să mă uit și eu măcar la un episod întreg și, astfel, să-mi scot din minte tot ce s-a întâmplat peste zi.

Tot căutând să văd ce seriale noi o să apară următoare, am dat peste FBI: Biroul Federal de Investigații. Sezonul 1 începe luni, pe 4 martie, la 9 seara pe AXN. Și pare genul de serial de care am nevoie: pun pariu că o să mă prindă acțiunea, deci n-o să mi se mai facă somn, mai ales că episoadele au doar 45 de minute.

Serialul urmărește diverse cazuri pe care le investighează cei de la Biroului Federal de Investigații din New York. Mie-mi place mult de Maggie Bell (interpretată de Missy Peregrym), o doamnă-agent special fără teamă de nimic și care face echipă bună cu Adom OA Zidan (jucat de Zeeko Zaki) – fost agent sub acoperire selectat în echipa FBI.

Din ce mi-am dat seama, în fiecare episod e dezbătut un caz diferit, însă e vorba despre infracțiuni “serioase”: răzbunări între traficanți de droguri, terorism, crimă organizată sau spionaj. Cazuri de importanță majoră și anchete complexe care au loc în New York (de care, apropo, mi-e tare dor).

Am citit un pic despre serial și am aflat că, pe lângă infracțiuni și adrenalină, pe ecran se vor derula poveștile celor două personaje principale. În afară de tema generală – lupta continuă a FBI-ului cu cei care încalcă legea -, ce se întâmplă în viețile lui Maggie și OA reprezintă firul roșu al serialului.

Poveștile celor doi ni se vor dezvălui treptat, iar eu n-o să vă stric frumusețea de a le descoperi singuri.
Vă spun doar ce veți afla de la bun început: Maggie e un criminalist ambițios, o tipă deșteaptă, care-și iubește meseria și se implică în tot ce face. De altfel, e născută într-o familie de polițiști, deci moștenește cumva pasiunea pentru meserie. E destul de discretă cu viața ei personală, dar aflăm că soțul ei a murit într-un accident.

Și OA e un personaj interesant conturat: un egiptean născut în New York, practicant al religiei musulmane. N-a fost doar agent sub acoperire, ci și în armată. Chiar dacă pare dur, are și el momente de vulnerabilitate – de exemplu când își amintește că, în copilărie, a fost victima bullying-ului.

Știu că mulți dintre noi s-au dezobișnuit să vizioneze filme sau seriale la oră fixă, dar eu, una, am de gând să încerc asta. Din nou, pentru că la fel am făcut și cu Dr. Death.

Am descoperit că găsesc un soi de plăcere în această așteptare și anticipare a serialului preferat. Parcă savurez altfel episoadele decât dacă fac binge watching – ca să nu mai zic că mi se pare că nu am niciodată timp pentru binge watching. Mereu mai am ceva de lucrat, de spălat, de aranjat.

Dar, dacă urmăresc un serial care se difuzează într-o anumită zi, la o anumită oră, fac cumva și-mi găsesc timp. Nu mai amân momentul în care mă relaxez la TV, nici nu mai ajung să-l pornesc când deja sunt frântă de oboseală. Motiv pentru care, cum ziceam la început, adorm imediat 😊.

Mai mult, mă bucur că am un plan pentru serile de luni care, cel pentru mine, nu sunt foarte palpitante.

Foto: AXN

The post Un serial de văzut în serile de luni appeared first on Mara Coman.

La conferința de presă organizată pentru lansarea Griselda (care e pe Netflix din 25 ianuarie), Sofía Vergara strălucește.

Stă alături de Eric Newman (creator & producator executiv) și Andrés Baiz (regizor) – cei care au făcut Narcos – , dar îi eclipsează. Nu doar pentru că e femeie, nu doar pentru că e foarte senzuală, nu doar pentru că ea e cea care interpretează personajul principal.

Pentru Sofía – pe care cei mai mulți dintre noi o știu din Modern Family -, Griselda e un mod de a arăta lumii că poate juca și într-o dramă, nu doar în seriale de comedie. E o miză mare, importantă.

