O prietenă mi-a povestit despre un cuplu la 75 plus. Au început o relație la ceva timp după ce ambii și-au pierdut jumătatea, însă nu locuiau împreună. Nici nu plecau în weekend-uri împreună. Nu pentru că nu se plăceau, ci pentru că își făceau griji legat de ce va zice lumea despre ei, că au o relație „la vârsta lor”.

Stăteam și-o ascultam pe prietena mea și mă gândeam la cât de puternică poate fi această voce a „lumii” care te face să te comporți după standardele general-acceptate. Să dormi singur, să te trezești singur și să să-ți petreci duminicile singur, pentru ca „lumea” să nu zică „nimic”. Să nu te acuze că stai lângă un om care îți e drag, care te face să te simți bine. Pentru că tu nu mai ai vârsta la care să intri într-o relație.

Dar până la ce vârstă e social acceptată o relație nouă?

Când suntem prea bătrâni ca să iubim?

Nu se cade

N-ar trebui să ne pese de ce zic ceilalți. Însă nepăsatul ăsta – care, de altfel, îți face viața mai ușoară –, nu e chiar așa, la un click distanță: mulți dintre noi (și aici mă includ și pe mine) am crescut cu „ce zice lumea”. Nu e așa de simplu să te dezbraci de principiile care ți-au fost inoculate de mic.

Mai mult, una e când un singur om își exprimă dezacordul legat de ceva ce faci tu, alta e când vorbim de o mulțime. În social media, în diverse articole publicate online, uneori chiar și la TV, ne întâlnim cu acest age shaming: chiar dacă tu nu te simți bătrân, ți se spune că ești. Și ți se zice și ce „se cade” să faci sau să nu „la vârsta ta”. Ai bifat intervalul de vârstă 35-50? OK, și-atunci ce e cu fusta aia scurtă? Peste 50? Să nici nu-ți treacă prin cap să te apuci de vreun master sau să înveți vreo limbă străină. La ce-ți mai trebuie? Și de ce te dai cu rujul ăla roșu? Și ce te-a apucat să divorțezi la vârsta asta? Ai înnebunit?

Căsuța 35-50

Țin minte că m-au frapat, la un moment dat, niște declarații ale unor persoane publice care insistau să spună cât de tinere se simt. Câte kilograme au, ce mănâncă dimineața, de câte ori pe săptămână fac sport și de câte ori fac sex. Ce piele fină și fără riduri, ce coapse fără celulită – iar interviul era însoțit de fotografii, ca nu cumva să aibă cineva vreun dubiu.

Femeile despre care vorbesc chiar erau foarte frumoase. Dacă n-aș fi știut că au în jur de 40 de ani, nu le-aș fi ghicit vârsta: le-aș fi dat mai puțin. Arătau foarte bine și asta era o certitudine pentru oricine: nu era nevoie să o spună de atâtea ori, cu atâta aplomb.

Numai că doamnele respective erau conștiente că, atunci când completează un chestionar, vârsta lor se încadrează în pătrățelul cu 35-50. Și știau la fel de bine că societatea noastră judecă (în special) femeile (și) după vârstă.

Femeile sunt blamate dacă fac copii „prea târziu” (dar și „prea devreme”), dacă, după niște ani de pauză, se înscriu din nou la școală, dacă poartă machiaj și tocuri înalte. Mai grav, femeile (și nu numai) peste 45 de ani nu mai sunt considerate un asset pentru companii datorită experienței lor, ci sunt angajate mai greu, din cauza vârstei.

Mor doar bătrânii

Cel mai trist exemplu legat de modul în care ne raportăm la vârstă îl văd acum, în plină pandemie. Oameni care nu poartă mască, care n-au nici un gând să respecte vreuna dintre măsurile recomandate și care afirmă, lejer: „Mie nu-mi e teamă, că mor doar bătrânii.”

Când aud sau citesc așa ceva, mă înfurii teribil, pentru că nu înțeleg cum de nu mai există nici un pic de empatie; nici un pic de dragoste, până la urmă. Oamenii ăștia au și ei părinți, bunici și prieteni de soarta cărora ar trebui să le pese. Vorbele – și atitudinea asta – ascund un egoism feroce și o nepăsare cruntă.

Știu că am ales cel mai urât comportament ca să arăt că există o discriminare legată de vârstă, însă e și foarte grav, și foarte actual. Într-o criză precum cea pe care o trăim acum, cu peste o mie de oameni infectați zilnic, ar fi trebuit să ne salveze solidaritatea, grija și iubirea pentru celălalt. Și-n nici un caz să-i arătăm cu degetul pe cei pe care îi lăsăm să moară, că au o vârstă.

Când suntem prea bătrâni ca să trăim?

Prea tânără

Am (încă) 40 de ani și, din fericire, n-am fost victima prea multor idei preconcepute din cauza vârstei înaintate (desigur, de acum înainte am tot timpul). În multe contexte, eu am fost la polul opus, și anume „cea mai mică” – și la primul meu job, și la al doilea. Știu că sună bine, însă asta nu înseamnă că oamenii nu m-au judecat după vârstă.

Când m-am angajat la Marie Claire, în 2008, aveam 29 de ani. Dintre toți redactorii-șefi ai edițiilor internaționale, eu și colega mea din Cehia eram cele mai tinere. Îmi amintesc cum, la o întâlnire elegantă de la Le Meurice, la care participau toți redactorii-șefi și membrii echipelor de modă, un bărbat a venit la mine să se prezinte. Era director de modă, dar nu-i rețin nici numele, așa cum nu mai știu nici din ce țară venea. M-am recomandat, i-am spus că sunt din România și, pentru că m-a întrebat, i-am spus și cu ce mă ocup. M-a măsurat din cap până-n picioare:

– Oh, credeam că ești „fashion assistant or something”.

Cu această replică nepoliticoasă și gratuită, omul s-a răcorit; și-a exprimat frustrările. Chiar dacă nu l-a întrebat nimeni, a ținut să-mi explice, cu alte cuvinte, că sunt prea tânără pentru poziția respectivă, că n-am destulă experiență. Că cineva la vârsta mea ar fi trebuit să aibă un job entry-level, precum cel din exemplul lui.

Și poate că, dacă n-aș fi trimis un proiect de lansare care a fost evaluat la Paris, la headquarter, și dacă n-aș fi știut că am fost doar una dintre candidate (celelalte două aveau mai mulți ani decât mine), mi-ar fi sădit un sâmbure de îndoială.

Așa, am reținut întâmplarea ca pe un exemplu de cum te pot judeca oamenii în trei minute, fără să aibă nici un fel de informații despre tine. Cu excepția vârstei.

Peste niște zeci de ani

Cu anii, mi-au scăzut drastic șansele să mai fiu arătată cu degetul că sunt prea tânără :), deci de partea asta de age shaming am scăpat. Urmează cealaltă, în care voi afla ce nu se cade să fac la vârsta mea.

Recunosc că rareori m-am gândit la cum voi arăta sau la ce preocupări voi avea peste alte câteva zeci de ani (sunt optimistă, mi-am propus să trăiesc mult!). Însă stiu sigur cum nu aș vrea să fiu: n-aș vrea să-mi petrec ultimii ani din viață trăind după cum consideră cei din jur că e acceptabil.

Citește despre age shaming și la Cristina Stănciulescu, Noemi Meilman, Diana Cosmin și Ana Bîtu.

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.

Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.