Poate de aceea implicarea ei nu se reduce doar la rolul Griseldei; Sofía e și producător executiv al acestei povești despre care a aflat cu 10 ani în urmă și care nu i-a putut ieși din minte:

Eram în avion când am citit într-o revistă despre o femeie din Columbia de care, deși crescusem în această țară în anii ’70 și ’80, nu auzisem niciodată, la fel cum nu auziseră nici majoritatea cunoscuților mei.

Primul meu gând a fost că este vorba despre un personaj foarte interesant. Pentru mine, ca latino-americană, și pentru persoane ca mine nu există multe proiecte care să se potrivească atât de bine. Nu e ușor să găsești astfel de roluri. Pentru că era vorba despre o femeie puternică din Columbia, m-am gândit că aș putea interpreta acest rol. A fost nevoie de foarte mulți ani și, în plus, pentru o vreme, Griselda a fost încă în viață, lucru care m-a frământat, pentru că nu voiam să spun această poveste în timp ce încă mai trăia.

O traficantă de droguri care – după ce-și ucide soțul abuzator – fuge din Columbia la Miami împreună cu cei trei copii ai ei. Are în geantă un kilogram de cocaină și nimic altceva.

În primă fază e ușor să empatizezi cu ea. E o mamă singură care fuge în lume și care face orice pentru copiii ei. Însă, pe parcurs – și odată cu ascensiunea ei în lumea drogurilor -, Griselda devine violentă, crudă, face aproape orice pentru a reuși. Vergara o descrie cel mai bine:

E o femeie săracă și needucată din Columbia care a reușit să creeze un adevărat imperiu de miliarde de dolari într-o industrie dominată de bărbați și într-o altă țară decât patria ei, totul cu ajutorul unor metode crude, dar ingenioase, gândite de ea însăși.

Adevărul este că, deși a reușit să dărâme bariere, Griselda nu este o eroină și nu trebuie idolatrizată. Așadar, proiectul mi-a plăcut și pentru că am avut ocazia să descopăr povestea originilor Griseldei, adică să aflu cum se naște un monstru.

 

Am avut ocazia să văd mini-seria înainte de lansare și, în primă fază, am empatizat cu personajul principal. O mamă care fuge din Columbia la Miami pentru a-și salva copiii și care face eforturi inimaginabile, care se pune în pericol doar pentru a avea grijă de ei.

Doar că, pe măsură ce devinde din ce în ce mai puternică și mai cunoscută în rândul traficanților de droguri, Griselda se transformă într-un antierou.

În paralel se derulează, mai timid și cu mai puțin sclipici, povestea lui June. Și ea e mamă singură, și ea încearcă să se descurce într-o lume dominată de bărbați și se trezește în mijlocul unor cazuri cu droguri – doar că June e de cealaltă parte a baricadei: lucrează la poliția din Miami unde nu e aproape niciodată ascultată, chiar dacă are ceva pertinent de spus. Mi-a plăcut această paralelă subtilă dintre cele două vieți.

Și da, cele șase episoade m-au prins, în ciuda faptului că nu sunt neapărat fană a acestui gen de seriale (de exemplu, n-am văzut Narcos și nici nu sunt curioasă :)). Griselda e bine făcut, e alert și mi-a stârnit curiozitatea din primele minute.

Am avut șansa să urmăresc live conferința de presă și, așa cum vă spuneam, Vergara a avut o apariție tare simpatică. A povestit despre serial, despre ea, despre implicarea ei – care e una importantă având în vedere că nu doar a jucat rolul principal, ci a fost și producător executiv al mini-seriei.

Vă las cu câteva declarații de-ale ei.

• Despre ce i-a plăcut și ce nu i-a plăcut la Griselda:

Mi-a fost ușor să o înțeleg ca femeie, ca mamă, ca prietenă, ca emigrantă – pentru că și eu vin din Columbia. Și eu vreau să am banii mei, nu am neapărat nevoie de un bărbat. OK, nu mă înțelegeți greșit: vreau un bărbat, dar nu am nevoie de unul. Ce n-am înțeles însă e cum a ajuns Griselda să-i rănească pe alții. A început cu intenții bune, dar a ajuns mult prea departe.

• Despre a ști să te oprești la timp:

M-a interesat mereu modul în care puterea unor oameni se tranformă în slăbiciune. Griselda a trăit o dramă. Și-a crescut copiii și a făcut tot posibilul să-i protejeze în prostituție, în mijlocul crimelor, al afacerilor cu droguri. Însă a existat un moment în care ar fi putut să înceteze, ar fi putut să-și încheie drama, dar nu a acceptat. Nu s-a putut conforma. Și, de la un anumit punct, a mers prea departe.

• Despre identificarea cu o femeie columbiană:

Și eu am crescut în Columbia, acesta e doar unul din motivele pentru care mi-am dorit acest rol. Și majoritatea actorilor sunt columbieni, mi-am dorit asta.
Știu cum sunt femeile columbiene: iubitoare, calde, puternice. Ne vedem de viață zâmbind, suntem optimiste, ne gândim la viitor. Nu suntem niște victime. Și nu toate femeile din Columbia sunt criminale!

Dar, revenind la scenariu, eu îmi amintesc de perioada cartelurilor, ca să nu mai zic că fratele meu a avut probleme cu drogurile. Totuși, nu am înțeles cum o femeie columbiană ar putea face ce a făcut Griselda. M-a surprins mai ales faptul că ea a început greu, fără să aibă nici un fel de educație. Însă era ceva în ea. Dacă ar fi vrut să fie președintele Columbiei, ar fi reușit.

• Despre ce are în comun cu Griselda:

Aș ucide pentru fiul meu. Dacă ar fi în pericol, nu m-aș gândi de două ori.
Poate l-aș ucide și pe fostul meu soț! (n.red.: râde). Ce altceva? Îmi plac banii și, la fel ca Griselda, muncesc mult pentru ei. Adică nu vreau să mă mărit pentru bani. Deși…

• Despre transformările prin care a trecut pentru filmări:

Nu am avut idee ce mă aștepta pentru că nu am mai jucat un astfel de rol. Însă știam că trebuie să o fac pe Sofía să dispară. Nu voiam să arăt exact ca Griselda, mai ales că nu aveam la dispoziție opt ore pe zi doar pentru machiaj. Dar am făcut o mulțime de teste, am probat diverse modele de nas, diverse sprâncene. Trebuia să arăt uman și să pot juca. Pentru că aveam dinți falși, nas fals, mult plastic pe față…

Am purtat chiar și un sutien care să-mi micșoreze sânii. După filmări, când m-am dus la un consult, doctorul mi-a zis că sunt nebună! Din cauză că am stat mereu aplecată, cocoșată, m-am ales cu niște probleme și acum trebuie să fac fizioterapie.

• Despre prizat a răspuns cu o întrebare către Andrés Baiz, regizorul mini-seriei:

Ha, îți amintești c-a trebuit să mă înveți să prizez?

The post Griselda, femeia de care îi era teamă chiar și lui Escobar appeared first on Mara Coman.

Am avut dintotdeauna o pasiune pentru accesoriile de birou. Mi-am cumpărat mereu lucruri frumoase și care să-mi facă mai plăcut timpul petrecut lucrând.

Pot sta cu orele într-o papetărie și, dacă nu m-ar interesa costurile, aș ieși de acolo cu tot felul de stilouri, cerneală, markere, agende, mouse pad-uri, creioane și ascuțitori.

Deși le reînnoiesc mai rar, sunt atentă și când îmi schimb tastatura și mouse-ul. Am nevoie nu doar să fie frumoase, ci și performante.

Să preia comenzile imediat și să-mi placă să apăs pe taste. Să nu zgomotoase, dar să aibă un sunet, un click, chiar dacă abia perceptibil. Să nu aibă taste “tari”, dure, dar să se miște rapid și cu o doză de grație 😊.

Lăsând la o parte poezia, sunt convinsă că știți exact senzația despre care vorbesc: e acel simț tactil important mai ales când folosești un obiect timp de opt ore pe zi.

Cum nevoia de confort e comună tuturor celor care își petrec multe ore în fața computerului, Logitech a lansat Wave Keys și Wave Keys for Business, un model de tastatură wireless în două variante a cărei principală calitate este ergonomia.

Practic, Wave Keys are un design curbat compact, formă care te ajută să tastezi mai ușor, și un suport integrat pentru încheietura mâinii care asigură comoditate în utilizare pe tot parcursul zilei.

Acest suport seamănă cu o pernuță – e moale, plăcut la atingere și oferă sprijin mâinii. Datorită lui, palma, încheietura și antebrațul stau într-o poziție corectă, naturală.

Așa cum probabil vă așteptați de la un produs marca Logitech, Wave Keys nu e doar frumoasă și ergonomică. E un produs de calitate, compatibil cu mai multe sisteme de operare, care poate fi conectat prin Bluetooth sau prin receiverul Logi BOLT (pentru cine își dorește o securitate sporită).

Foarte util mi se pare faptul că tastatura poate fi conectată la trei dispozitive în același timp (de exemplu, și la tabletă, și la un Mac, și la un PC) și te poți comuta de la un dispozitiv la altul cu o simplă apăsare de buton.

Tastatura cea nouă este cel mai recent produs lansat în seria ERGO de la Logitech, alături de mouse-ul ergonomic Lift Vertical (se numește așa pentru că da, e vertical, și e mult mai odihnitor să lucrezi cu el) și alte produse create pentru confortul la locul de muncă.

Vreau să subliniez și faptul că aceste calități ergonomice sunt testate în mai multe etape; Logitech are ca scop crearea unor produse care îmbunătățesc viața oamenilor, motiv pentru care are și un laborator special unde studiază ergonomia. Însă produsele lor au fost aprobate și de o entitate americană independentă: US Ergonomics.

Încă un lucru de apreciat: Wave Keys are certificat neutru în carbon, la fel ca restul produselor Logitech, iar ambalajul din hârtie provine din păduri certificate și din alte surse controlate. Piesele din această tastatură includ plastic reciclat.

Pentru că v-am spus că Wave Keys există în două variante, vă spun și câteva cuvinte despre Wave Keys for Business, un produs ergonomic pentru cei care caută o tastatură comodă cu tastare facilă instantanee.

Este echipată cu tehnologie wireless securizată Logi Bolt, permițând echipelor IT să furnizeze un produs confortabil și ușor de folosit, cu asistență globală pentru utilizatori  în Windows, macOS, Chrome OS și alte sisteme de operare de top.

Poate v-a trecut prin cap această întrebare în timp ce citeați despre calitățile unei tastaturi ergonomice. În primul rând, mie mi se pare important orice lucru care-ți face orele de muncă mai plăcute.

Dar, lăsând asta la o parte, postura pe care o avem la birou ne influențează sănătatea. Când zic postură mă gândesc în special la poziția spatelui (mai ales că eu nu stau drept), însă chiar și felul în care ne ținem mâinile ne poate crea probleme.

Acum vreo câțiva ani, un prieten mi-a spus că e în concediu medical din cauză că-i amorțea mâna dreaptă. S-a dus la mai mulți doctori și, în final, la neurolog. După diverse investigații, neurologul i-a recomandat să stea mai puțin la birou, în fața computerului.

Practic, felul în care-și ținea mâna pe birou, pe tastatură și pe mouse afectase un nerv. Avea nevoie urgentă de repaos.

Sunt niște ani buni de atunci, nu cred că existau tastaturi ergonomice; sau, dacă existau, eu nu auzisem de ele.

Dar n-am uitat această întâmplare pentru că m-am întrebat ce aș avea de făcut dacă m-aș trezi într-o situație similară. Sunt jurnalist – în mare parte a timpului, scriu sau mă ocup cu diverse alte task-uri pe care le fac tot din fața computerului.

V-am povestit asta pentru că uneori am senzația că tratăm accesoriile ergonomice ca pe un moft. E bine să știm că ele nu au doar rolul de a ne oferi un plus de confort și de plăcere, ci sunt gândite și pentru a ne ține la distanță de eventuale probleme de sănătate.

Pasul 1: Intrați pe contul meu de Instagram, @maracoman

Pasul 2: Imediat ce identificați în feed postarea despre produsele Logitech (e simplu, veți recunoaște imediat fotografia) veți găsi toate detaliile.

Pe scurt, dați follow contului meu, dar și contului @logitech și lăsați în comentarii răspunsul la întrebarea: Pentru cine doriți acest premiu și cum credeți că vă va face orele de birou mai plăcute?
Nu uita să dai tag altor doi prieteni care ar putea fi interesați.

Voi anunța câștigătorul în stories, dar și printr-un comentariu la postarea de pe Instagram și prin mesaj privat, tot pe Instagram. Dacă nu-mi răspundeți în 48 de ore, voi extrage pe altcineva.

Premiile vor fi trimise prin curier, oriunde pe teritoriul României.

Acest articol a fost scris în colaborare cu Logitech și conține opiniile mele sincere despre acest brand și despre produsele nou lansate, pe care le-am testat.

Foto: Logitech.

The post Produsele ergonomice: moft sau necesitate? appeared first on Mara Coman.

Deși prefer să mă pierd în poveste și să nu analizez prea mult, m-am trezit mută de admirație pentru felul în care sunt construite personajele, pentru cum a reușit să descrie situațiile în care simțeai tensiunea. Genul acela de încordare care plutește în aer și pe care aproape c-o poți simți, ești parte din ea și după ce lași cartea din mână.

Am vorbit despre asta și cu prietenele mele – din fericire, există în viața mea niște oameni care au pasiuni comune cu ale mele și cu care pot vorbi despre lecturi. Și despre orice altceva, de altfel.

Am plecat în vacanță cu „Libertate”. Am căutat „Corecții” o zi întreagă, nu știu dacă am rătăcit-o sau am împrumutat-o. O să mi-o comand iar când mă întorc, alături de „Puritate” (care știu pe la cine e, dar n-am chef s-o cer înapoi).

Stau pe plajă cu „Libertatea” lui Franzen și mă bucur că reușesc s-o recitesc. Am mai încercat să recitesc una, alta, în ultimii ani, dar fără succes. Mi-a fost un pic teamă că se va întâmpla la fel.

Din fericire, a trecut destul timp cât să uit unele detalii și cât să fiu din nou surprinsă de magia lui Franzen. Uneori zăbovesc pe aceeași pagină, mă pun în pielea lui Patty, mă gândesc la oamenii pe care-i aducem lângă noi, la cei pe care-i îndepărtăm, la cei cunoscuți întâmplător și care ajung să-ți fie la fel de apropiați sau de importanți ca o familie.

Încercările mele anteriore de recitit au eșuat, pe de-o parte, din cauza lipsei de răbdare de a trece printr-o poveste deja știută, dar și pentru că am o listă lungă de cărți noi pe care vreau să le citesc.

Cu toate astea, acum am reușit să mă întorc la una dintre lecturile anterioare și mi-aș dori să mai fac asta din când în când. 

• „Furie” și „Rușine” ale lui Salman Rushdie pe care le-am citit acum vreo 15-20 de ani. Vreau să mă întorc la ele pentru că m-a fascinat modul în care Rushdie a luat o trăsătură de personalitate și a dus-o la extrem. Sunt curioasă dacă, după atâția ani distanță, o să mi se pară la fel de interesante.

• „Copiii din miez de noapte”, tot de Rushdie. Mi-a plăcut la nebunie ideea, am citit-o tot în aceeași perioadă în care le-am descoperit pe cele de mai sus și știu că m-a ținut lipită de paginile ei.

• „Cel mai iubit dintre pământeni” a lui Preda a fost una dintre lecturile mele din liceu care m-a marcat cel mai mult. Sunt curioasă cum aș vedea-o acum, dar am tot amânat să mă întorc la ea. Poate voi face asta la un moment dat.

• La „Iernile sufletului” a lui Katherine May revin uneori, mai ales când am nevoie să-mi amintesc că perioadele dificile sunt asemenea anotimpurilor: vin și pleacă. Și că nici nu trebuie să lupt împotriva lor; mi-ar răpi prea multă energie fără nici un rezultat. Doar nu te poți împotrivi viscolului. E de ajuns să îl înfrunți și să nu uiți că e ceva temporar.

Sigur mai sunt și altele, dar intenția mea e să fac o listă destul de scurtă de cărți de recitit, ca să las loc poveștilor noi.

Voi cum faceți? Vă place să recitiți sau nu faceți asta niciodată?

Care e lista voastră de cărți care ar merita recitite? Poate sunt unele pe care nu le-am descoperit încă și care merită atenția mea.

The post Recitim sau nu? appeared first on Mara Coman.

În seara premierei eram ruptă de oboseală: avusesem o zi plină, cu foarte mult de lucru, și eram convinsă că o să adorm în sala de cinema. Am fost chiar tentată să amân vizionarea, dar o promisiune e o promisiune – așa că am mers cu fetele la film.

Nu doar că n-am adormit, dar m-a prins povestea. Și mi-am dat seama că, după o zi atât de încărcată, „Mica sirenă” a fost exact ce-mi trebuia: o poveste cu prinți și prințese, cu magie, cu o lume acvatică fabuloasă și cu final fericit.

Știți povestea lui Ariel, sirena care vrea să afle mai multe despre oameni și care se îndrăgostește de prințul Eric. În această ecranizare, rolul lui Ariel este interpretat de Halle Bailey, care are doar 23 de ani și este jumătate din dou-ul R&B Chloe x Halle.

Recunosc că inițial m-a surprins alegerea unei sirene de culoare și m-am gândit imediat că trăim într-o eră în care totul trebuie să fie politically correct. Mai ales după ce am văzut că mama prințului este de culoare: Noma Dumezweni joacă rolul reginei Selina.

Însă regizorul Rob Marshall spune altceva:

Căutam doar cel mai bun actor pentru rol, punct. Am văzut mulți actori, de toate etniile. Ca regizor, speranța ta este ca un actor să vină și să-și revendice rolul și să spună: ‘acesta este al meu’, și asta s-a întâmplat exact cu Halle. Am vrut să găsim pe cineva extrem de pasionat, inteligent, vulnerabil, isteț, cu multă putere și bucurie. Când am văzut-o pe Halle pentru prima dată, era atât de tânără și parcă din altă lume, iar vocea era pur și simplu angelică. În plus, avea o legătură atât de profundă cu ceea ce cânta.

Nu mă așteptam să-l văd pe Javier Bardem în „Mica sirenă”, dar rolul regelui Triton l-a prins de minune.

Singurul lucru care m-a amuzat a fost să-l văd pe acest bărbat, sex simbol pentru multe femei (dar nu neapărat genul meu), cu coadă de sirenă.

Mi-am spus, în gând, că asta e, de-acum chiar nu mai pot avea vreo fantezie cu Bardem, că o să-mi amintesc mereu cum îți unduia coada cu solzi prin adâncuri :).

Despre look-ul din film, Javier Bardem spune că:

Sunt foarte fericit că Rob (n.red.: Rob Marshall, regizorul) mi-a pus o armură, că n-am jucat complet dezbrăcat. A fost singurul lucru care mă îngrijora.

Bardem a fost tare simpatic la conferința de presă online la care am participat și eu. Și-a cerut scuze pentru vocea groasă, de altfel „singurul motiv pentru care nu cânt în acest musical” și a spus că abia așteaptă să meargă la „Mica sirenă” cu copiii lui.

Moment în care Jonah Hauer-King (actorul care îl interpretează pe prințul Eric) i-a replicat că, probabil, de asta a și acceptat rolul: în sfârșit joacă și Bardem într-un film pe care-l pot vedea și copiii lui. Că sigur n-a putut să-i ducă la „No Country for Old Men” :).

Javier a continuat să se amuze și el, spunând că acum o să înțeleagă și copiii lui că tata chiar are un job și că, în sfârșit, o să-l creeadă că e actor.

Preferații mei din film au fost Mellisa McCarthy – Ursula, vrăjitoarea mării, o caracatiță puternică și rea – și, la polul opus, Jonah Hauer-King, acest prinț Eric frumușel foc la care mi-am clătit ochii toată seara.

Nu sunt eu o mare fană a animațiilor, dar „Mica sirenă” e de pus pe listă pentru o seară frumoasă la cinema. Copiii vor fi prinși de acțiune, adulții se vor bucura să uite de griji și să intre într-o lume de poveste.

Foto: Disney, Walt Disney Studios

The post Mica sirenă appeared first on Mara Coman.

Dacă ne uităm pe statisticile referitoare la câte cărți cumpără, în medie, un român într-un an, ne cam ia durerea de cap 😊. Cu toate astea, eu sunt convinsă că mai sunt pe aici și oameni care preferă ca, măcar două, trei seri pe săptămână, să se relaxeze cu o carte bună. Motiv pentru care am făcut o selecție din ce-am citit în ultima perioadă și mi-a și plăcut.

de Alain de Botton

Este una dintre poveștile în care cred că se regăsesc mulți dintre noi tocmai pentru că Alain de Botton spune povestea unei relații, de la început până la… era să spun până la sfârșit, dar nu e chiar așa. E un fel de radiografie a unei iubiri care rezistă în timp: pornește de la primele întâlniri, din perioada în care cei doi sunt înțelegători unul cu celălalt, în care sunt atenți să nu rănească, și trece prin încercările cu care se confruntă majoritatea relațiilor. Griji financiare, nașterea copiilor, aventuri, plictiseală, romantism sau lipsa lui.

Poate că nu e cea mai încurajatoare lectură dacă sunteți la începutul unei relații pentru că nu descrie genul de dragoste perfectă (oare există?), de poveste idilică în care totul e lin. Însă este o carte frumoasă și bine scrisă despre un cuplu care pare real. Romanul e presărat cu intervențiile autorului care “traduce”, când și când, acțiunile îndrăgostiților. Nu pot să vă spun mai mult, v-aș strica plăcerea.

de Meg Mason

Am primit-o cadou, altfel nu aș fi citit-o; titlul și coperta mi-au dat senzația unei cărți superficiale. Puteam să pariez că e o poveste de dragoste ușurică, genul care nu te solicită deloc. Am început-o datorită scurtei descrieri de pe ultima copertă, de unde am aflat că personajul principal are 40 de ani, că a lucrat la Vogue și că acum scrie online. M-a amuzat această caracterizare: mi s-a părut că aș putea avea ceva în comun cu Martha Friel.

M-am înșelat. Nu m-am regăsit în personaj, dar am devorat cartea. Ce mi-am rămas cel mai pregnant în minte este modul în care te poți raporta la perioadele dificile prin care trecem cu toții: te lași pradă disperării, pentru că ai senzația că totul se dărâmă în jur și că e sfârșitul lumii sau – varianta matură – un soi de înțelegere și acceptare a durerii. Conștientizarea că e doar o etapă, că e ceva temporar și că există feluri prin care poți gestiona chiar și momentele foarte grele.

de Simone de Beauvoir

Sylvie și Andrée s-au cunoscut pe când aveau nouă ani și mergeau împreună la școală, în cartierul parizian Saint-Germain-des-Près. Așa cum ne spune și titlul, cele două fete se împrietenesc – dar între ele se înfiripă o prietenie intimă, pasională. Sunt frumoase și inteligente, au note bune la școală, și trec împreună prin diverse schimbări: Sylvie renunță treptat la credință, în timp ce prietena ei, crescută într-un mediu mult mai restrictiv, rămâne loială educației catolice primite.

Romanul – care spune povestea celor două copile și, apoi, adolescente – a pornit de la prietenia autoarei cu Zaza Lacoin (în carte, Andrée) pe care a cunoscut-o în circumstanțe similare. Nu știm în ce proporție Inseparabilele urmărește memoriile lui Simone de Beauvoir și nici câtă ficțiune găsim în carte, dar multe întâmplări ne fac să credem că avem de-a face cu o relatare fidelă a legăturii pe care scriitoarea a trăit-o în copilărie.

E o lectură caldă, emoționantă, una dintre acele cărți pe care o dai gata într-o după-amiază liniștită.

de Celeste Ng

Este una dintre lecturile care m-a marcat și asta pentru că am văzut, încă o dată, cât de fină poate fi granița spre persecuții absurde. Celeste Ng descrie în romanul ei o societate care apără cu orice preț cultura americană și care, sub acest pretext, îi discriminează pe cei de origine asiatică. Măsurile împotriva lor sunt din ce în ce mai restrictive: autoritățile au chiar dreptul de a le lua copiii și de a-i “repartiza” altor familii, totul sub pretextul protecției minorilor.

Dar, în această lume distopică rămân în picioare niște valori: importanța prieteniei, dragostea familiei și puterea artei de a schimba lumea.

“Inimile noastre rătăcite” mi-a amintit, pe alocuri, de  “Poveștile slujitoarei”, chiar dacă atmosfera și întâmplările din carte sunt total diferite. Însă ambele vorbesc despre limitarea unor drepturi și despre societatea civilă care n-a reacționat la primele restricții, care nu erau foarte dure – iar mai târziu a fost, de fapt, prea târziu.

de Helen Macdonald

Am lăsat-o spre final pentru că nu am terminat-o încă, dar este una dintre acele cărți speciale, care nu merita să se afle în afara acestui articol.

“U de la uliu” nu este o ficțiune, ci, așa cum e descrisă și pe copertă, un memoir despre durerea și frumusețea vieții. Helen suferă profund pentru că își pierde tatăl, iar în avalanșa emoțională declanșată de acest moment dificil se întoarce la una dintre pasiunile descoperite în copilărie: cea de a îmblânzi și de a dresa un uliu porumbar, una dintre cele mai agresive păsări de pradă.

Cartea pendulează între două lumi: trecutul, reprezentat de o carte despre îmblânzirea unui uliu, și prezentul – experiența autoarei cu Mabel, o femelă uliu alături de care-și petrece majoritatea timpului.

Lăsând la o parte cele două coordonate temporale, opera reprezintă încercarea unei femei de a trece prin doliu și suferință pentru a-și putea continua propria viață.

de Lu Wei

Deși din cu totul alt registru, am vrut să o trec pe lista “de citit” pentru că este cu adevărat utilă. Iar ordine în casă înseamnă, de multe ori, și ordine în viață.

Lu Wei este un architect cunoscut în China în special pentru consultanță în domeniul designului interior și al locuințelor organizate. În cartea ei, inspirat ilustrată, găsiți tot felul de sugestii pentru simplificarea casei și pentru a face loc lucrurilor utile. Am descoperit aici idei noi și ușor de pus în practică – genul acela de lucruri simple, de te întrebi cum de nu te-ai gândit tu la ele până acum.

Cred că mi-aș fi organizat cu totul diferit casa dacă aș fi citit-o înainte să mă mut în locuința în care stau acum. Deocamdată, la fiecare curățenie generală mai pun în practică câte o găselniță de-ale lui Lu Wei.

Foto principală: Anthony Tran / Unsplash 

***Acest articol face parte dintr-un parteneriat cu emag.

The post 5+1 cărți pe care le-am citit recent și care merită recomandate appeared first on Mara Coman.